Când am fost invitat de către vechiul meu prieten Paul Belien să țin această prelegere, prima mea reacție a fost aceea de plăcere că un partid din Belgia ar putea fi interesat de ideile mele. Nu mi se ceruse niciodată să mă adresez unui partid politic din Europa de Vest și de mult timp ajunsesem la concluzia că o voce precum a mea este irelevantă pentru practica politicilor europene și trebuie considerată doar un vag murmur în stratosferă gândirii, fără aplicare în spațiul faptelor politice.

Auzisem de Vlaams Belang și de predecesorul său, Vlaams Blok, ca fiind un partid controversat cu sprijin foarte răspândit în rândul populației flamande a Beligiei. Am știut că partidul a fost țintit de stabilimentul liberal, acuzat de „rasism și xenofobie” și desființat, în precedenta „încarnare” de o curte de justiție belgiană. Pe de altă parte, existau multe explicații pentru acuzații. în afară de adevărul lor (adversarilor Vlaams Belang n.t.), și mi s-a părut foarte probabil ca adevărata infracțiune a Vlaams Belang să fi fost aceea că amenința grupurile de interese ale Uniunii Europene.

Suspiciunea a fost într-o anumită măsură confirmată când au început să sosească e-mail-uri de la „colegi” din Belgia preocupați – oameni care niciodată nu arătaseră un interes în vederile mele, dar care acum mă rugau stăruitor să anulez angajamentul făcut, cerându-mi să nu acord credibilitate unui periculos partid de dreapta și avertizându-mă asupra prejudiciului care va fi adus reputației mele dacă mă voi asocia cu un partid de extremiști. Imediat mi-a devenit clar că întreaga controversă din jurul Vlaams Belang este una care merge până în inima politicii belgiene și că oponenții Vlaams Belang nu doar că nu doresc să îl învingă în alegeri corecte și libere, dar și să îl distrugă ca forță politică. Și pentru că nu o pot face prin mijloace democratice, întrucât are obiceiul de a primi cel mai mare număr de voturi în alegerile parlamentare, doresc în schimb să îl distrugă prin curți de judecată și să îi amuțească și intimideze pe cei care altfel ar acorda legitimate eforturilor sale. Simpla sugestie că prin tratarea cu Vlaams Belang – fie pe un ton de acord sau unul de mustrare – m-am asociat cumva cu el denotă intenția oponenților partidului, aceea de a-l trimite dincolo de zona rezonabilă a dialogului.

Când vine vorba de intimidare, instinctul îmi spune să țin partea victimei. Dacă oamenii îmi spun că nu trebuie să mă asociez cu Jim pentru că toți oamenii decenți îl boicotează, atunci instinctul îmi spune să mă asociez cu Jim. Aș putea descoperi că există motive foarte bune pentru a-l evita, dar dacă nu am făcut efortul de a-l cunoaște și de a-l aduce înapoi în societatea umană, atunci am eșuat în datoria mea de creștin. Și ceea ce funcționează pentru indivizi se potrivește și partidelor politice.

Nu neg că există partide care trebuie scoase în afara legii – după cum a fost scos în afara legii Partidul Nazist, multe milioane de morți prea târziu, după cum ar trebui scos în afara legii și Partidul Comunist, după cum anumite partide islamiste sunt interzise în Europa de azi. Din punctul meu de vedere, partidele sunt asemenea oamenilor: trebuie să se conformeze imperativului categoric. Nu trebuie să practice ori să justifice crima și nu trebuie să incite la ură către o minoritate sau orice altă sub-comunitate din interiorul statului și dacă fac aceste lucruri statul are dreptul și datoria de a le desființa. Și, desigur, asta o să vă spun astăzi, încrezător în convingerea că nu necesită rostirea.

Trebuie subliniat însă că partidele socialiste nu au respectat întotdeauna regula de bază împotriva incitării. Timp de mulți ani, propriul nostru Partid Laburist a trăit pe o dietă de ură de clasă nu cu mult diferită de ura care a fost în interbelic piatra unghiulară a ideologiei comuniste. Cea mai evidentă caracteristică a mișcărilor de stânga ale anilor ’60 – mișcări cărora le aparțineau mulți din elita politică de astăzi – era fervoarea urii pe care o exprimau față de „burghezie”, adică împotriva oricui deținea proprietate. Incitarea nu este niciodată departe de suprafața politicii și toți trebuie să ne examinăm continuu propria conștiință pentru a fi siguri că această infracțiune, de care este atât de ușor să ne acuzăm adversarii, nu este una de care suntem chiar noi vinovați. În cele din urmă, numai în condiții de calmă deliberare putem începe să ne ocupăm de urgenta sarcină cu care se confruntă astăzi europenii, aceea de obținere a unui nou angajament negociat care să îi includă pe toți cetățenii, vechi și noi, ai statelor care au fost ireversibil transformate prin imigrație.

De aceea acuzația de „rasism și xenofobie” care a fost lansată la adresa partidului dvs. este una atât de serioasă: pentru că este destinată să sugereze că Vlaams Belang nu poate face parte dintr-un asemenea angajament negociat; pentru că jignește nu numai regulile de bază ale politicii democratice, dar și scopul principal al Noii Europe, acela de a incorpora mari populații imigrante într-o formă de cetățenie care transcende rasa, religia, cultura și crezul. Dacă nu fondăm această formă de cetățenie, atunci ne putem aștepta la un viitor de conflict și nemulțumire în care cearta inter-comunitară este norma. Și dacă „rasismul și xenofobia” stau în calea acestei noi forme de cetățenie, atunci sunt motive foarte bune pentru a le considera trăsături inacceptabile ale oricărui partid le exprimă.

Cu toate acestea, citind câteva dintre atacurile asupra Vlaams Belang, nu pot să nu îmi aduc aminte de vremea când, în urmă cu 20 de ani, și eu eram acuzat de „rasism și xenofobie” de media liberală de stânga din Marea Britanie și forțat să suport rușinea din partea colegilor universitari. Vina mea a fost aceea de a argumenta, prin revista Salibsbury Review pe care o editam, și în coloana săptămânală din Times-ul londonez, că politica oficială a „multiculturalismului” a fost o greșeală și că viitorul Marii Britanii depinde nu de încurajarea imigranților de a trăi separați în ghetouri culturale, ci de integrarea lor într-o cultură comună a națiunii. Același stabilement liberal care a reacționat cu indignare la argumentele mele, le-a acceptat în liniște de atunci încoace și vederea de ansamblu de azi este aceea că avem nevoie de o cultură a britanității pe care cetățenii noștri o pot împărtăși. Fiind eu însumi obiectul acestei acuzații pe care în cazul meu o cunosc ca fiind falsă, sunt obligat să fiu sceptic față de cei care o fac și care par să o facă gratuit și cu asemenea dispreț autosuficient că numai Celălalt, și nu Sinele, este vinovat. De aceea, în loc să analizez cazul Dvs., propun să discutăm în special despre înțelesul acuzației de rasism și xenofobie și circumstanțele care au dus la suprema ei importanță retorică, într-atât încât a ajuns echivalentul acuzației de erezie din Europa medievală, de vrăjitorie în Massachussets-ul colonial sau de „deviaționism” în statul stalinist.

Cineva care se află într-o stare de negare față de propria boală incurabilă, infidelitatea nevestei ori delincvența copilului său va răspunde cu mânie aceluia care face referire la adevărul interzis. Asemenea, o cultură politică aflată în negare cu privire la o serioasă problemă socială îi va condamna pe aceia care caută să o discute și va face tot ce îi stă în putere pentru a-i amuți. De multă vreme clasa politică europeană s-a aflat în negare față de problemele pe care le prezintă imigrația la scară mare a popoarelor care nu vor să accepte modul nostru de viață european. A răspuns mânioasă acelora care au avertizat că ar putea urma tulburări sau care au afirmat dreptul comunităților indigene de a refuza admiterea unor oameni care nu pot sau nu vor să se asimileze. Și una din armele pe care elita le-a folosit pentru a se asigura că nu este vreodată deranjată de adevărurile pe care le neagă este acea de a-i acuza de „rasism și xenofobie” pe cei care vor să discute problema.

Oamenii din generația mea au fost crescuți în teamă de această acuză, după cum oamenii din Salem au fost crescuți în frica de a fi denunțați ca vrăjitoare. Am văzut ce s-a întâmplat cu Enoch Powell din cauza unui discurs public care avertiza asupra pericolelor. Nu spun că discursul lui Powell, în care a făcut referire la „râul Tibru spumegând de mult sânge”, a fost înțelept ori folositor. Din contră, a fost prea ușor să fie acuzat că e panicard, și citatul lui din Sibyla din Cumae (Eneida, Cartea a VI-a) – pe care, desigur, nimeni nu l-a recunoscut – a fost instantaneu rescris ca „râuri de sânge” și el însuși expediat ca un nebun periculos.

A fost practic ultima oară când un politician britanic a îndrăznit să avertizeze asupra efectelor imigrației la scară mare. De atunci o incomodă tăcere a dominat la nivel politic, în timp ce discuțiile la orice alt nivel au fost împiedicate de periodicele procese-spectacol ale acelor judecați ca fiind vinovați de „rasism” – de ex. pentru că au argumentat în favoarea integrării comunităților imigrante și că au căutat să arate că separatismul este intrinsec periculos, poziție adoptată de The Salisbury Review sub conducerea mea editorială și care a constituit motivul pentru propria-mi pedeapsă.

Negând problema, îi împiedici discutarea până când discuția devine inutilă. De-a lungul anilor ’30, elita politică a trăit în negare față de reînarmarea germană. Când adevărul a devenit de neocolit, era imposibil să mai împiedice ocuparea hitleristă a Cehoslovaciei. Reflectând asupra unor asemenea exemple, este rezonabil să concludem că acum avem o datorie de a înfrunta acuzația de „rasism și xenofobie” și a discuta fiecare aspect al imigrației. O datorăm nu doar popoarelor indigene ale Europei, dar însuși imigranților care au interes la fel de mare cu al nostru în coexistența pașnică. Eu înțeleg problema în felul următor:

Fiecare societate depinde de o experiență a apartenenței: cine suntem, de ce aparținem unii altora și ce împărțim. Această experiență este pre-politică: precede toate instituțiile politice și asigură rațiunea pentru acceptarea lor. Unește stânga cu dreapta, gulerele albastre cu cele albe, bărbatul cu femeia, părintele cu copilul. Amenințarea acestui „întâia persoană plural” deschide calea către atomizare, pe măsură ce oamenii încetează să recunoască orice datorie generală față de vecinii lor și pornesc, cât încă mai pot, la prăduirea resurselor acumulate. Fără apartenență, pe măsură ce valorile sociale moștenite sunt luate în posesie pentru folosul prezentului, riscăm o nouă >„tragedie a comunelor”.

Apartenența este definită în diferită moduri în vremuri și locuri diferite. Pentru multe societăți religia este cea mai importantă parte, astfel că necredinciosul este exilat sau marginalizat, precum în societatea islamică tradițională. Deși religia a fost o importantă parte a identității europene, sub influența Iluminismului a fost treptat împinsă în fundal de naționalitate și ulterior de ascensiunea statului-națiune. Și datorită statului-națiune ne bucurăm de libertățile și jurisdicțiile seculare care sunt atît de atractive imigranților, în special acelor imigranți care își definesc apartenența pre-politică în termeni religioși mai degrabă decât naționali, căci loialitatea națională este o formă a vecinătății: este loialitate față de o casă împărtășită și oamenii care au construit-o. Nu face cereri specifice de natură religioasă sau ideologică și se mulțumește cu o ascultare obișnuiă a statului de drept secular și unui sentiment de apartenență la pământ, tradițiile și obiceiurile sale de coexistență pașnică. Comunitățile fondate pe concept de apartenență mai degrabă național decât religios sunt inerent deschise nou-veniților într-un mod în care comunitățile religioase nu sunt. Un imigrant într-o comunitate religioasă trebuie să fie pregătit de convertire; un imigrant într-o comunitate națională trebuie doar să respecte legea.

Statele-națiune europene au încercat să încapsuleze ideea pre-politică a loialității naționale în criteriile legale pentru cetățenie. Relația cetățeanului cu statul este concepută în termeni reciproci de drepturi și datorii. Reclamarea statutului de cetățean aduce puterea statului în ajutor împotriva răuvoitorilor și promite ajutor când statul se află în pericol. Înseamnă să te bucuri de drepturi garantate de stat care te fac, legal vorbind, egalul tuturor ceilalți cetățeni în orice conflict și la fel de legat de datoria ascultării precum sunt și ei.

De aceea, noi, ca cetățeni ai statelor-națiune, suntem legați de obligații reciproce față de toți cei care pot clama naționalitatea noastră, indiferent de familie și indiferent de credință. Credem că libertatea religioasă, libertatea de conștiință, libertatea de exprimare și opinie nu constituie nici o amenințare față de loialitatea noastră comună. Legea noastră se aplică unui teritoriu definit și legislatorii noștri sunt aleși de cei a căror casa este acel teritoriu. De aceea, legea confirmă destinul nostru comun și atrage ascultarea noastră comună. Respectarea legii devine parte a mersului lucrurilor, parte a modului în care țara este guvernată. Oamenii din poporul nostru se pot uni repede în fața unei primejdii din moment ce se unesc în apărarea a ceva ce aparține necesarmente fiecăruia dintre noi – teritoriul. Simbolurile loialității naționale nu sunt nici militante, nici ideologice, ci constau în imagini pașnice ale patriei, locului căruia îi aparținem. Prin urmare, loialitățile naționale ajută reconcilierea între clase, interese și credințe și formează fondul unui proces politic bazat pe consens mai degrabă decât pe forță. În mod deosebit, loialitățile naționale permit oamenilor să respecte suveranitatea și drepturile individului.

Pentru aceste și alte motive, loialitatea națională nu apare simplu în guvernarea democratică, ci este profund asumată de ea. Oamenii legați de un „noi” național nu întâmpină dificultăți în acceptarea unei guvernări cu ale cărei opinii și decizii se află în dezacord; nu întâmpină greutăți în acceptarea legitimității opoziției sau a liberei expresii ale unor puncte de vedere revoltătoare. Pe scurt, sunt capabili să trăiască cu democrația și să își exprime punctul de vedere prin vot. Nici unul din aceste bune realități nu se întâlnesc în statele fondate pe un „noi” tribal sau un „noi” al credinței. Și în condițiile moderne, toate aceste state se află într-o permanentă stare de conflict și război civil, fiind lipsite atât de un autentic stat de drept, cât și de o democrație durabilă.

Nu e nevoie să vă spun că această relatare despre loialitatea națională pe care am oferit-o nu se potrivește lesne Belgiei, căci Belgia modernă este un stat în care două națiuni sunt ținute împreunăm, chiar și cu împotrivirea uneia dintre ele. Cetățenia belgiană nu este înrădăcinată într-o loialitate națională împărtășită și a devenit un privilej pur legal, unul care poate fi cumpărat sau vândut împreună cu pașaportul. Această cumpărare și vânzare a cetățeniei, adesea unor oameni care o privesc ca un simplu drept și niciodată ca datorie, este o practică des întâlnită în Europa. Elita politică nu vede nimic în neregulă cu oamenii care colecționează pașapoarte de parcă ar colecționa apartenențe la cluburi. Dar se pare că traficul cu pașapoarte belgiene este în mod special popular, poate pentru că nu există nici o loialitate pre-politică pe care pașaportul să o poată reprezenta.

Din același motiv nu sunt depuse eforturi pentru a se asigura că imigranții belgieni depun un jurământ de loialitate statului secular sau respectă obiceiurile care l-au format: cetățenia belgiană este ceea ce imigranții urmăresc și a fost tratată de clasa politică asemenea unui bun care poate fi cumpărat și vândut ca oricare altul.

În sfârșit, clasa politică belgiană a pus ochii pe Europa ca inițiativa colectivă care va stinge toate acele bătrâne loialități naționale și va pune în locul lor o indiferență cosmopolită. Uniunea Europeană a însemnat foarte mult pentru elita belgiană. O plasează în inima continentului, transformă Bruxelles-ul dintr-un oraș de provincie din Flandra în capitala Europei și furnizează un proiect care distrage atenția de la dezintegrarea crescândă a țării și problemele pe care sunt oricum hotărâți să le nege. Nu-i de mirare că sunt supărați când un partid popular cere separarea Flandrei și reconstituirea ei ca stat-națiune autoguvernat. Chiar dacă nu există motive pentru acuzația de „rasism și xenofobie”, poți să fi sigur că există un plan ca ea să se lipească. Imaginați-vă ce s-ar alege de Uniunea Europeană dacă Flandra ar deveni un stat-națiune! Ce pas înapoi ar fi acesta – unul către loialitate, responsabilitate, democrație și toate celelalte lucruri depășite pe care UE caută să le stingă.

Nu mă îndoiesc că există rasism, că este foarte distructiv și că guvernele noastre au dreptul de a căuta metode pentru a-i preveni expresia. Infracțiunile motive rasial sunt circumstanță agravantă în legislația engleză și incitarea la violență rasială este considerată o infracțiune serioasă. Cu toate acestea, adoptarea unor asemenea legi nu trebuie să ne orbească față de multele standarde duble care bântuie discutarea acestei probleme.

Mai întîi, standarul dublu privitor la rasism: o acuzație îndreptată constant împotriva membrilor nevinovați ai majorității indigene și aproape niciodată împotriva membrilor vinovați ai minorităților imigrante. Nu este numai un fenomen european. Din contră, în Vest există un tip de sentiment colectiv al vinovăției care domină toate discuțiile despre diferențe rasiale. Recent am avut ocazia să studiez un articol academic în jurnalul Asociației Americane de Psihologie (American Psychological Association) care stabilea politica oficială privitoare la multiculturalism și tratamentul minorităților și am fost uluit să dau peste următoarea propoziției: „Toți albii sunt rasiști, fie că sunt sau nu conștienți”. Priviți-o, susținută de un corp academic prestigios și profesional: toți albii sunt rasiști, conștient sau nu.

În opinia mea, aceasta este o remarcă rasistă de cea mai joasă speță, una care atribuie oamenilor de o anumită culoare a pielii o enormă pricină morală, una față de care nu pot face nimic, întrucât o gândesc inconștient. Propoziția este un indictor al abordării răspândite a relațiilor rasiale și culturale din lumea modernă. Rasismul este definit ca o boală a majorității indigene la care minoritățile sunt genetic imune, chiar și atunci când aduc cu sine antisemitismul prevalent în lumea arabă sau ura malaeză față de etnicul chinez. De ce elita noastră este atât de dornică să își acuze propriul popor de rasism și atât de oarbă la rasismul imigranților? Răspunsul poate fi găsit în alt dublu standard, încapsulat în acuzația atât de frecvent alăturată celei de rasism: acuzația de xenofobie.

Nu mă îndoiesc că există așa ceva ca xenofobia, deși este foarte diferită de rasism. Etimologic, termenul înseamnă frică de (și de aceea aversiune față de) străin. Simpla lui utilizare implică o distincție între unul care aparține și unul care nu aparține și prin invitația pe care politicienii ne-o adresează să renunțăm la xenofobie ne cer să urăm bunvenit altor oameni, un bunvenit bazat pe recunoașterea diferenței lor. Acum este simplu pentru un membru educat al elitei liberale să își lepede xenofobia: în cea mai mare parte, contactul lui cu străinii îl ajută să își amplifice puterea, să-și extindă cunoașterea și să-și rafineze experiența socială. Dar nu este la fel de ușor pentru un muncitor needucat să îi împărtășească atitudinea când străinul venit îi ia slujba, aduce cu el în cartier obiceiuri ciudate și o armată de dependenți și sfârșește prin a-l înconjura cu imaginile și sunetele specifice unui ghetou.

Totuși, din nou avem de a face cu un standard dublu care afectează descrierea fenomenului. Membrii elitei liberale ar putea fi imuni la xenofobie, dar există o vină la fel de mare pe care o dovedesc din abundență, aceea a repudierii și aversiunii față de patrie. Fiecare țară prezintă acest viciu în propria versiune domestică. Nici un om crescut în Anglia postbelică nu poate să nu fie conștient de deriziunea educată care a fost direcționată împotriva loialității naționale de către aceia a căror libertate de a critica ar fi fost stinsă cu ani în urmă dacă englezii nu ar fi fost pregătiți să moară pentru țara lor. Loialitatea de care oamenii au nevoie în viața de toate zilele și pe care o afirmă în acțiuni sociale spontane și nepremeditate este acum ridiculizată sau chiar demonizată de media dominantă și sistemul educațional. Istoria națională este predată ca o poveste a degradării și rușinii. Arta, literatura și religia națiunii noastre au fost mai mult sau mai puțin excizate din programă și obiceiurile populare, tradițiile locale și ceremoniile naționale sunt desconsiderate în mod curent.

Această repudiere a ideii naționale este rezultatul unui anumit tip de gândire care s-a ridicat în întreaga lume occidentală de la Al Doilea Război Mondial încoace și care se întâlnește în special în rândul elitelor intelectuale și politice. Nu există un cuvânt potrivit pentru a caracteriza această atitudine, deși simptomele ei sunt identificate imediat: anume dispoziția ca, în orice conflict, să te alături „lor” împotriva „noastră” și nevoia simțită de a denigra obiceiurile, cultura și instituțiile care pot fi identificate ca „ale noastre”. Numesc această atitudine oikofobie – aversiune de acasă -, prin sublinierea relației adânci pe care o are cu xenofobia, cea care este imaginea ei în oglindă. Oikofobia este o stare pe care mintea adolescentină o depășește de obicei, dar este o etapă căreia intelectualii tind să îi devină captivi. După cum a arătat George Orwell, intelectualii stângii sunt în mod special sensibili la ea și asta i-a făcut adesea agenți voluntari ai puterilor străine.

Spionii din Cambridge – oameni educați care au penetrat serviciul nostru secret în timpul războiului și i-au trădat pe aliații noștri est-europeni, dându-i pe mâna lui Stalin – oferă o imagine elocventă a ceea ce a însemnat oikofobia pentru țara mea și pentru alianța occidentală. Și este interesant de observat că o recentă „docudramă” BBC construită în jurul spionilor de la Cambridge nici nu a identificat realitățile trădării lor, nici nu a tratat suferința milioanelor de victime est-europene ale acestei trădări, doar a susținut oikofobia care i-a determinat să acționeze așa cum au făcut-o.

Oikofobia nici nu este specific englezească, cu atât mai puțin o tendință specific britanică. Când Sartre și Foucault și-au creionat imaginea mentalității „burgheze”, mentalitatea Celuilalt în Diferențierea sa, ei descriu francezul obișnuit și cinstit, exprimându-și disprețul față de cultura lui națională. O formă cronică de oikofobie s-a răspândit prin universitățile americane sub masca corectitudinii politice și a izbucnit la suprafață în perioada post-11 septembrie pentru a-și bate joc de cultura despre care se spune că a provocat atacurile și, implicit, pentru a lua partea teroriștilor. Și oikofobia poate fi găsită în toate atacurile îndreptate împotriva Vlaams Belang.

Dominarea parlamentelor naționale și a mașinăriei UE de către oikofobi este parțial responsabil pentru acceptarea imigrației subvenționate și pentru atacurile la adresa obiceiurilor și instituțiilor asociatea cu formele vieții tradiționale și native. Oikofobul repudiază loialitățile naționale și își definește obiectivele și idealurile împotriva națiunii, promovând instituții transnaționale în dauna guvernelor naționale, acceptând și susținând legi care sunt impuse de sus de către UE sau ONU și definindu-și viziunea politică în termenii valorilor cosmopolite care au fost purificate de toate referințele la un anumit atașament față de o comunitate istorică reală. Oikofobul este, în ochii proprii, un apărător al universalismului luminat în fața șovinismului local. Și tocmai ridicarea oikofobiei este cea care a dus în statele naționale ale Europei la crescânda criză de legitimitate. căci vedem o masivă extindere a povarei legislative asupra popoarelor europene și un asalt neîncetat asupra singurelor loialități care le-ar putea permite să îi reziste. Efectul exploziv al acesteia s-a făcut deja simțit în Olanda și Franța și, firește, acum se simte și în Belgia.

Dar există un al treilea dublu-standard care poate fi perceput în politicile oficiale ale Uniunii Europene când vine vorba despre naționalitate. Acolo unde sentimentele naționale constituie o amenințare la centralizarea puterii, mașinăria europeană este hotărâtă să le stingă. Acesta este cazul naționalismului flamand, care amenință însăși inima mașinăriei. Acolo unde sentimentele naționale servesc la ruinarea centrelor rivale de putere, mașinăria europeană le susține cu voioșie. [UE n.t.] A tratat țara mea de parcă era o creație cu totul artificială precum Belgia, a încurajat naționalismul scoțian și galez, dar Anglia nici măcar nu este menționată, fiind nimic mai mult decât suma arbitrară a patru „regiuni” independente de care este eventual înlocuită. Marea Britanie a câștigat Al Doilea Război Mondial și și-a stabilit locul inamovibil în inimile noastre, un loc care nu poate fi cedat unei birocrații însetate de putere, aflate într-o țară cândva ocupată. De aceea, singura cale de a distruge Marea Britanie este aceea de întări loialitățile rivale care o vor arunca în aer și în același timp distruge centrul care este Anglia.

În lumina acestor standarde duble, trebuie evaluată acuzația de „rasism și xenofobie”. Este o acuzație folosită invariabil la adresa membrilor comunităților indigene ale Europei și în special împotriva acelora aflați la fundul scării sociale, pentru care imigrația de masă este un cost pe care, fără a avea vreo vină, nu au fost învățați să îl suporte. De asemenea, este îndreptată împotriva partidelor politice care încearcă să îi reprezinte pe acei oameni și care promit puțină tihnă de la o problemă pe care nici un alt partid nu dorește să o adreseze.

Cei care aruncă acuzația se află aproape fără excepție sub stăpânirea oikofobiei. Simțul lor de apartenență este fragil sau inexistent. Privesc vechile forme europene de comunitate, și în special vechile identități naționale care au dat formă continentului, cu dezgust abia ascuns. Și concentrându-se pe viziunea cosmopolită asupra politicilor, închid ochii la faptul că statele europene conțin un număr tot mai mare de oameni care nu au nici loialitate națională, nici idealurile iluministe care au reieșit din ea. În acest mod trebuie să explicăm acuzația de „rasism și xenofobie”: își are rădăcinile în conștiința negativă a unei elite liberale ce trăiește în negare.

Bine, m-ați putea întreba „de ce nu ar putea să trăiască în negare dacă îi face să se simtă mai bine?”. În concluzie, permiteți-mi să spun ce cred că este greșit cu o astfel de existențială lipsă de sinceritate.

Oamenii obișnuiți din Europa sunt foarte temători cu privire la viitor: caută pe cineva care va lua în seamă temerile lor și va lua măsuri pentru a le reduce. Atrocitățile islamiste recente, ca și starea generală de alertă anti-teroristă, nu au făcut nimic pentru a-i liniști. Este vital ca statele europene să obțină o integrare efectivă a comunităților de imigranți; dar dacă elita liberală nu va discuta problema și va continua să dea vina pentru anxietatea crescândă pe xenofobia populației indigene, ignorând oikofobia care este o cauză în mod egal contributoare, atunci este foarte probabil că efectul pe termen lung va fi o explozie populară, una de pe urma căreia nu va beneficia nimeni, cu atât mai puțin comunitățile de imigranți.

Și asta mă întoarce la afirmațiile mele inițiale. Am venit aici pentru a vorbi despre ceva care este de mare interes vouă, ca și mie. Dar se pare că sunt mulți oameni în această țară care cred că n-ar trebui să vorbesc cu voi și că făcând asta mă mânjesc de aceeași acuzație care a fost aruncată împotriva voastră: rasism și xenofobie. Sper ca vorbind despre această acuză să o anulez. Nu sunt nici rasist, nici xenofob; până când mi se oferă dovezi în acest sens, am obiceiul de a presupune că același lucru este valabil și pentru ceilalți; și mă bucur că există un partid care este gata să înfrunte acează acuzație pentru a discuta problema care se află în mințile tuturor europenilor obișnuiți din zilele noastre. Acelora care mi-au scris, spunând că trebuie să boicotez Vlaams Belang, le-am replicat: „de ce nu mă invitați voi? Dacă ei nu-s de încredere, de ce nu inițiați voi discuția de care avem atâta nevoie toți?” Și, desigur, nici unul dintre ei nu mi-a răspuns.