Prolog:

„Comunismul […] E doar un sistem politic excesiv in utopismul sau, așa cum e excesiv in utopismul sau si liberalismul extrem. Comunismul niveleaza in sărăcie si mediocritate; ultraliberalismul, crezând in justiția imuabilă a „mâinii nevăzute a pieței”, lasă să crape (dorință uneori chiar formulată explicit) neadaptații, care nu beneficiază de plasa protecției sociale mediocre oferite de comunism.

Nici comunismul extrem, nici liberalismul extrem, nu introduc însă un factor biologic in iraționalul lor utopic. Comunismul si ultraliberalismul nu transmit un simțământ de castă sau superioritate etnică;

[…]

Comunismul si ultraliberalismul sint sisteme deschise. Oricine poate efectua o ascensiune socială începând din momentul in care acceptă regulile jocului.” – Dan Alexe , Europa Liberă

Această perspectivă a câștigat tot mai mult teren în ultimii ani. Marea paradă, descrisă atât de bine de Jean-Francois Revel, s-a efectuat cu succes: Stânga a reușit să transforme căderea comunismului într-o mare victorie a socialismului virtuos. A pierdut Războiul Rece, dar a câștigat pacea și acum își petrece timpul ținând altora lecții de morală, umanism și importanța drepturilor omului.

Dacă astăzi național-socialismul este condamnat, ideologia comunistă se bucură în continuare de un statut privilegiat. Totul se petrece de parcă regimurile de democrație populară nici nu ar fi existat, de parcă arestările, deportările, lagărele, gropile comune și teroarea roșie ar fi fost simple exerciții de imaginație ale unor antisocialiști paranoici. Așa se face că la nici trei decenii de la căderea comunismului est-european nu mai este rușinos să speli comunismul de sângele pe care l-a vărsat în secolul al XX-lea. Comunismul a redevenit benign. Discursul public este mai preocupat de „crimele capitalismului” și „imoralitatea” pieței libere.

Și totuși comunismul a ucis de-adevăratelea. Milioane. Peste o sută de milioane de oameni.

Unii dintre acești oameni s-au născut țărani ucraineni – și au fost uciși întocmai pentru că erau țărani ucraineni. Comunismul lipsit de „simțământ de castă” și de „superioritate etnică” i-a omorât pentru că făceau parte dintr-o clasă socială pe care comunismul o considera dușmană și pe care conducerea sovietică o ura, întrucât făcea parte dintr-un popor pe care nu îl subjugase îndeajuns.

Ucrainenii erau ostili colectivizării și nu doreau să renunțe la animale și pământ. Se împotriveau și rusificării, refuzând să se lase deznaționalizați. Pentru a-i frânge, „sistemul deschis” al comunismului a hotârât să îi ucidă în masă, transformând regiunile lor în lagăre în aer liber. Mai întâi, comuniștii i-au deportat sau împușcat pe cei mai destoinici dintre ei. Apoi, în 1932, „dușmanii poporului” care trăiau în Ucraina și Kuban (pe atunci locuit majoritar de ucraineni) au aflat ce înseamnă cu adevărat sistemul deschis al comunismului: autoritățile sovietice le-au confiscat toate cerealele, lăsându-i muritori de foame, și le-a fost interzisă părăsirea localităților. Cerealele au fost exportate în Vest, iar pe ucraineni sovieticii i-au lăsat „să crape” (după cum ar zice însuși Dan Alexe), să moară încet. Încet, dar eficient. Mult mai eficient chiar decât o vor face naziștii, zece ani mai târziu, în lagărele lor de exterminare.

În mai puțin de un an, „problema ucraineană” a fost rezolvată de conducerea sovietică: Ucraina a fost pustiită și nu mai existau nici pe departe atâtea „vipere” și „năpârci culăcești” ca înainte de „deculăcizare”. Superioritatea comunismului față de nazism era vizibilă încă de atunci. Pentru a extermina în masă, comuniștii nu au avut nevoie de pregătirea unui sistem atât de complex precum a fost cel pus în practică de național-socialism în lagărele cu care a împânzit Polonia. Tovarășii s-au descurcat cu mult mai puțin.

Genocidului ucrainean i se spune Holodomor. Denumirea are la bază două cuvinte din limba ucraineană, „holod” – „foamete” și „mor” – „năpastă”, și are sensul de „ucidere prin înfometare”. În lucrarea Comunism și represiune, istoricul francez Stephane Courtois a estimat că 6 milioane de oameni din Ucraina și Kuban au murit din cauza foametei dezlănțuite de comuniști asupra propriilor cetățeni.

În primul rând, războiul împotriva țărănimii, care va însoți colectivizarea forțată din anii 1929-1933, cu sloganul lansat de Stalin: „Să-i lichidăm pe chiaburi și clasa lor!”. Chiaburul era cel care manifesta și cea mai mică opoziție față de colectivizare, formă modernizată a sclaviei. În 1930-1931, aproximativ 30.000 de „chiaburi” au fost împușcați, 1.680.000 au fost deportați cu familiile lor, alți un milion și-au părăsit satul și numai două milioane au fost exilați în alte regiuni. Apoi, din vara anului 1932 până în primăvara anului 1933, a fost organizată marea foamete împotriva țărănimii ucrainene; decretând rechiziționarea de către stat a întregii recolte, trimițând zeci de mii de comandouri comuniste să pună mâna cu forța pe ultima rămășiță a recoltei celor recalcitranți, Stalin a provocat un adevărat genocid etnic și de clasă, cauzând moartea a 5-6 milioane de persoane în nouă luni.

Alți istorici au dat un număr mult mai mare de victime, de 7 până la 10 milioane.

Întrucât tragedia este ucraineană, am considerat că în tratarea subiectului ar fi potrivit să încep prin a da cuvântul unui alt ucrainean.

De origine evreu, Vasili Grossman s-a născut în Berdicev. În timpul celui de-al doilea război mondial a fost corespondent de război al Krasnaia Zvezda (Steaua roșie), ziar al Armatei Roșii. A participat la numeroase bătălii și a fost unul dintre primii jurnaliști care au intrat în Treblinka și Majdanek, două dintre cele mai cunoscute lagăre de exterminare ale Germaniei național-socialiste. Mărturiile pe care le-a cules de la supraviețuitorii Holocaustului au fost printre primele de acest tip. De altfel, reportajul său despre Treblinka (Iadul de la Treblinka) a fost citit în timpul procesului de la Nürnberg.

Fragmentul următor face parte din romanul său Panta Rhei (Totul curge), publicat în 2007 la editura Humanitas, și reprezintă prima jumătate a capitolului al paisprezecelea al cărții, pag. 138-148. Într-o relatare atentă despre genocidul ucrainean, unul dintre personajele romanului, Anna Sergheevna, povestește ce a trăit în timpul Marii Foamete.

Panta Rhei a fost scrisă între anii 1955 și 1963, după ce lui Grossman i-a fost confiscat manuscrisul marii sale opere Viață și Destin, dar nu a putut fi publicată decât abia în 1989. Lucrarea a fost considerată periculoasă pentru ordinea sovietică, întrucât descria îngrozitorii ani ’30: colectivizarea și exterminarea programatică a țărănimii, sistemul concentraționar sovietic și crimele statului totalitar comunist. La apariția sa în revista sovietică Oktiabr, Panta Rhei a stârnit un val de proteste împotriva autorului și a celor care i-au sprijinit publicarea.

***

Panta Rhei

Vasili Grossman

Ivan Grigorievici își văzu mama în vis. Mergea pe drum, ferindu-se de torentul de tractoare și basculante; nu-și vedea fiul, iar el striga: „Mamă, mamă, mamă…” Dar vuietul greu al mașinilor îi acoperea glasul.

Nu avea nici o îndoială că în forfota drumului ea va recunoaște în acest deținut cărunt pe fiul ei; numai de l-ar auzi, numai de și-ar întoarce privirile; dar ea nu-l auzea și nici privirile nu și le întorcea.

Cuprins de disperare, deschise ochii; aplecată deasupra lui stătea o femeie pe jumătate dezbrăcată – în vis el își chemase mama și femeia venise la el.

Acum o avea alături și simți pe dată, cu întreaga sa ființă, cât este de frumoasă. Femeia auzise cum strigă în somn și venise lânge el cu gingășie și cu milă. Ochii femeii nu plângeau, dar el văzu în ei mai mult decât lacrimi de compasiune, văzu ce nu mai văzuse niciodată în ochii oamenilor.

Ea era frumoasă pentru că era bună. O luă de mână. Ea se culcă alături de el și el îi simți căldura, sânii mângâietori, umerii, părul. Părea că nu o simte aievea, ci în vis; aievea nu fusese niciodată fericit.

Ea era toată numai bunătate, și el înțelegea cu ființa trupului său că gingășia ei, căldura ei, șoaptele ei sunt minunate pentru că inima ei e plină de bunătate față de el, pentru că iubirea înseamnă bunătate.

Prima noapte de dragoste…

– Nu vreau să-mi aduc aminte, e tare greu, dar nici să uit nu pot. Totul e viu – mai adoarme, se mai trezește… Un fier în inimă, ca o schijă. Nu mai scap de ea. Cum să uit. Eram destul de mare.

Dragul meu, bărbatul mi l-am iubit foarte tare. Eram frumoasă, dar rea, lipsită de bunătate. Aveam pe atunci 22 de ani. Pe atunci nu m-ai fi iubit, cu toate că eram frumoasă. Știu asta, o simt ca femeie: nici eu nu însemn pentru tine numai faptul că ne-am culcat împreună. Eu te privesc, nu te supăra, ca pe Cristos. Și în fața ta, ca în fața lui Dumnezeu, îmi vine să mă căiesc. Dragul meu, doritul meu, vreau să-ți povestesc totul, să-mi amintesc totul așa cum a fost…

Nu, în momentul deschiaburirii nu era foamete, s-au redus doar terenurile. Iar foametea a venit în 1932, la doi ani după deschiaburire.

Eu spălam podele la RIK*, iar prietena mea, la secția agricolă, așa că aflam multe și pot să spun tot, așa cum a fost. Contabilul îmi zicea: „Tu ar trebui să fii ministru”; înțeleg, într-adevăr, repede și am o memorie bună.

* Raionnîi ispolnitelnîi komitet (Comitetul executiv raional)

Deschiaburirea a început în nouă sute douăzeci și unu, la sfârșitul anului, dar cotitura s-a produs în februarie-martie treizeci.

Uite că mi-am adus aminte: înainte de a-i aresta, le-au pus niște taxe. Au plătit o dată, au îndurat ce-au îndurat, a doua oară a vândut fiecare ce a putut – numai să poate plăti. Credeau că dacă or să plătească, statul o să-i ierte. Unii au tăiat vitele, au început să facă basamac din cereale, beau, mâncau, e totuna, ziceau – viața noastră s-a dus.

Poate că în alte regiuni a fost altfel, dar la noi așa s-a întâmplat. La început au arestat numai capii de familie. Au ridicat mai mult dintre cei care făcuseră armata pe timpul lui Denikin, în unitățile căzăcești. Arestările le făceau numai GPU*-ul, atunci n-a participat activul. Primul lot a fost împușcat în întregime. N-a rămas în viață nimeni. Iar pe cei arestați la începutul lui decembrie i-au ținut două-trei luni la pușcărie și pe urmă i-au deportat ca „special strămutați”**. Atunci când arestaseră tații, nu s-au atins de familii, au făcut doar inventarul gospodăriei, dar familia nu mai era considerată proprietară, ci primea gospodăria în păstrare.

* Gosudarstvennoe politiceskoe upravlenie (Direcția politică de stat) – înființată printr-un decret al Comitetului Central Executiv din 6 februarie 1922.

** „Spețpereselențî” – termen intrat în uz, desemnând această categorie de deportați

Regiunea dădea planul – cifra calculelor pe raioane, raioanele împărțeau numărul pe sovietele sătești, iar sovietele sătești alcătuiau listele de oameni. După listele astea îi ridicau. Cine le alcătuiau? Troicile***. Niște oameni tulburi hotărau cine să trăiască și cine să moară. Și desigur aici se amestecau de toate – și șperțuielile, și chestii muierești, și pentru câte o supărare mai veche, și așa se întâmpla câteodată că sărăcimea ajungea pe listele culacilor, iar ăi mai bogați se răscumpărau.

*** Troica – un complet de judecată alcătuit din trei persoane, de unde vine și denumirea; inițial format din secretarul gubernial de partid, președintele comitetului executiv al sovietului gubernial și reprezentantul Comisiei extraordinare (CEKA); ulterior, numai din reprezentanții Securității.

Acum înțeleg eu că nenorocirea nu consta în faptul că listele erau întocmite de ticăloși. În activ erau mai mulți oameni cinstiți decât ticăloși; nelegiuirea era însă aceeași și din partea unora, și din partea celorlalți. Important era că toate listele astea erau nedrepte, criminale, și era totuna cine nimerea în ele. Și Ivan era nevinovat, și Petru – nevinovat. Cine a dat însă cifra pentru toată Rusia? Cine a dat planul pe întreaga țărănime? Cine a iscălit?

Tații erau închiși când, la începutul lui nouă sute treizeci, au început să ridice și familiile. Acum GPU-ul nu mai prididea de unul singur și a mobilizat și activul; toți – oameni de-ai tăi, cunoscuți, dar care parcă se scrântiseră, parcă fuseseră vrăjiți; amenințau cu pușca, le spuneau copiilor lepădături chiaburești, lipitori, dar în lipitorile astea nu mai rămăsese de frică nici o picătură de sânge. Erau albi la față ca hârtia.

Iar ochii activiștilor – sticloși ca ochii de cotoi. Și doar aproape toți, de-ai noștri erau. E adevărat, parcă vrăjiți – hotărâseră că nu se pot atinge de nimic; și un ștergar era spurcat, și la masa paraziților nu se mai așezau, și copilul de culac era pentru ei scârbos, și fetele – mai rău ca păduchii. Și se uitau la deschiaburiți ca la niște vite, ca la porci; la culaci totul era scârbos, și persoana lor, și nici suflet n-aveau, și putoarea tot dinspre ei venea, și toți erau molipsiți de boli venerice, dar, ce era mai grav, toți erau dușmanii poporului și exploatau muncă străină. Iar sărăcimea și comsomolul, ba chiar miliția, erau cu toții niște „ceapaevi”*, numai eroi, dar dacă te uitai mai bine la acest activ vedeai oameni ca toți oamenii, iar printre ei și mucoși, și nemernici destui.

* Ceapaev, Vasili Ivanovici (1887-1919) – comandant al unor unități roșii în războiul civil.

Vorbele astea au început să mă influențeze și pe mine; eram doar o fetișcană, și vorbele astea se spuneau și la adunări, și în instructajele speciale, și la radio erau transmise, și la cinema numai asta se vedea, și scriitorii scriau despre asta, și Stalin însuși, și toți băteau într-un singur punct: culacii, paraziții ard grânele, omoară copii; și se declara fără ocol – trebuie stârnită împotriva lor furia maselor, trebuie desființați cu toții ca clasă, blestemații…

Așa că am început și eu să mă las vrăjită, și să mi se pară că tot răul de la culaci vine, și că de or să fie dintr-odată stârpiți vor veni vremuri fericite pentru țărani. Și nici o milă nu merită, că doar ăștia nu-s oameni, și nici să te lămurești ce soi de gângănii sunt nu poți. Și am intrat și eu în activ.

Iar în activ erau oameni de tot felul: dintr-ăia care pur și simplu îndeplineau ordinele – ăștia își omorau și mama și tatăl, numai ordinul să-l execute potrivit instrucțiunilor primite. Și cei mai afurisiți nu erau ăia care credeau într-adevăr că de vor fi culacii stârpiți viața va fi fericită. Și nici chiar ăia care se purtau ca niște fiare nu erau cei mai înspăimântători. Cei mai ticăloși erau ăia care-și întemeiau binele lor pe sângele altora, care țipau despre conștiință, dar umblau după răfuieli personale și se țineau de jafuri. Și nenoroceau oamenii din interes, pentru niște boarfe, pentru o pereche de cizme, iar să nenorocești pe cineva era ușor – făceai un denunț, nici de iscălitură nu era nevoie: cutărică a ținut un argat sau a avut trei vaci – și gata culacul. Vedeam toate astea, mă frământam, dar în adâncul sufletului nu sufeream, căci dacă vitele nu s-ar fi tăiat la fermă după lege, sigur că m-aș fi frământat foarte tare, dar din asta nu mi-ar fi pierit somnul.

… chiar nu-ți aduci aminte ce mi-ai spus? Eu însă nu-ți uit vorbele. Ele mă ajută să înțeleg, să văd limpede ca lumina zilei. Te întrebasem cum de-au putut nemții să-i asfixieze în celule pe copiii de evrei, cum de-au mai putut ei după aceea trăi, să nu fi exista oare o judecată a lor, fie din partea oamenilor, fie de la Dumnezeu? Iar tu mi-ai spus: judecata călăului e una singură – el nu se uită la victima lui ca la un om și încetează el însuși să fie om, omoară omul din el, devine propriul său călău; în schimb, cel năpăstuit rămâne pentru totdeauna om, oricât l-ai omorî. Îți amintești?

Acum înțelegi de ce m-am dus să mă fac bucătăreasă și n-am mai vrut să fiu președinte de colhoz? Dar despre asta ți-am mai povestit eu.

Acum, când mă gândesc la deschiaburire, văd totul cumva altfel, m-am eliberat de vrăjitorie și am văzut oamenii. De ce eram atât de împietrită? Păi am văzut cum erau oamenii chinuiți, ce se făcea cu ei! Și se spunea: ăștia nu sunt oameni, ăștia-s culăcime.

Mă tot gândesc, vreau să-mi aduc aminte – cine a inventat cuvântul acesta – culăcime, nu cumva l-a inventat Lenin? Ce blestem au luat asupra lor? Pentru a-i putea omorî trebuia mai întâi declarat: culacii nu sunt oameni. Tot așa cum ziceau și nemții: jidanii nu sunt oameni! Tot așa și Lenin și Stalin: culacii nu sunt oameni! Nu-i adevărat. Oameni sunt și ei, oameni! Asta am început să înțeleg. Toți sunt oameni!

Și așa, la începutul lui nouă sute treizeci au început să deschiaburească familiile. Toiul nebuniei a fost prin februarie – martie. Raionul te zorea: să nu mai fie până la vremea semănatului culaci, să înceapă mai repede viața nouă. Așa și spuneam: prima primăvară colhoznică.

Strămutarea o făcea, desigur, activistul. Dar instrucțiuni pentru felul cum să faci strămutarea nu existau. Câte un președinte dădea atâtea căruțe, că n-aveau ce pune în ele – se chemau culaci, dar căruțele plecau pe jumătate goale. Din satul nostru însă i-au mânat pe deschiaburiți pe jos. Numai cu ce-au apucat să ia în brațe – ceva haine și așternut. Și era un noroi de-ți smulgea cizmele din picioare. Îți venea rău să te și uiți la ei. Plecau încolonați, mai aruncau o privire spre izbele părăsite, purtând cu sine căldura cuptoarelor din case; tare mai sufereau, că doar în casele alea se născuseră, în casele alea își măritaseră fetele. Lăsau cuptoarele încinse și pe sobă ciorbă nefiartă, și laptele nebătut, iar din coșuri mai ieșea încă fum; femeile plângeau, dar de țipat se temeau să țipe. Iar nouă puțin ne păsa: activiști, ce mai! I-am mânat ca pe gîște. Iar în urma lor o telegă, și în ea Pelagheia, oarba, moșul Dmitri Ivanovici, care de zece ani nu mai ieșise pe picioarele lui din izbă și Marusia-prostănaca, o paralitică, fată de culac, lovită de un cal în copilărie cu copita în tâmplă și atunci rămasă beteagă.

Iar la centrul de raion nu mai ajungeau închisorile. Și ce închisori mai erau și alea de la centrul raional – niște beciuri! Și se aduna acolo forță, nu glumă, din fiecare sat câte o coloană. Cinematograful, clubul, teatrul, școlile – toate au fost umplute cu arestați. Dar acolo nu i-au ținut mult. I-au dus la gară unde, pe liniile moarte, îi așteptau eșaloanele din vagoane de marfă goale. Sub escortă i-au dus – miliție, GPU – ca pe criminali: bunici și bunice, muieri și copii, că pe tați îi ridicaseră încă din iarnă. Iar oamenii șopteau: „îi duc pe culaci”, de parcă de lupi ar fi vorbit. Și unii chiar strigau: „blestemaților”, dar ei nu mai plângeau, împietriseră…

Cum i-au dus mai departe n-am văzut, dar am auzit de la oameni de pe la noi – că doar mergeau oamenii noștri dincolo de Ural, la culaci, ca să scape de foame, iar eu am primit și o scrisoare de la o prietenă. Pe urmă mai și fugeau unii din strămutarea specială, și cu doi dintr-ăștia am și stat de vorbă…

În bou-vagoane sigilate i-au dus; lucrurile li se transportau separat, cu ei aveau numai ceva alimente, cât au putut duce cu mâinile. La una dintre stații – mi-a scris prietena mea – au adus în eșalon și tații, și în ziua aceea a fost în vagoane mare bucurie și multe lacrimi. Au călătorit mai mult de o lună, căile ferate erau supra-aglomerate cu eșaloanele astea, erau transportați țăranii din toată Rusia, culcați claie peste grămadă, n-aveau nici priciuri pe care să doarmă în vagoanele de vite. Se înțelege, bolnavii au murit pe drum, n-au ajuns la destinație. Totuși pe la stațiile de cale ferată mai mari erau hrăniți: o găleată cu zeama chioară și 200 de grame de pâine.

Paza era militară. Paznicii nu erau înverșunați, cum nu ești înverșunat pe vite, așa mi-a scris prietena mea.

Iar ce s-a întâmplat chiar acolo mi-au povestit cei doi fugari: regionala i-a împrăștiat prin taiga. Unde era câte o așezare forestieră îi înghesuiau prin izbe pe cei inapți de muncă, la fel ca în eșalon. Iar unde nu erau prin apropriere sate, îi descărcau direct în zăpadă. Cei mai firavi au înghețat. Dar cei în putere au început să taie pădurea fără să mai smulgă butucii; rostogoleau lemnele și își construiau colibe, barăci, lucrau aproape fără să doarmă, să nu le înghețe familiile; mai târziu au început să-și înjghebeze izbe adevărate, câte două cămăruțe, una de familie. Pe mușchi de copac le așezau, cu mușchi le călăfătuiau.

Pe cei apți de muncă i-au achiziționat de la enkavede* exploatările forestiere: aprovizionare de la gospodărie și rație pentru cei în întreținere. Se chemau: așezare muncitoarească, aveau comandant, brigăzi de câte zece. Li se plătea – povesteau – la fel ca localnicilor, dar toată leafa se ducea pe cărțulii de împrumut. Poporul de la noi e voinic – a început în curând să câștige mai bine decât localnicii. N-aveau voie să se deplaseze decât în așezare sau până la parchetul de tăiere. După aia, în timpul războiului, am auzit că li s-a permis în limitele raionului, iar după război eroii au avut voie și în afara raionului, câte unul a primit chiar și buletin.

* NKVD – Narodîi Komissarit Vnutrennih Del (Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne)

Prietena mea mi-a scris că din culacii inapți de muncă au început să organizeze mai târziu colonii de autoaprovizionare. Primeau semințe pe datorie, iar până la prima recoltă stăteau pe rața de la enkavede. Comandantul și paza lor erau cele obișnuite, ca în așezările de muncitori. Pe urmă i-au trecut în arteluri; acolo aveau, pe lângă comandant, și reprezentanți aleși.

Iar la noi a început între timp viața cea nouă fără deschiaburiți. Și s-au apucat să ne bage în colhozuri – ședințe până dimineața, țipete, înjurături. Unii strigau: nu ne ducem, alții – hai că ne ducem, dar vacile nu le dăm. Și pe urmă a venit articolul lui Stalin Amețeala de pe urma succesului. Și din nou balamuc, țipau: Stalin n-a dat ordin să ne băgați cu forța în colhoz. Și au început să dea la colhoz declarații scrise pe bucăți rupte din ziar: că ies din colhoz, că trec la individuali. Dar pe urmă iar s-au apucat să ne bage la colhoz. Și lucrurile rămase de la deschiaburiți au fost în cea mai mare parte jefuite.

Noi ne gândeam că mai rea decât soarta de culac nu poate fi. Am greșit! Cu toporul au dat în săteni, în toți la grămadă, de la mare la mic.

A urmat execuția prin înfometare.

Pe vremea aia nu mai spălam podele, ajunsesem socotitor. În calitate de activistă m-au trimis în Ucraina pentru întărirea unui colhoz. Ni s-a explicat că acolo, la ei, spiritul proprietății particulare e mai puternic decât în resefeser*. Și într-adevăr, la ei lucrurile mergeau mai prost decât la noi. M-au trimis undeva nu prea departe, că doar satul nostru e la granița cu Ucraina – cam trei ore de mers de la noi până acolo. Locuri frumoase. Am ajuns euy acolo – oamenii ca toți oamenii – și m-au numit la ei în conducere, socotitor.

* RSFSR – Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă.

Și m-am descurcat, pare-mi-se, în toate. Nu degeaba îmi zicea bătrânul acela, ministru. Astea ți le spun numai ție, pentru că vorbesc cu tine ca și cum aș vorbi cu mine, dar unui străin nu m-aș apuca niciodată să mă laud. Toate socotelile le aveam în cap fără nici o hârtie. Și când erau instructaje, și când ținea ședință troika noastră, și când conducerea noastră sta la o votca, eu ascultam toate discuțiile.

Cum a fost? După deschiaburire terenurile arabile au scăzut simțitor și recolta s-a micșorat foarte mult. Dar se dădeau informări cum că, fără culaci, viața noastră a înflorit așa dintr-o dată. Sovietul sătesc mințea la raion, raionul – la regiune, regiunea – la Moscova. Și se dădeau rapoarte despre viața noastră fericită ca să se bucure Stalin, cum că toată țara o să se scalde în grânele colhozurilor. S-a copt prima recoltă și Moscova a dat cifrele colectărilor. Totul precum se cuvinte: centrul – regiunilor, regiunile – raioanelor. Ne-au dat și nouă în sat cifra pentru colectări – nici în zece ani n-o puteam îndeplini! De frică, la sovietul sătesc s-au îmbătat și cei care nu beau niciodată. Se vedea că Moscova îli punea foarte mari nădejdi în Ucraina. După aceea, tot pe Ucraina s-a abătut și furia cea mare. Motivul era bine cunoscut: dacă n-ai făcut planul, înseamnă că ești un culac încă nelichidat.

Evident, livrările nu puteau fi îndeplinite – terenurile se reduseseră, producția de cereale scăzuse, de unde să iei marea aceea de grâne? Asta însemna însă că grânele au fost ascunse! Culaci nelichidați, trântori. Culacii au fost duși, dar spiritul culăcesc a rămas. Proprietatea particulară nu-i ieșea, chipurile, hoholului* din cap.

* Hohol – denumire dată țăranilor ucrainieni (pop.).

Cine a iscălit omorul acela în masă? Mă gândesc deseori – oare chiar Stalin? Cred că un așa ordin nu a mai fost de când este pe lumea asta Rusia. Nu numai țarul, dar nici tătarii, nici ocupanții nemți n-au iscălit vreodată un asemenea ordin. Iar ordinul a fost: să fie omorâți prin foamete țăranii din Ucraina, de pe Don, din Cuban, omorâți cu copiii mici cu tot. Indicația era să se rechiziționeze totul, pâna la fondul de însămânțare. Căutau grâne de parcă nu pâine căutau, ci bombe, mitraliere. Au răscolit pământul cu baionetele, toate beciurile le-au săpat, toate podelele le-au smuls, toate grădinile le-au scormonit. Unora le-au luat și grâul pe care îl aveau în casă – în câte o ulcea, în câte o covată. Unei femei i-au confiscat și pâinea gata coaptă, au încărcat-o în căruță și au dus și pâinea la raion.

Carele scârțâiau zi și noapte, praful se ridica în nori, deși deasupra pământului, silozuri nu existau, grânele se depozitau pe pământ și erau păzite de santinele. Spre iarnă, de la ploi grâul s-a umezit, a încetat să se încingă – n-avea Puterea Sovietică nici pânză de cort destulă ca să acopere pâinea luată de la mujici.

Și după ce au mai adus încă grâne de prin sate, s-a ridicat un praf, de parcă totul era în fum: și sat, și câmp, și luna în toiul nopții. Unul și-a ieșit din minți: ardem, striga, arde cerul, arde pământul. Nu, cerul nu ardea, viața noastră se mistuia în foc.