Liberalul / DiogeneDracon dixit:

O crima este o crima, insa comunistii cel putin acordau sansa la viata (indiferent de nationalitate sau pozitia sociala).

In lagarele comunistilor ajungeau opozantii lor (ei acordau sansa la viata celor care nu le stateau in cale). Raspunsul la intrebarea ta retorica este foarte simplu: comisarii comunistilor ieseau la vinat oponenti politici, in timp ce comisarii nazistilor ieseau la vinat evrei. Ideea ca motivatia crimelor in cele doua tabere ar fi fost similara nu poate fi sutinuta!

Publicăm un fragment din cartea Stephane Courtois, Comunism şi totalitarism, ed. Polirom, 2011, pp. 102-106.

Stalin şi evreii

Stephane Courtois

Problema relaţiilor istorice dintre lumea ebraică şi revoluţia comunistă – de la Karl Marx la Troţki, Zinoviei şi Kamenev, locotenenţii lui Lenin – n-a încetat de un secol şi jumătate să fie în centrul violentelor polemici reactivate serios în timpul denunţării de către nazişti a „iudeo-bolşevismului”. În cartea lui, Stalin şi evreii [1], a cărei prefaţă mi-a încredinţat-o, Arkadi Vaksberg, ziarist şi scriitor care a cunoscut foarte bine toată perioada sovietică, revenea asupra evoluţiilor şi a continuităţii antisemitismului în Rusia ţaristă, în URSS şi în Rusia postcomunistă. Aleksandr Soljeniţîn a publicat apoi importanta sa lucrare Două secole împreună[2], ce oferă un punct de vedere rusesc asupra acestei probleme.

Istoria relaţiilor dintre evrei şi Rusia ţaristă a fost sub semnul discriminării – evreii fiind izolaţi într-o „zonă de rezidenţă”, la vest de Imperiu şi supuşi interdicţiilor profesionale – şi, de prea multe ori, unei tragice persecuţii presărată de violente pogromuri. Antisemitismul era atunci o politică de stat revendicată cu mândrie de o facţiune ultranaţionalistă şi reacţionară. Revoluţia din februarie 1917 a eliberat deodată evreii de această opresiune. Mulţi dintre ei se angajează total atât în mişcările democratice, cât şi în cele revoluţionare. Războiul civil declanşat prin preluarea puterii de către bolşevici la 7 noiembrie 1917 a prilejuit un nou val de pogromuri atât din partea „albilor”, cât şi a naţionaliştilor ucrainieni sau ai Armatei Roşii. Odată bolşevicii bine instalaţi la putere, situaţia evreilor din noua Rusie părea să se amelioreze simţitor. Mulţi dintre ei s-au implicat în instituţiile noului regim, aglomerând marile oraşe, care până atunci le-au fost interzise. Astfel, la începutul anilor ’30, Moscova număra peste 250.000 de evrei, la o populaţie evreiască sovietică de aproximativ 3 milioane de persoane. Această lume idiş a cunoscut un fel de „vârstă de aur” culturală prn intermediul ziarelor, teatrelor, al grupurilor muzicale, al cluburilor de tot felul.

Totuşi, norii se adunau sub conducerea noului şef absolut al partidului, Iosif Stalin. Uniunea Sovetică era în principiu o republică federativă ce respecta fiecare dintre republicile naţionale care o compuneau. În plus, Stalin fusese primul comisar al poporului pe problema naţionalităţilor, ceea ce ar fi trebuit să îl facă mai sensibil decât pe alţii din acest punct de vedere. Or, foarte repede, vedem că acest lucru nu a contat.

De îndată ce a început colectivizarea forţată a agriculturii, în 1929, Stalin s-a confruntat repede cu o rezistenţă generală, foarte puternică, în Ucraina, unde relaţia dintre ţărănime şi sentimentul naţional era intensă. Atunci el a lansat binecunoscutul slogan „Să-i lichidăm pe chiaburi şi clasa lor!”, deportând milioane de ţărani, împuşcându-i pe cei mai recalcitranţi şi organizând în vara anului 1932 o foamete de proporţii, destinată să distrugă definitiv întreaga existenţă sociala şi naţională a ţărănimii ucrainiene. Acest genocid a dus timp de nouă luni la moartea prin înfometare a aproximativ 5 milioane de persoane. În 1938, Nikita Hruşciov, devotat lui Stalin, a fost numit în fruntea Ucrainei, unde, printr-o represiune feroce, a sfărâmat orice posibilitate de independenţă faţă de puterea de la Moscova.

Mândru de aceste prime rezultate spectaculoase şi impunându-şi puterea absolută asupra partidului, şi a partidului asupra ţării, Stalin îşi asigură spatele. Temându-se ca, în caz de război – cu Germania, Polonia, Japonia sau cu orice altă ţară – , minorităţile frontaliere să nu se transforme în coloane a cincea, el ordonă din 1935 deportarea masivă din vest a polonezilor, finlandezilor şi nemţilor, iar din est a coreenilor.

În 1937, „marele cârmaci” a decis accelerarea acestui proces, declanşând Marea Teroare. În 14 luni (1937-1938) au fost organizate „mari operaţii teroriste secrete”, planificate, centralizate şi puse la punct de Stalin personal. Acesteau au urmat, pe de o parte, „linia chiaburlor”, a cărei țintă erau „oamenii trecutului” – aristocraţi, preoţi, burghezi, ţărani care până atunci scăpaseră de teroarea de clasă -, iar pe de altă parte, o linie „naţională”, vizând minorităţile naţionale implantate în apropierea frontierelor (polonezi, nemţi, finlandezi, coreeni, etc.). În total, peste 700.000 de împuşcaţi şi milioane de deportaţi.

Pe acest tragic fundal, Arkadi Vaksberg, care a cunoscut din interior această istorie, a putut accede la numeroase documente inedite şi a cules aceste mărturii confidenţiale, a trasat din nou drumul întortocheat care a condus la reactivarea persecuţiei antisemite în URSS.

În timpul primei jumătăţi a anilor ’30, evreii au fost mai degrabă scutiţi de represiune. În 1933, Stalin le-a impus locuitorilor de la oraşe un paşaport intern, pe care, în căsuţa a cincea, era menţionată obligatoriu originea etnică – în cazul acest, „evreu”. În mai 1934, Stalin a hotărât să creeze regiunea autonomă evreiască din Birobidjan, în adâncul Asiei Centrale, care viza fără îndoială îndepărtarea de capitală a unei părţi din populaţia evreiască, dar care nu a avut prea mare succes. Desigur, în timpul primului Mare Proces de la Moscova, în vara anului 1936, 11 din 16 acuzaţi erau evrei, dar acest lucru reflecta doar prezenţa lor importantă în rândul generației vechi bolşevice, pe care Stalin hotărâse să o extermine.

În schimb, la 12 ianuarie 1931, acesta declarase urbi et orbi, într-un interviu dat Agenţiei Telegrafice Evreişti: comuniştii sunt „duşmanii feroce şi ireductibili ai antisemitismului, formă extremă a canibalismului”. Foarte mulţi evrei erau în sferele puterii, astfel încât, în 1936, aproape 40% din cadrele poliţiei politice de la vârf erau evrei. Iar doi dintre oamenii cei mai apropiaţi ai „tătucului popoarelor”, Kaganovici şi Mehlis, erau tot evrei.

Ca de obicei, acest strateg viclean şi fără scrupule care era Stalin juca simultan mai multe partide şi ţinea discursuri diferite. El a continuat faţă de exterior – războiul din Spania obliga la acest lucru – să aibă tradiţionalul discurs internaţionalist al bolşevicilor şi noul discurs antifascist inaugurat în 1934. Dar pe plan intern a accelerat întoarcerea la semnele evidente ale naționalismului rus, chiar țarist, publicând în Pravda din 15 ianuarie 1937 un articol închinat slavei „Marelui popor rus”.

Angajat în primăvara lui 1939 într-o îndrăzneață manevră diplomatică între Hitler și democrații, Stalin, care propunea neutralitatea sa celui care oferea mai mult, a decis la începutul lui mai să opteze pentru propunerea hitleristă și a jucat cartea evreiască: pe 4 mai, l-a demis pe ministrul de Externe, Maxim Litvinov – un evreu, pe numele său adevărat Wallach-Finkelstein -, precum și pe majoritatea colaboratorilor săi evrei, un semnal foarte clar în direcția Germaniei naziste. De îndată ce au fost semnate cele două tratate germano-sovietice pe 23 august și pe 28 septembrie 1939, discursul antinazist – și deci denunțarea antisemitismului și a persecuției evreilor în Germania și țările ocupate de naziști – a dispărut brusc din întreaga propagandă comunistă din URSS și din toată Internaționala Comunistă, și asta pînă în iunie 1941.

Între septembrie 1939 și iunie 1940, Stalin a tras foloasele alianței sale cu naziștii, iar Armata Roșie a putut invada fără vărsare de sânge partea de est a Poloniei, Țările Baltice și provinciile românești Basarabia și Bucovina de Nord. Și, dintr-odată, problema evreiască s-a pus cu acuitate. URSS, care număra aproximativ 3 milioane de evrei, a „recuperat” 2 milioane suplimentare: 1.270.000 de polonezi, 250.000 din Țările Baltice și 375.000 din România. Desigur, ei au fost „sovietizați”, ca și restul populației, dar neaparținând în cea mai mare parte a timpului nici elitelor autohtone, nici țărănimii, au avut mai puțin de suferit din cauza teroririi care însoțea cucerirea lor; totuși, peste 250.000 de evrei care nu doreau nici să se întoarcă în zona ocupată din Germania, nici să adopte naționalitatea sovietică au fost deportați în Gulag, alături de aproximativ 25.000 de evrei din Letonia.

În paralel, naziștii, care încă nu recurseseră la „soluția finală” a problemei evreiești, se lansaseră în numeroase operațiuni de discriminare și persecuție în partea de vest a Poloniei. Aceasta părea că îl lasă pe Stalin impasibil. El a acceptat să primească, între octombrie 1939 și iunie 1941, 300.000 de evrei fugiți din Polonia de vest, doar pentru că aceștia, care erau mai ales tineri, au acceptat să muncească pe șantierele din nord sau din Siberia; ceilalți, cu zecile de mii, au fost împinși în zona de ocupație germană. Pentru a-i face pe plac lui Hitler, Stalin a înapoiat chiar naziștilor peste 4.000 de antifasciști nemți, printre care numeroși evrei. În plus, un fapt puțin cunoscut, a respins două scrisori, înapoindu-le Oficiului pentru Emigrarea Evreilor de la Berlin și Viena, care la începutul anului 1940 propuneau guvernului sovietic să-i primească în Birobidjan pe toți evreii din Reich, adică peste 350.000, și pe cea mai mare parte dintre evreii din Polonia de vest, peste 1.800.000. [3]

Atacul german a modificat provizoriu locul evreilor în politica lui Stalin. De fapt, la puțin după ce au intrat pe teritoriul sovietic, naziștii au pus în acțiune așa-numitele Einsatzgruppen, însărcinate cu exterminarea sistematică a bărbaților evrei, apoi, foarte repede, a întregii populații evreiești, având loc masacre cum ar fi cel de la Babi Yar, unde au fost asasinați peste 30.000 de evrei, la 29 septembrie 1941. Fiind la curent cu aceste operații de exterminare, Stalin a autorizat la 24 august 1941, la Moscova, un mare miting condus de principalele personalități sovietice evreiești, care au lansat la radio un apel „Fraților noștri evrei din lumea întreagă”, în care denunțau în mod clar punerea în acțiune de către naziști a exterminării „poporului evreu”[4]. Iar la 7 noiembrie 1941 a fost singura dată în timpul războiului și după acesta când Stalin a ținut un discurs în care a făcut aluzie la persecuția specifică a evreilor.

În 1942, Stalin a decis să joace din nou cartea evreiască, dar de data aceasta pentru a-i manevra mai bine pe aliații săi englezi și americani, și a permis crearea Comitetului Antifascist Evreu (CAJ). Întrucât era sub înalta autoritate a șefului poliției politice, Beria, acesta a fost însărcinat să întărească propaganda prosovietică din Statele Unite și să strângă fonduri iimportante pentru URSS, iar în plan secund să faciliteze activitatea „spionilor atomiști” ai Moscovei pe teritoriul american. Susținerea oficială a CAJ în 1942-1943 a dat multe speranțe conducătorilor lui, făcându-i să creadă chiar că a venit momentul să relanseze ideea creării unei republici evreiești autonome; ei au propus asta în scrisoarea din 21 februarie 1944, adresată conducerii Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.

Dar vremurile erau deja pe care să se schimbe sau, mai degrabă, să revină la normalitatea stalinistă. Într-adevăr, sigur de-acum că va câștiga războiul, Stalin a decis să termine munca începută în timpul Marii Terori, lichidând prin noile „mari operații teroriste secrete” „minoritățile” frontaliere neruse și considerate în mod tradițional turbulente, rebele. Din 27 până în 30 decembrie 1943, el a deportat 93.000 de kalmuci, apoi, din 23 până în 28 februarie 1944, 521.000 de ceceni și inguși, între 18 și 20 mai 1944, 180.000 de tătari din Crimeea, și, în fine, zeci de mii de greci, bulgari, armeni, turci și kurzi din Caucaz. În timpul toastului în cinstea victoriei, la 24 mai 1945, Stalin a numit poporul rus „poporul conducător” și s-a orientat mai clar spre un național-comunism.

Din acest moment, evreii și CAJ au apărut tot mai mult ca viitoare victime. A început să apară un antisemitism de stat: evreii au fost îndepărtați din posturi de răspundere, lăsați chiar fără locuri de muncă. La 19 noiembrie 1946, un tânăr aparatcic în ascensiune, Mihail Suslov, a adresat secretariatului de partid o scrisoare în care denunța pericolului naționalist reprezentat de CAJ; în același timp, Stalin a interzis publicarea Cărții negre asupra exterminării evreilor din URSS, culegere de mărturii adunate de doi dintre cei mai cunoscuți scriitori evrei, Ilya Ehrenburg și Vassili Grossman [5]. La sfârșitul anului 1947, Stalin și-a dat personal acordul pentru lichidarea, camuflată în accident, a lui Solomon Mihoels, actor evreu foarte cunoscut, care activase cu succes în CAJ; Mihoels a fost asasinat pe 12 ianuarie 1948.

Dacă în politica internă Stalin a jucat deschis cartea antisemită în favoarea liniei național-comuniste, pe plan extern, el nu-și epuizase avantajele direcției filosemite. În special, el susține cu putere crearea statului Israel, autorizând chiar ca mii de militari evrei sovietici să ajute tânărul stat în războiul său inițial împotriva țărilor arabe în mai 1948. Stalin spera să controleze și să dispună astfel de un atu în Orientul Mijlociu, atât față de englezi, cât și față de americani[6].

De îndată ce a înțeles că aceste speranțe îi vor fi spulberate, sioniștii fiind stăpâni pe situație, el a abandonat definitv această direcție, pentru a-și alinia atitudinea pe care o avea în exterior – denumită „antisionism” – cu poziția sa internă, deschis antisemită. La 20 noiembrie 1948 a dat ordinul de dizolvare a CAJ, iar din 1949 a început în URSS o violentă campnie împotriva evreilor care, după ce au fost acuzați de naționalism sionist, au devenit „cosmopoliți apatrizi”. Antisemitismul de stat a devenit nedisimulat, evreii fiind discriminați moral și material și creându-se în opinia publică un climat favorabil unei persecuții de mare amploare. Astfel, în 1952, are loc montarea procesului secret al conducătorilor CAJ – în frunte cu Lozovski [7] – apoi, în martie, deschiderea unui nou proces, în care erau implicate peste două sute de personalități evreiești și, în fine, în ianuarie 1953 se pune la cale „complotul cămășilor albe”, care, conform informaţiilor date de Arkadi Vaksberg, trebua să pornească o mare operațiune de deportare a evreilor.

Moartea lui Stalin a pus capăt brusc acestor proiecte, dar, după căderea lui Nikita Hrușciov, la jumătatea anilor 60, politica antisemită a reapărut sub conducerea neobositului Suslov – care, să ne amintim, era cea mai înaltă personalitate sovietică prezentă la funeraliile lui Maurice Thorez, conducătorul istoric al PCF, în 1964!

Astăzi, la peste zece ani de la căderea regimului sovietic, întoarcerea în forță a comuniștilor e însoțită de puternie manifestări antisemite, sub pretextul patriotismului rus. În primăvara anului 2001, când Vladimir Putin era președintele Rusiei, aproape o treime din deputații Dumei au refuzat să păstreze un moment de reculegere în memoria evreilor din URSS asasinați de naziști. Arkadi Vaksberg ne îndrumă cu competență și măiestrie printre meandrele întortocheate ale acestei tragice și tulburi istorii.

Rămâne o problemă gravă și tragică din anumite puncte de vedere: care parte a evreilor a participat la revoluția bolșevică și la instaurarea sistemului totalitar comunist? Căci, dacă evreii din URSS au fost persecutați masiv – exterminați de naziști și discriminați de regimul de după 1945 -, ei au fost și – foarte puțini, e drept – de partea persecutorilor, în organele Partidului Comunist, ale poliției politice și ale Armatei Roșii. Ar fi onorabil din partea unui evreu, rus mai ales, să abordeze această delicată problemă pentru a stabili ceea ce Paul Ricoeur numește „dreapta memorie”.