Marea Britanie e ca un bărbat care a ratat îmbarcarea pe Titanic şi, rămas pe ţărm, priveşte cum fosta iubită şi noii ei prieteni petrec, îndreptându-se către asfinţit.

Ei bine, aşa cum Daily Mail avertiza cu ocazia lansării Euro, vor fi „iceberg-uri în faţă” şi aşa s-a întâmplat.

• Ireland’s smug, Euro-loving elite has led their country to ruins – ‘Little Englanders’ saved ours
• Ed West, Telegraph Blogs

Benedict Brogan a scris ieri că ar trebui să-i fim recunoscători lui John Major şi „nenorociţilor” care au împiedicat Marea Britanie să adere la Euro; dar, aşa cum Nick Cohen a subliniat în The Observer cu câteva săptămâni în urmă, ar trebui să mulţumim  şi presei de dreapta; fără presiunea Daily Telegraph, Mail, Express şi The Sun, probabil că Tony Blair ne-ar fi încolonat. Asta pe vremea când încă mai visa să devină preşedintele Europei (…).

De-a lungul anilor, noi, oponenţii Euro, am fost numiţi „Little Englanders”, „xenofobi”, „extremişti”; întregul lexicon liberal ne-a fost aruncat în faţă, iar elita culturală a Irlandei ne vorbea cu dispreţ.

Aşa că, dacă dinspre această parte a Mării Irlandeze se aude un supărător şi superior „doar v-am spus că…”, el nu este direcţionat către poporul irlandez în general, mai ales mulţi suntem rude şi dezastrul financiar ne afectează pe toţi (vom scoate, totuşi, şase miliarde de lire sterline pentru a-i ajuta pe vecinii noştri).

Este adresat mai curând clasei politice irlandeze, unor oameni mai satisfăcuţi de sine şi mai înguşti la minte chiar şi decât Guardian-iştii noştri. Kevin Myers zicea adesea că Irlanda a răsturnat clerul doar pentru a-l înlocui cu „comentatoriat”-ul, un grup ce are un remarcabil de îngust set de puncte de vedere şi complet intolerant faţă de opiniile adverse – Biserica: rea, multi-culturalismul: bun;  britanicii: răi, americanii: şi mai răi, israelienii: cei mai răi dintre toţi. Să fie parte a Proiectului European e de la sine înţeles pentru acest grup de balene eşuate.

Irlanda are o afecţiune istorică pentru Europa continentală, simţită ca liberator faţă de stăpânirea britanică, dar această afecţiune este, probabil, mai profundă, cu rădăcini în anii întunecaţi ai Europei în care călugării Irlandei au reuşit prezervarea civilizaţiei occidentale. Irlanda, într-o măsură mai mare decât majoritatea celorlalte ţări, se simte profund europeană, iar catolicismul său a făcut întotdeauna parte in această identificare. Nu e o coincidenţă că, pe măsură ce creştinismul a pălit, Irlanda a adoptat o ideologie surogat care l-a înlocuit – visul Bruxelles-ului. Sau, aşa cum eu îl percep, cel mai mare pact suicidal din lume.

Elita politică irlandeză, progresistă în problemele sociale şi culturale, iubeşte firesc agenda socială a Bruxelles-ului, ostilă Bisericii, religiei şi oricărei opoziţii morale (acesta e semnalul de alarmă nr.1). Asta explică de ce în Irlanda, creştini serioşi, practicanţi catolici s-au alăturat extremei stângi şi ultra-naţionaliştilor în opoziţia la Tratatul de la Lisabona.

O adunătură pestriţă, dar cel puţin logica Sinn Fein e consecventă. De ce să pierzi 800 de ani încercând să-i răstorni pe briţi pentru a ajunge sub dominaţia UE? Acestea fiind spuse, aproape nimeni în Irlanda nu merge atât de departe în opoziţia faţă de UE precum UKIP sau mulţi Tory.

Această atitudine britanică (sau, probabil, engleză) a fost privită întotdeauna cu condescendenţă de către sofiştii din Dublin, care-i consideră pe euroscepticii Regatului Unit nişte ciudaţi, înapoiaţi imperialişti atinşi de demeţă  numai buni de trimis la un azil de bătrâni. La fel de bine le poţi spune că nu crezi în calendarul gregorian sau în timpul standardizat.

Şi totuşi niciunul dintre cei care şi-au exprimat sprijinul pentru Euro şi o Europă unită nu şi-ar pune gaj locuinţa şi economiile de-o viaţă în schimbul unei case pe care nu a văzut-o, ridicată de constructori de care nu a auzit şi care nu au fost verificaţi de nimeni, doar pentru că asta ar reprezenta progresul, iar prietenii i-ar considera reacţionari, demodaţi şi bigoţi daca nu ar face asta. Şi, cu toate acestea, au pus gaj ţara întreagă.

Proiectul European a fost şi este o idee utopică, bazată nu pe o logică practică, ci pe o viziune idealistă, şi are doar un singur scop – completa uniune politică. De-a lungul drumului, arhitecţii săi au minţiti sistematic publicul cu privire la scopurile sale, mai ales cu ocazia creării monedei unice, logica sugerând că aceasta necesită unificare politică. (…)

Irlanda a fost de acord cu această înşelătorie pentru că ei credeau că le aduce prosperitate şi pentru că erau sătui să fie o ţară înapoiată, exclusă de la masa europenilor. Toate naţiunile  Europei au avut motivele lor de a fi parte a planului de a pune capăt naţionalismului şi, cu acesta, conflictului în Europa.

Ele au fost conduse de elita lor politică, dar în toate aceste ţări populaţia a urmat elita; doar în Marea Britanie această idee a fost primită cu o ostilitate larg răspândită, iar asta nu datorită ataşamentului nostru pentru vreun „măreţ trecut imperial”, aşa cum cred federaştrii, ci pentru că în Marea Britanie ideea statului-naţiune nu a fost discreditată de război.

Dacă Peter Hitchens ar primi un penny de fiecare dată când cineva repetă propoziţia aceasta, ar putea probabil să rezolve de unul singur problema bailout-ului irlandez: „Marea Britanie e singura fecioară într-un continent de victime ale violului.”

Iată că dreptate nu au avut elitele irlandeze şi de aiurea, ci tocmai acei simpli englezi „mijlocii”.