Vă prezentăm astăzi, 31 august, la aniversarea Solidarităţii poloneze, prima parte a capitolului intitulat „Reflectând la Solidaritatea”, semnat de Bronisław Wildstein, în deschiderea volumului colectiv „Polska Solidarności. Kontrowersje, Oblicza, Interpretacje” (Polonia Solidarităţii. Controverse, Imagini, Interpretări), publicat de Ośrodek Myśli Politycznej, Cracovia 2011.
Bronisław Wildstein, jurnalist, publicist şi scriitor cunoscut deja cititorilor noştri, a participat activ la mişcarea de opoziţie din Polonia de la sfârşitul anilor 70 şi începutul anilor 80, fiind în repetate rânduri arestat şi închis – la data de 31 august 1980 a fost arestat chiar la şantierul naval de la Gdańsk, fiind eliberat la 1 octombrie, în virtutea acordurilor semnate între Solidaritatea şi guvernanţii comunişti.
Scurtă cronologie a evenimentelor menţionate în articol:
-Decembrie 1970 – grevele şi manifestaţiile din oraşele de pe coastă, Gdańsk, Gdynia, Elbląg şi Szczecin, urmate de o represiune sângeroasă, cunoscută şi ca „masacrul de pe ţărm”;
-Iunie 1976 – grevele de la Radom, Ursus şi Płock (97 de întreprinderi) se încheie cu intervenţia deosebit de brutală a autorităţilor. Ca reacţie faţă de aceste evenimente este fondat KOR (Comitetul pentru Apărarea Muncitorilor) iniţiativă a unui grup de intelectuali în sprijinul muncitorilor victime ale represiunii şi familiilor acestora. Printre fondatorii KOR mai cunoscuţi cititorilor noştri, se numărau Jacek Kuroń, Antoni Macierewicz şi Piotr Naimski.
-Mai 1977 – ca reacţie faţă de uciderea de către SB, securitatea poloneză, a studentului Stanisław Pyjas de la Universitatea Jagielonă din Cracovia, colegii acestuia, printre care Bronisław Wildstein, anunţă înfiinţarea SKS (Comitetul Studenţesc al Solidarităţii) organizaţie studenţească de opoziţie faţă de regimul comunist, colaborând strâns cu KOR. În lunile ce au urmat, comitete similare au fost înfiinţate şi în celelalte centre universitare din Polonia, ceea ce a dus în 1980 la formarea unei structuri naţionale, NZS (Asociația Independentă a Studenților);
-31 august 1980 – Semnarea acordurilor de la Gdańsk de către Lech Wałęsa în numele MKS (Comitetul de Grevă inter-Întreprinderi – reprezentând 700 de întreprinderi-) şi delegaţia guvernamentală. Acordurile puneau capăt grevei generale care dura de mai multe săptămâni, consfinţind victoria Solidarităţii, inclusiv în privinţa eliberării deţinuţilor politici.
Anca Cernea
Reflectând la Solidaritatea, partea I
de Bronisław Wildstein
traducerea Anca Cernea
Solidaritatea a fost un fenomen unic la scară globală. Nu se cunoaște vreo altă mişcare de opoziţie, la care să fi aderat voluntar în decursul câtorva luni mai mult de 10 de milioane de oameni (se cuvine a fi numărate deasemenea Solidaritatea Rurală și NZS – Asociația Independentă a Studenților, NT-), adică aproape 50% din populaţia adultă a țării, deși această apartenență era asociată cu o primejdie greu de estimat, dar gravă. Acești oameni au rămas neclintiți într-o primejdie continuă și gravă, timp de un an şi jumătate, iar apoi, în ciuda legii marţiale, au fost, de asemenea, în stare să organizeze o mișcare de rezistenţă fără precedent la scară istorică.
Acestui fenomen neobişnuit, care a stat la baza statalităţii noastre redobândite, nu i s-a dedicat suficientă reflexie, nici cuvenita cinstire, ceea ce se poate constata în mod evident astăzi din perspectiva celor 30 de ani. Dimensiunea dezavuării și trecerii sale sub tăcere mai ales la începuturile celei de-a III-a Republici (prin „cea de-a III-a Republică Poloneză”, a III-a RP, este desemnat statul polonez actual, sistemul politic rezultat din negocierile de la Masa Rotundă 1989, dintre autorităţile comuniste şi opoziţie, şi din alegerile ce au urmat. Este a III-a RP deoarece reprezintă reluarea tradiţiei Poloniei independente, cea de-a II-a RP, dinainte de comunism. NT), ne face să vorbim de îndepărtarea lui din memoria oficială, ceea ce aruncă o anume lumină asupra istoriei noastre recente.
Cu atît mai mult este de datoria noastră să ne întoarcem încă odată asupra Solidarității și să reflectăm asupra ei, deoarece concluziile ce decurg din această experienţă istorică trebuie să fie semnificative pentru prezentul și viitorul nostru.
Unul dintre factorii care fac atât de dificilă descrierea acestui fenomen este spontaneitatea sa. Solidaritata a apărut fără niciun plan sau proiect, i-a surprins nu numai pe observatori, ci și pe creatorii săi, iar acesta este și motivul pentru care nu poate fi înghesuită în scheme ideologice sau analitice pregătite dinainte. Solidaritatea a fost în felul ei un miracol istoric, iar un miracol este greu de cuprins în formule raţionale.
Poate ar merita să începem prin a răspunde la întrebarea: ce nu a fost Solidaritatea? Așadar, nu a fost un proiect novator sistemic, nici o propunere de soluţii politice pentru un stat democratic. Aceasta nu înseamnă că semnificaţia ei se reduce doar la o istorie închisă (ca și cum ar exista fenomene care ar putea fi reduse la un trecut definitiv apus). Dimpotrivă, spune mult despre națiunea noastră, și poartă un mesaj de dimensiune universală. Se poate presupune cu un mare grad de certitudine, că dacă Hannah Arendt și-ar fi scris astăzi tratatul ei “Despre Revoluție”, atunci evenimentul care ar fi constituit centrul analizei sale, ar fi fost tocmai Solidaritatea.
Experienţa Solidarității este un argument fundamental în favoarea concepţiei clasice aristotelice a omului ca “ființă politică”. Ea presupune că persoana umană își poate dobândi plinătatea umanităţii numai în comunitatea civică. O atinge datorită relaţiilor cu ceilalţi şi în acțiuni în favoarea binelui comun. Etica, fără de care omul este o persoană incompletă, determină relaţiile lui cu comunitatea.
Acesta este o concepție care se situează la antipozii abordării liberale, dominante astăzi, care pune accent pe autonomia persoanei umane şi etalează potenţe care i-ar da omului posibilitatea de a se auto-crea, amintind de puterile creatoare divine. Acestea ar trebui să deschidă perspectiva auto-împlinirii, şi, astfel, să conducă la o formă superioară a existenţei umane. În această abordare, omul joacă rolul unui creator autonom, similar lui Dumnezeu. Aristotel a arătat că singur nu poate fi decât numai Dumnezeu sau animalul. A imagina omul ca fiind egal cu Dumnezeu este o uzurpare, şi experienţele secolului XX au aratat cum, aspirând la acest rol, el se prăbușește în animalitate.
Cei care au trăit Solidaritatea și-o amintesc ca pe o renaştere a naţiunii, dar și ca pe o neobișnuit de intensă experienţă existenţială. Datorită posibilităţilor create de comunitate, oamenii și-au recâștigat și demnitatea individuală.
Mecanismul totalitarismului face ca indivizii să fie lăsați singuri, deci neajutorați în fața molohului atotstăpânitor al Statului. Monopolul guvernanților asupra tuturor formelor de activitate socială – iar acesta este principiul totalitarismului – trebuie ducă la astfel de consecinţe. Desigur, acesta este un model ideal, dar toată practica totalitarismului tinde în această direcţie. În Polonia, cea mai mare concesie pe care guvernul comunist a făcut-o naţiunii a fost aceea că a trebui să consimtă la existenţa unei Biserici Catolice independente, deşi supuse unor neîncetate presiuni şi hărţuieli. Acţiunile guvernelor PRL (Republica Populară Polonă – NT) au arătat cum, ca întotdeauna în acest tip de sistem, aceasta ar fi trebuit să fie doar o concesie temporară, împotriva supărătoarei independenţe a Bisericii fiind întreprinse neîncetate campanii. Această instituţie era, cu toate acestea, o un fapt senzațional în realitatea acelui stat.
Cei peste 30 de ani de comunism, ce provenea din cataclismul celui de-al II-lea Război, au sfărâmat legăturile comunitare și sociale tradiționale. În fața minciunii omnniprezente, înşelăciunii şi intimidarii, polonezilor le-a rămas refugiul în viaţa de familie şi, mai important, trăirea religioasă colectivă. Toate celelalte organizaţii civice şi comunitare, nu numai că fuseseră distruse, dar păstrând aceleaşi nume şi forme exterioare acţionau împotriva destinației lor inițiale. Aşa era cu așa-zisa „autoconducere”, sau omologii săi, corporațiile profesionale. Toate acestea au fost transformate într-o “curea de transmisie” a puterii comuniste, şi, astfel, în mecanism al statului totalitar.
Părea că reconstrucţia instituţiilor civice va fi un proces deosebit de dificil şi de îndelungat. Dar Solidaritatea a constituit o explozie a acestora. Se poate presupune că această renaştere extraordinară a fost determinată de o ameninţare externă mortală, iar abia după eliminarea acesteia în “timpurile de pace” ar fi ieșit la iveală problemele şi fragilitatea acelor forme de organizare create spontan. Dar însuși faptul că au apărut ridică întrebarea: de unde și-a tras comunitatea poloneză, care părea că deja de mai mult de o generaţie fusese în mod eficient dezvățată de asemenea activităţi, capacitatea de a le regenera pe loc? Mai ales că toată acestă creativitate s-a ivit oarecum de la bază și în ciuda experților și consilierilor de atunci, ridicați astăzi pe piedestal; nu numai că nu a fost plănuită de ei, dar a avut loc de multe ori împotriva sfaturilor şi avizelor lor. La această întrebare este imposibil de găsit alt răspuns, decât acela că s-a apelat la înțelepciunea colectivă stocată în țesătura culturii naţionale, ceea ce arată atât vitalitatea şi valoarea unor tradiții comunitare fie ele chiar îndepărtate, cât şi un patrimoniu naţional extraordinar de valoros, pe care încă mai putem să-l valorificăm.
Faptul că Solidaritatea a fost o astfel de mişcare spontană, operând în condiţii foarte neobişnuite, ne cere să analizăm cu deosebită atenție această experienţă, care a fost consemnată doar în foarte mică măsură în documentele alcătuite atunci. Să încercăm a începe prin descrierea acelei aure unice, atât timp încă mai funcționează oameni care, ca și subsemnatul, încă și-o mai amintesc.
Solidaritatea a surprins pe toată lumea, inclusiv pe creatorii săi. Cu câteva luni înainte de grevele din august, care au condus la apariția sa, ţara părea încă a fi scufundată în apatie. Primul pelerinaj a lui Ioan Paul al II-lea în Polonia în iunie 1979 le-a oferit polonezilor un entuziasm extraordinar, dar pe cât a fost de înaltă strălucirea acestuia, pe atât a fost de mare deznădejdea ce a căzut peste Polonia după plecarea papei. În cursul întâlnirilor cu papa, părea că nimic nu va mai putea reveni la starea dinainte. În timpul acestor opt zile extraordinare, nu doar ne-am numărat, și ne-am dat seama că suntem majoritatea uriaşă a naţiunii, dar am simţit o libertate şi o solidaritate necunoscute, şi astfel ne-am recăpătat demnitatea; după acest timp, întoarcerea la opresiunea și minciuna comunistă părea imposibilă. Şi totuşi, ea s-a produs. Media își scurgea minciuna sa oficială, partidul stăpânea, oamenii stăteau la cozi tot mai lungi pentru produse de nimic, pe înfundate înjurau și blestemau, dar oficial votau pentru. Au trecut alegerile din martie 1980, după care partidul a anunţat o nouă victorie triumfală, şi nimic nu prevestea că ceva s-ar putea schimba, şi cu atât mai mult, nimeni nu ştia prea bine cum s-ar putea întâmpla așa ceva. În afară de asta, euforia din timpul vizitei Papei era, de asemenea, greu de tradus într-un program politic.
Opoziţia puțin numeroasă, conform standardelor comuniste, chiar dacă era tolerată, adică nu era definitiv închisă în pușcărie, era supusă unor hărțuieli tot mai mari. Notoriile arestări de 48 de ore, uneori repetate imediat una după alta, tribunalele polițienești, al căror efect era de obicei arestarea pentru mai multe luni, bătăile și alte asemenea lucruri, afectau din ce în ce mai mult funcţionarea normală. Jacek Kuron a stabilit atunci, adică la începutul anului 1980, că cel mai bine ar fi să se întocmească un raport succint, care să analizeze principalele probleme ale ţării şi să propună contramăsuri. Acesta trebuia să aibă caracterul unei petiţii, sub care KOR și inițitivele legate de acesta, ar fi strâns semnături. Aceste tipuri de acţiuni nu doar conștientizau publicul general asupra stării de lucruri ce îi era ascunsă, dar înfrângeau, de asemenea, frica dominantă şi constituiau un substitut pentru acţiunea politică. Desigur, propunerile cuprinse într-o astfel de petiţie nu ar fi încălcat interpretarea oficială a Constituţiei şi ar fi avut un caracter reformator, dar prin simplul fapt al acţiunii independente şi al criticii, ar fi lovit la temelia sistemului totalitar.
Kuron, entuziast, a anunțat că putem ajunge până la 100 de mii de semnături, ceea ce ar fi fost pentru noi un triumf aproape de neinchipuit. Mai sceptic, Adam Michnik a susţinut că avem şanse la 20.000, ceea ce ar fi fost – așa cum și el era de acord, împreună cu alții – oricum o mare realizare. Amintesc de asta, pentru a documenta starea de spirit a unor oameni puțin numeroși atunci, ce întreprindeau acțiuni împotriva status quo-ului politic, deci, erau hotărâți, dar nutreau și speranță de schimbare, speranță de care era lipsită majoritatea concetăţenilor lor. Şi toate acestea înainte de cutremurul la care a participat o uriașă parte a naţiunii. Așadar, nimeni nu a prevăzut ceea ce avea să se întâmple aproape chair în același moment istoric. Ce factori subiacenți au condus la acest şoc?
Opoziţia anilor ’70 a avut o însemnătate esenţială pentru crearea Solidarității. Greva de la şantierul naval Gdansk a fost declarată de către activişti ai Sindicatelor Libere, sindicate ce au apărut ca realizare a unui proiect al KOR. Acest proiect a fost formulat cel mai complet de Jacek Kuron, în trei articole publicate succesiv (în subteran), în anii ’70. “Gânduri despre un program de acţiune”, “Principii și idei”, “Note privind structura mişcării democratice.” Era un proiect privind auto-organizarea societății împotriva molohului totalitar al Statului. Era vorba de o reconstrucție a legăturilor din mediile sociale şi de o reprezentare în afara statului totalitar, astfel încât, în consecinţă, fără a se contesta litera doctrinei, să se ceară punerea în aplicare a drepturilor prevăzute oficial. Această opoziţie a elaborat, de asemenea, limbajul în care autorităţillor le era greu să polemizeze, întrucât se făcea apel la drepturile şi libertăţile formale garantate cetăţenilor de PRL. Realizarea acestui concept au fost Sindicatele Libere, precum şi comitetele Studențești ale Solidarității.
Deseori ne proiectăm controversele şi diferenţele actuale în situaţia din acel moment, comițând păcatul prezentismului, tipic în perspectiva asupra istoriei. De fapt, în ciuda tuturor certurilor de atunci, Sindicatele Libere se încadrau în concepția KOR privind opoziţia anti-PRL.
Caracteristică este comparaţia atitudinii și limbajului greviştilor de la Gdansk-Gdynia din 1970 şi 1980, mai ales că de multe ori erau aceleaşi persoane. Solicitarea unui sindicat independent, cererile Solidarității, care treceau cu mult dincolo de revendicările economice, abilitatea de a discuta cu reprezentanţii aparatului puterii, care operau în jargonul comunist – tot ceea ce nu aveau muncitorii din decembrie (1970, NT) şi apoi au avut în august (1980, NT) – a fost rodul activității opoziției anilor ’70, care a elaborat o nouă strategie şi un nou limbaj.
Dar acțiunea și proiectul ei trebuiau totuși să nimerească într-un teren social pregătit dinainte. În acest sens, baza mai profundă a avântului Solidarității a fost comunitatea religiosă și naţională, a cărui versiune mai recentă a fost proiectată şi formată de Cardinalul Stefan Wyszyński.
Lipsa unei reflexii mai profunde privind Solidaritatea este însoțită în Polonia de o lipsă a reflexiei asupra lucrării lui Wyszyński, a cărei încununare la scară globală şi, prin urmare, aplicându-se și la situaţia poloneză, a fost pontificatul lui Ioan Paul al II-lea. Cu siguranță, această lipsă se datorează și distanţei cercurilor intelectuale față de Cardinalul Wyszyński. E adevărat că aceste medii s-au lăsat antrenate de Solidaritatea, dar mai târziu au redobândit față de ea o distanță, de înțeles din punctul lor de vedere. În timp ce lucrarea lui Wyszyński şi Solidaritatea erau așezate pe o idee a egalității foarte profund concepută. Nu era vorba, desigur, de un egalitarism în privința averii, ci de o recunoaştere a identităţii oamenilor ca fii ai lui Dumnezeu în dimensiunea religioasă, ceea ce se exprima politic în ideea republicană a cetățenilor egali între ei, așa cum o reprezenta Solidaritatea. Intelectualii ca grup, indiferent de ideologiile pe care le mărturisesc, reprezintă de obicei atitudinea elitei. Aceasta derivă și din interesul mediului lor. În acest context, nu este surprinzătoare împotrivirea cercurilor de la “Znak” și “Tygodnik Powszechny” față de strategia Cardinalului. Aceasta nu înseamnă că printre susţinătorii săi nu erau intelectuali la fel de remarcabili ca însuși Wyszyński. Din rândul cercurilor ostile lui, printre alții, l-a sprijinit Stefan Kisielewski.
Catolicismul popular al lui Wyszyński a fost o încercare reuşită de a revigora simboluri, în care se putea recunoaște întreaga comunitate naţională. De aici, intensificarea cultului Fecioarei Maria, pelerinajul la icoana Maicii Domnului de la Częstochowa solemnitățile sărbătorind mileniul (de la încreștinarea polonezilor, NT). Acest catolicism a permis polonezilor să-şi recâştige comunitatea religioasă și naţională.
