Conflictul Hamas – Israel a scos la iveală în România o profundă necunoaștere atât a conflictului arabo-israelian (pornit și întreținut de islamiști), cât și a contribuției evreiești la istoria națională. Pacifiști, relativiști și așa-ziși patrioți și credincioși s-au întrecut în a face afirmații despre evrei lipsite de orice bază reală. Dacă pacifiștii și relativiștii au rămas, de regulă, ancorați în prezentul science-fiction în care trăiesc, hrăniți în permanență de o mass-media ignorantă și vădit părtinitoare care îi spală de păcate pe teroriștii islamici, „patrioții” și „bunii creștini” au îmbrăcat discursul anti-israelien în cămașa verde a Legiunii, dând glas clișeelor lăsate moștenire de Garda de Fier în viața politică a României.

Protocoalele Înțelepților Sionului, uciderea lui Hristos și complotul evreiesc s-au unit într-un discurs aberant ce susține, direct sau indirect, criminalii islamiști din Hamas. În numele națiunii și al creștinismului, s-a făcut propagandă unor teroriști musulmani care încearcă să distrugă un stat național, singurul din Orientul Mijlociu care a intervenit (inclusiv militar!) în favoarea creștinilor, unica țară din Orient în care creștinii pot trăi în pace și prosperitate, fără teama de a fi deposedați de bunuri sau omorâți pentru credință.

Nu pare să conteze că Protocoalele Înțelepților Sionului este un fals al poliției secrete țariste, Ohrana, inspirat dintr-o carte, Biarritz, scrisă de un funcționar german, Herrmann Goedsche, ce lucra pentru poliția secretă prusacă. Nu pare să conteze că Iisus Hristos a fost ucis de oameni, nu de anumiți oameni (de evrei), mai răi sau mai păcătoși ca alții (non-evreii). Nu pare să conteze nici măcar că nu există un complot evreiesc, indiferent împotriva cui. Toate acestea sunt nimic mai mult decât minciuni, dar atunci când îți lipsesc informațiile, ai tendința de a da crezare multor falsuri.

Nu putem răspunde într-un timp foarte scurt tuturor acestor calomnii, dar putem oferi adevărul și „cine are urechi de auzit să audă.” (Matei 13:9)

Vom începe prin a scrie despre foarte puțin cunoscuta contribuție evreiască la Marea Unire. Ne vom folosi în acest sens de lucrarea Evreii din România în Războiul de Reîntregire a Țării, 1916-1919, apărută la editura Hasefer în 1996. Cartea, o lectură interesantă pentru cei interesați de istoria acestei țări, este descrisă astfel de editori:

Această carte se dorește o rememorare și, în același timp, un omagiu adus combatanților evrei din Războiul de Reîntregire a țării. Alături de întreg poporul român, ostașii evrei au înscris nenumărate pagini de eroism în toate marile lupte, s-au ilustrat prin fapte de arme recunoscute și răsplătite prin ordine și medalii.

În același timp, instituțiile evreiești din țară organizau ample acțiuni de sprijinire a frontului, de ajutorare a familiilor ostașilor aflați în luptă și a răniților, organizând spitale, colecte de fonduri ș.a.

Cartea înmănunchează documente din arhive publice și personale, declarații ale unor comandanți militari, ecouri din presa vremii, fascismile de brevete, de ordine și medalii, precum și fotografii de morminte și monumente ale ostașilor căzuți, aflate în cimitirele israelite de pe tot cuprinsul Vechiului Regat.

Listele de morți, răniți, decorați sau prizonieri publicate de dr. W. Filderman, în 1925, în ampla lucrare Adevărul asupra problemei evreiești din România, au fost completate cu noi date sau mărturii ieșite între timp la iveală.

Suntem perfect conștienți că ar mai fi multe de spus până la reconstituirea exhaustivă a contribuției evreilor români la lupta pentru realizarea Marii Uniri din 1918. (Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România)

La recensământul din 1912, populația evreiască a României era de 241.088 oameni. 194.815 locuiau în mediul urban, în timp ce 46.273 se găseau în mediul rural. Dintre aceștia, 4.668 erau cetățeni români, 7.987 erau cetățeni străini, iar 228.430 erau „fără protecție”, adică nu erau cetățeni ai nici unui stat.

Conform prevederilor constituționale în vigoare în anul 1912, evreii născuți în România nu dobândeau automat cetățenia. Ea se acorda individual, solicitantul înaintând parlamentului un dosar cu diferite acte personale. Camera Deputaților și apoi Senatul votau împământenirea pentru fiecare caz individual. Procedura era complicată și de durată. Așa se explică numărul foarte mare de evrei „fără protecție”, adică fără cetățenie. Totuși, conform legii de recrutare din anul 1876, evreii erau supuși recrutării și mobilizați în timp de război.

Cu alte cuvinte, aproape întreaga populație evreiască din Regatul României se afla în afara corpului cetățenesc al statului român, ceea ce nu i-a împiedicat să participe la război în uniforma armatei române. Deși puțini relativ la numărul total al populației, și evreii au luptat pentru unirea din 1918. 23.000 de soldați din armata română au fost evrei, fiind mobilizată aproximativ o zecime din populația evreiască a României de atunci. Pierderile pentru cei trei ani de război (1916-1919) nu pot fi trecute cu vederea: 882 morți, 772 răniți, 449 căzuți prizonieri, 3.043 dispăruți. 825 de evrei români au fost decorați pentru faptele lor din perioada războiului. 220 dintre aceștia au participat ca medici și sanitari și s-au implicat direct în salvarea de vieți. Mulți alții au sprijinit efortul de război din postura de civili prin donații, colecte de fonduri și alte acțiuni caritabile.

Începem seria de articole despre evreii care au luptat în Primul Război Mondial în uniformele armatei române prin publicarea primei părți (paginile 7-13 ale volumului) din prefața scrisă de Constantin Antip.

Prefață

gen. (r) Constantin Antip

Duminică 14/27 august 1916, Consiliul de Coroană, întrunit la Cotroceni, hotăra ca țara noastră, neutră până atunci, să intre în Războiul ce se desfășura în Europa alături de Franța, Marea Britanie, Italia și Rusia, care, prin tratatul secret de alianță încheiat cu România cu zece zile înainte, ne garantau integritatea teritorială și recunoșteau legitimitatea unirii cu patria mamă a Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Maramureșului și Bucovinei, provincii aflate sub stăpânire străină. La orele 20:45, șeful legației noastre la Viena înainta Ministerului de Externe al guvernului pe lânga care era acreditat declarația de război a României față de Austro-Ungaria. Peste câteva ore, armata română declanșa, de la Dorna la Orșova, ofensiva de eliberare a pământurilor românești de peste Carpați, ceea ce marca începutul etapei decisive în lupta pentru triumful cauzei cele mai drepte dintre toate – făurirea statului național unitar român. Punând în relief semnificația acestui moment crucial, în Proclamația către Țară, regele Ferdinand spunea:

„După vremuri îndelungate de nenorociri și grele încercări, înaintașii noștri au reușit să întemeieze statul român prin Unirea principatelor, prin Războiul Independenței, prin munca lor neobosită pentru renașterea națională. Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă: Unirea românilor de pe cele două părți ale Carpaților.”[1]

Angajarea în război împotriva monarhiei dualiste a întrunit adeziunea întregului popor român.

„Suntem în război – scria influentul cotidian Adevărul. De azi înainte avem o singură grijă: a învinge cu orice preț, căci a învinge înseamnă a împlini idealul național… Nu mai suntem decât o Românie care luptă să fie România Mare și în care oamenii se jertfesc pentru a se face loc sforțării comune, sforțarea care mână în luptă pe țăranul de la sate și pe orășean, pe simplul muncitor și pe intelectual, ca, împreună, cot la cot, să moară pentru țară.”[2]

Opțiunea României a fost întâmpinată cu elogii de factorii politici și de opinie din țările Antantei și cele apropiate lor, care evidențiau atât impactul asupra desfășurării generale a operațiilor militare, cât și justețea scopului pentru care România intrase în teribila confruntare. Președintele Consiliului de Miniștri al Franței, Aristide Briand, în telegrama de felicitare trimisă guvernului român, aducea la cunoștință că „națiunea franceză, în întregime, aplaudă decizia prin care România își ia cu curaj locul său printre apărătorii cauzei dreptului și civilizației” și își exprima credința că „eforturile noastre comune… vor asigura aliaților victoria, care va permite României realizarea aspirațiilor sale naționale.”[3] Potrivit gazetei rusești Novoie Vremia, acțiunea instanțelor supreme de la București reprezenta „un eveniment nou, fericit”, României deschizându-i-se „posibilitatea reunirii cu pământul românesc vechi, pe care, sub puterea austro-ungară, trăiește o treime a poporului român”.[4] La rândul său, monitorul presei engleze, The Times, își încheia articolul consacrat evenimentului cu constatarea că „Aliații își însușesc acum cauza României ca pe a lor proprie și privesc înainte la timpul când toți românii vor fi uniți.”[5]

În tabăra Puterilor Centrale, declarația de război a României a produs, cum era de așteptat, consternare, fiind apreciată ca „o lovitură mortală” pentru forțele lor de pe frontul răsăritean.

„Niciodată – notează mareșalul Hindenburg în Aus meinem Leben, Leipzig, 1920 – o putere atât de mică ca România nu a avut ocazia de a juca în istoria lumii un rol de decizie atât de mare într-un moment atât de favorabil. Niciodată încă două state atât de puternice ca Germania și Austria nu fuseseră, ca în cazul de față, la cheremul desfășurării forțelor unei țări a cărei populație însemna cu greu a 20-a parte din propria lor populație.”[6]

Conducerea politică și militară a țării vedea în război un exeman greu pentru poporul român, care putea fi câștigat, dar putea fi și pierdut.

„Fără îndoială, cred că din acest război vom ieși învingători, dar nu sunt sigur; poate să fim învinși – accentua primul ministru Ion I.C. Brătianu în Consiliul de Coroană. De aceea vreau să se știe bine și de toți că, chiar de ar fi să ieșim învinși, tot cred că țara… trebuie, în această clipă a evoluției sale istorice, să facă acest gest. În viața națiunilor sunt afirmări de drepturi care cântăresc mai mult decât izbânzi trecătoare; și sunt gesturi de abdicare, de dezertare morală, care compromit viitorul lor pentru veacuri de-a rândul. De aceea, chiar de ar fi să fim bătuți, prin faptul că patru din cele mai mari puteri ale lumii au recunoscut temeinicia revendicărilor noastre și au consfințit printr-un act solemn hotarele etnice ale românilor de peste Carpați, cauza românismului va face un pas înainte mai mare și mai însemnat decât oricând.”[7]

Realismul cuvintelor marelui bărbat de stat avea să fie demonstrat de alternanța succeselor și insucceselor pe parcursul războiului, care a solicitate la maximum resursele umane, materiale și morale ale poporului.

Pentru ducerea războiului, au fost mobilizate 25 de contingente (1892-1916), armata numărând peste 830.000 de luptători. La aceasta se cere adăugată susținerea războiului contra Puterilor Centrale de corpurile de voluntari ardelene și bucovinene constituite în Rusia, Italia și Franța, precum și de către românii din diasporă, înrolați în armatele Statelor Unite ale Americii, Canadei și altor state din componența Antantei sau favorabile ei.

Dacă, în primele zile ale ostilităților, armata română a trebuit să acopere un front de 950 de kilometri, după declarațiile de război făcute de îndată de Germania, Bulgaria și Turcia, ea a fost nevoită să susțină un front de aproape 1600 de kilometri, cel mai întins de pe teatrul de operații din Europa. Cu toate acestea, ofensiva noastră în Transilvania, declanșată, cum am arătat, în chiar declarării războiului, a durat până la sfîrșitul lunii septembrie, fiind apreciată de istoriografia militară drept cea dintâi acțiune de asemenea amploare pregătită și angajată în istoria militară modernă a românilor. În fața masivei deplasări de forțe inamice din alte sectoare pe frontul românesc și a trecerii la o confraofensivă dinspre Carpați și dinspre Dunăre, armata română, lipsită de sprijinul aliat convenit, a fost constrânsă să treacă în apărare, să se replieze și, în finalul campaniei din 1916, să execute o retragere strategică, reușind să oprească înaintarea forțelor germane, austro-ungare, bulgare și turce la extremitatea sudică a Moldovei.

Deși autoritatea guvernului român se mai exercita doar pe 27% din suprafața Regatului României (inamicul ocupase cca 100.000 km2), iar populația se confrunta cu imense greutăți economice, cu foametea și epidemiile de tot felul, prin eforturi supraomenești, armata română, cu asistența misiunii militare franceze, s-a reorganizat și s-a întărit pentru a înscrie în analele istoriei naționale și universale epopeea Mărăști – Mărășești – Oituz din iulie-august 1917. Aceste glorioase bătălii au dat peste cap planul strategic al inamicului de ocupare totală a României și de desființare a ei ca stat, de extindere a cuceririlor în spațiul rus de la nord de Marea Neagră, au asigurat menținerea aliniamentului estic al Antantei încă o jumătate de an. Faptele de arme ale românilor au polarizat la maximum atenția guvernelor și popoarelor din statele aliate, cum vedem și din cele câteva exemple pe care le redăm mai jos.

Pentru David Lloyd George, premierul Marii Britanii, „reclădirea armatei române și rezistența eroică de neclintit pe care o opune acum dușmanilor, în condiții excepțional de grele, constituie un magnific exemplu despre forța pe care o inspiră libertatea unui popor liber.”[8] Din Statele Unite ale Americii, de curând intrate în război de partea Antantei, președintele Woodrow Wilson îl încredința, printr-un mesaj special, pe regele Ferdinand: „Cetățenii Statelor Unite au urmărit cu sentimente de cea mai caldă simpatie și admirație lupta curajoasă a Maiestății Voastre și a poporului român pentru a feri de dominția militarismului german integritatea țării și libertatea națională.”[9]

În circumstanțele total nefavorabile determinate de abandonarea luptei de către Rusia, România, rămasă izolată, a fost nevoită să se sacrifice, semnând, la începutul lui mai 1918, pacea draconică dictată de Puterile Centrale. Dar, cum spune marele istoric al Războiului pentru întregirea României, Constantin Kirițescu, această pace „a avut și un mare merit: ea a arătat în chipul cel mai luminos puterilor Antantei la ce se puteau aștepta în cazul unei victorii a Germaniei și a fost, prin aceasta, cea mai puternică propagandă în favoarea continuării luptei până la cea din urmă resursă de putere, pentru câștigarea războiului.”[10] Crucificată, România nu s-a lăsat pradă defetismului, ci a întreprins tot ce era posibil, în condițiile date, în vederea pregătirii reluării acțiunilor militare alături de puterile Antantei, ceea ce va deveni fapt o dată cu a doua mobilizare a armatei din noiembrie 1918, ziua victoriei asupra Germaniei găsindu-ne cu armele în mâini.

Împreună cu românii, și evreii din această țară au trăit satisfacția victoriilor, amărăciunea înfrîngerilor, greutățile pe care a trebuit să le înfrunte poporul; și ei au fost însuflețiți de speranța în izbânda cauzei pentru care România intrase în război. Se ducea mai departe o tradiție bogată, momentele istorice evocate în Proclamația regelui Ferdinand bucurându-se de o susținere activă și din partea obștii evreiești. Treptele devenirii moderne a României – revoluția de la 1848, Unirea de la 1859, cucerirea independenței în 1877 – au fost urcate cu onoarea și de luptători evrei. Era firesc ca evreii să se găsească și în fluxul Războiului pentru Reîntregirea României.

Adeziunea evreilor la hotărârea României de a intra în război a fost totală. În manifestul lansat cu prilejul decretării mobilizării generale, Uniunea Evreilor Pământeni, după ce sublinia avântul în luptă al armatei române, arăta:

„Ca și în 1877 și în 1913, evreii pământeni, ținând seama întâi de toate de nevoile superioare ale Patriei – care cer, în interesul unirii sufletelor, uitarea tuturor nemulțumirilor și renunțarea, pe tot timpul războiului, la orice acțiuni de revendicare politică particulară -, vor pune și de data aceasta energia lor de gândire și de muncă, cum și toată puterea lor de jertfă în folosul țării, pentru atingerea cât mai repede a singurei ținte pe care trebuie să o avem azi în vedere și care este: izbânda!”[11]

Iar chemarea Comunității izraelite spaniole din Capitală glăsuia:

„Ceasul mult așteptat a sosit. La chemarea trâmbițelor în miez de noapte, toată suflarea românească aleargă la arme ca un singur om, gata să-și jertfească cu dragă inimă fericirea lumească și viața pentru înfăptuirea desăvârșită a României Mari, una și nedespărțită… Am trăit aici veacuri, muncind și agonisind în mijlocul românilor atunci frați de suferință, iar cu laptele doicilor românce am supt dragoste pentru țară și dulcea ei vorbire. Ne calcă deci datoria ca, în zilele întunercate, dar plină de slavă întăritoare ce vor urma, să dăruim țării, care ne oblăduiește și adăpostește osemintele scumpilor noștri înaintași, liniștea și sângele nostru. Gândiți-vă că, luptând pentru dânsa, luptați pentru neamurile slave, sugrumate veacuri de-a rândul. Războindu-ne pentru dânsa, vă războiți împotriva disprețuitorului orgoliu unit cu forța întru încătușarea libertății popoarelor.”[12]

Chemări asemănătoare au făcut și alte organizații ale evreilor, comunitățile locale.

Opinia publică evreiască s-a pronunțat în acest sens în adunările și serviciile divine care au avut loc atunci în toate sinagogile și templele din țară. În telegrama trimisă primului ministru Ion I.C. Brătianu de secțiunea Iași a Uniunii Evreilor Pământeni se scria:

„Populația autohtonă mozaică din Iași a înălțat azi rugi în toate sinagogile pentru gloria neamului românesc. Dea Dumnezeu ca sub guvernarea Excelenței Voastre să se înfăptuiască România Mare, după cum Independența României s-a înfăptuit sub guvernarea Marelui Român Ion C. Brătianu, tatăl Excelenței Voastre. Trăiască România Mare! Trăiască făuritorii ei!”[13]

La asemenea servicii divine au luat cuvântul fruntași ai evreimii din România. Într-o informație din presa vremii, citim că la 3 septembrie 1916, la Templul Coral din Brăila, a luat cuvântul domnul Brociner.

Numele de Brociner nu evocă doar o familie, ci o clipă de istorie! Cu 39 de ani mai înainte, în timpul pregătirii atacului redutei Grivița, căpitanul Nicolae Mărăcineanu se adresa unuia dintre subordonații săi, proaspătul sublocotenent Mauriciu Brociner: „Onoarea ta, a familiei tale, onoarea întregului tău neam stau în mânile tale! Lupta începe. Fii cel dintâi pe redută și patria își va fi recunoscătoare!” Răspunsul a sunat: „Domnule căpitan, îmi voi face datoria cu sfințenie!”[14] Și la 30 august 1877, ora 15, asaltul renumitei fortificații otomane începe, dar focul ucigător al inamicului seceră viața căpitanului Nicolae Walter Mărăcineanu, iar sublocotenentului Mauriciu Brociner îi produce răni grave. „Domnule sublocotenent, frumoasă inaugurare a epoleților – i-a spus primul ministru Ion C. Brătianu în timpul vizitei ce i-a făcut-o la spital. Te felicit. Faci onoare neamului dumitale!”[15] Eroul Războiului de Independență avea să fie luat drept model de contingentele de evrei participante la Războiul de Reîntregire a României.

Patriotismul evreilor români a fost remarcat și peste hotare. Marele cotidian francez Le Temps, de pildă, evidenția „atitudinea loială a populației israelite, care se înrolează cu entuziasm și subscrie în mod larg pentru spitale și acțiunile de război, fără să se audă cea mai mică discordanță!”[16]

Solidari cu întregul popor român, evreii autohtoni au susținut efortul de război al țării prin lupta cu arma în mână pe front și prin contribuția materială dată în spatele frontului.

Efectivele armatei române constituite în urma mobilizării au cuprins și 23.000 de evrei, adică 10 la sută din totalul de 230.000, cât reprezenta pe atunci această populație. Era o proporție sensibil egală cu cea a evreilor înrolați în armatele altor țări ale Antantei, ca, de exemplu, Anglia – unde din 250.000 de cetățeni evrei au venit în armată peste 25.000 – și Franța – care înregistra 10.000 de luptători din rândul celor 110.000 de evrei francezi. Menționăm aici și faptul că evrei născuți pe plaiurile românești, libere sau aflate sub dominația străină, au făcut parte din diferite legiuni de voluntari români, despre care am amintit mai înainte sau chiar din diferite armate naționale, cum e cazul armatei franceze, în rândurile căreia evrei români au luptat încă de la izbucnirea războiului, în 1914.

Au răspuns chemării, cu credință și dragoste, tineri și bătrâni, de la studentul în medicină Moise Solomon, născut în 1898, la celebritatea medicală care a fost dr. Arminiu Iaslovici, născut în 1852, locotenent în războiul de la 1877, căpitan în campania din 1913, maior în 1916; săraci și bogați, de la simplul băiat de prăvălie la marele întreprinzător Max Carol Auschnitt. Ostașii evrei au făcut parte din toate genurile de armă, de la cea mai veche – infanteria – la cea mai nouă – aviația -, precum și din spitale și diversele servicii din organica armatei sau create ad hoc în dinamica operațiilor împotriva dușmanului.

În încleștarea cu dușmanul, militarii evrei s-au avântat cu dăruire și patriotism, dovedind, împotriva negației evreofobilor, înalte calități morale și de luptă. Comunicatele oficiale, ordinele de zi ale unităților, marilor unități, armatelor și ale conducerii superioare a oștirii, decretele de decorare reliefează devotamentul, abnegația, destoinicia, bravura, curajul, îndârjirea demonstate de ofițerii, subofițerii, gradații și soldații evrei pe câmpul de onoare. Grăitoare, în această privință, sunt motivațiile acordării de decorații.

Din documentata lucrare Adevărul asupra problemei evreiești din România, publicată în 1925 de dr. Wilhelm Filderman, combatant în război cu gradul de locotenent, președinte al Uniunii Evreilor Români, reproducem un șir de nume de evrei, militari și civili, care au primit decorații, reținând atenția cititorului mai ales asupra faptelor pentru care le-au fost decernate:

locotenent Bucă Magder – ordinul Steaua României, pentru bravura și devotamentul cu care a condus subunitatea în luptele de pe valea Uzului, din Muntenia, în timpul retragerii din 1916 și în luptele de la Pralea din 1917;
locotenent Carol Schmit – ordinul Steaua României, pentru bravura cu care și-a condus bateria de artilerie în luptele susținute de regiment în toamna anului 1916;
locotenent Lazăr Mendel – ordinul Steaua României, pentru curajul și devotamentul cu care și-a condus escadronul de cavalerie pe câmpul de luptă din 1917;
elev-plutonier Marcu Nathan – ordinul Virtutea Militară de război, cl. II, pentru vitejia și avântul cu care s-a distins în luptele de la Kissujszallos din iulie 1919, când, comandantul companiei fiind rănit, a preluat comanda subunității, pe care a condus-o mai departe în luptă. oprind înaintarea inamicului, deși acesta era superior numericește.
elev-plutonier D. Limburg – ordinul Bărbăție și Credință, cl. II, pentru că a condus foarte bine tragerea secției sale de antiaeriană, reușind să doboare un avion inamic;
plutonier Leon Gibovici – ordinul Virtutea Militară, cl. II, pentru curajul cu care a angajat, la 19 august 1917, lupta aeriană cu un avion inamic și, deși motorul i-a fost străpuns de un glonte, a reușit să aducă aparatul în liniile proprii;
Alexandru Henry Schwartz – ordinul Virtutea Militară, cl. II, pentru vitejia și avântul cu care s-a distins ca observator din avion în timpu luptelor din 1917, el îndeplinind 49 de misiuni, în cadrul cărora a executat recunoașterea și fotografierea poziiților inamice, a efectuat reglări ale tragerilor de artilerie asupra obiectivelor dușmane;
locotenent de marină Emil Gheler – ordinul Coroana României, pentru curajul deosebit cu care a lucrat baraje de torpile sub bombardament inamic, în lunile august, septembrie și octombrie 1916;
maior Emil Libert – ordinul Coroana României, pentru destoinicia cu care a condus lucrările genistice de la Posada și Valea Doftanei, precum și pentru curajul cu care a executat distrugerea lucrărilor de artă de pe Valea Prahovei, în noaptea de 23 spre 24 noiembrie 1916;
soldat Ruse Hincovici – ordinul Bărbăție și Credință, cl . III, pentru bravura manifestată în luptele din 11 iulie 1917 de la Mărăști, când a capturat o mitralieră germană și pe servanții ei;
caporal Aron Schapira – ordinul Virtutea Militară de război, cl. II, pentru curajul cu care a sărit în fața căpitanului comandant spre a-l salva de gloanțele inamice;
soldații David Birc și Leon Blum – ordinul Virtutea Militară de război, cl. II, pentru că au ridicat pe caporalul Vârtejanu de sub ploaia de gloanțe inamice;
caporal Lazăr Hocman și soldat Iosif Ișcovici – ordinul Bărbăție și Credință, cl. III, pentru curajul, devotamentul și abnegația dovedite în timpul cât au servit ca voluntari în Legiunea Română din Siberia;
elev-plutonier Arthur Lupescu – ordinul Bărbăție și Credință cu spade, cl. II, pentru bravura și credința cu care a luptat la Spătărești în 1918 contra trupelor ruse răzvrătite;
sublocotenent medic Heinrich Hrubes – ordinele Steaua României și Coroana României, pentru zelul și devotamentul cu care a combătut epidemiile în 1917, pentru curajul cu care a îngrijit răniții în luptele de la sud de Mărășești;
sublocotenent medic Sigismund Cohl – două decorații acordate într-un timp scurt – Coroana României și Virtutea Militară -, pentru buna îngrijire a răniților în luptele din 18-22 octombrie 1916 în zona Predeal;
medic combatant Moise Moscovici – ordinul Coroana României, pentru bravura cu care, sub bombardament, i-a îngrijit pe răniți și le-a asigurat evacuarea, el rămânând între cei din urmă pe câmpul de luptă;
dr. Bernat Moscovici, apreciat în chip deosebit de savantul profesor I. Cantacuzino, șeful Serviciului Sanitar al Armatei – ordinul Steaua României, pentru zelul și devotamentul excepțional cu care a combătut epidemiile din 1917;
medic primar Otto Ritter – ordinul Crucea Regina Maria, cl. II, pentru devotamentul, mai presus de orice laudă, depus în combaterea epidemiilor care au bântuit județul Vaslui în 1917;
medic maior Iosif Ettinger – ordinul Steaua României, pentru felul în care a îngrijit bolnavii și a combătut epidemiile în zona de reorganizare a armatei în 1917;
doctorand Augusta Fingerhut – ordinul Coroana României, pentru devotamentul deosebit cu care, în 1916 și 1917, a îngrijit internații din spitalul militar nr. 263, mai ales când toți medicii se molipsiseră de tifos exantematic;
student în medicină Aurel Weiss – ordinul Bărbăție și Credință, cl. I, pentru devotamentul cu care a îngrijit bolnavii, contractând și el o boală contagioasă;
sublocotenent medic Emanoil Revici – ordinul Coroana României, pentru zelul și devotamentul cu care a servit în timpul campaniei în laboratorul mobil de bacteriologie nr. 4 al Armatei II;
Rica Marcusohn – ordinul Crucea Regina Maria, cl. III, pentru zelul și devotamentul cu care și-a îndeplinit serviciul, în 1917, la Crucea Roșie Americană din Iași;
Adela Meltz – ordinul Crucea Regina Maria, cl. III, pentru zelul cu care a îngrijit răniții din spitalul Crucii Roșii Britanice din Roman;
șofer Natan Mulbut – ordinul Bărbăție și Credință, cl. III, pentru zelul și devotamentul arătate în serviciul automobilelor sanitare „Regina Maria”;
dr. M. Slutzki, șeful spitalului evreiesc din Chișinău, pentru destoinicia și devotamentul cu care a lucrat la reorganizarea serviciilor spitalicești din Basarabia;
Mina și Aron Schuller – ordinul Crucea Regina Maria, cl. II, pentru remarcabila activitatea filantropică desfășurată în sprijinul răniților, familiilor mobilizaților și refugiaților.

Se impune o mențiune și pentru prezența evreiască în cercurile de opoziție și rezistență românească din teritoriile ocupate de Puterile Centrale. Cazul clasic îl constituie Herman Kornhauser din Târgoviște, care, în luna decembrie 1916, a procurat alimente și haine civile prizonierilor români din lagărele germane de aici și a înlesnit evadarea mai multora dintre ei. Descoperit de autoritățile de ocupație, Kornhauser a fost condamnat la moarte și executat. Jertfa acestui neînfricat patriot a fost cinstită prin decorarea post-mortem cu Virtutea militară de război, cl. II.

Salba exemplelor date până aici, chiar dacă într-o expunere de proces verbal, arată multitudinea de fapte de arme săvărșite de companionii evrei – de la actul de comandată la actul individual de vitejie, de măiestrie militară, la emoționantele manifestări de camaraderie ostășească, de solidaritate umană.

Asemenea exemple au constituit izvor de inspirație pentru artiștii și scriitorii prezenție pe front, care ne-au lăsat imagini frapante ale războiului, cum sunt cele din lucrările lui Iser, I. Ross sau M.H. Maxy ori din scrierile lui Felix Aderca, între care romanul 1916.

„Aderca – scrie Perpessicius, neîntrecutul exeget al operei eminesciene, el însuși fost ostaș pe front – a făcut războiul în cele două campanii, din țară și de pe Tisa, război efectiv, cum o mărturisesc atâtea pagini minunate de literatură, dar mai cu seamă episodul eroicei armate de pe Cerna, pe care nu știu cine l-a înfățișat mai patetic decât Aderca, în ultimul său roman, 1916”[17].

(va continua)

Note
[1] Ioan Scurtu, Regele Ferdinand, Editura Garamond, București, f.a., p.144.
[2] Adevărul, an XXIV, nr. 10.573, 16 august 1916.
[3] Vasile Vesa, România și Franța la începutul secolului al XX-lea (1914-1916), Cluj-Napoca, 1975, p.195.
[4] România în anii primului război mondial, vol. I, Editura Militară, București, 1987, p.262.
[5] Ibidem, p.263.
[6] General-maior Constantin Antip, Mărăști-Mărășești-Oituz, o epopee a istoriei naționale și universale, în Magazin Istoric, august 1987.
[7] Zorin Zamfir, Jean Banciu, Primul război mondial, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995, p.164.
[8] România în anii primului război mondial, vol. II, p.367.
[9] Ibidem, p.370.
[10] Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916-1919, ed. II, vol. III, Editura Casei Școalelor, 1927, p.254.
[11] A se vedea textul documentului reprodus în prezentul volum.
[12] Idem.
[13] Idem.
[14] Marius Mircu, Eroi și martiri, în Revista Cultului Mozaic, 15 aprilie 1972.
[15] Ibidem.
[16] A se vedea textul inclus în prezentul volum.
[17] Lumea românească, 20 ianuarie 1938.