Pentru Estul european, Rusia a fost, este şi va rămâne o mare putere, axată pe expansiune şi dominare politică, militară sau economică a celor din jurul său. Episodul georgian, culminat cu atacul militar şi dezmembrarea oficială a mult prea îndrăzneţei Georgii, a confirmat, dacă mai era nevoie, că ambiţiile ruseşti nu se vor împiedica de nimic. Politica rusă nu are nici cea mai mică jenă în a intreveni în cel mai brutal mod posibil peste vecinii săi.

Marea problemă este mai puţin Rusia, cât avocaţii săi din ţările pe care le ameninţă. Acei oameni care încearcă să îţi explice acţiunile ruseşti prin „provocările” occidentale, prin lipsa de sensibilitate faţă de nevoile politico-sufleteşti ale Maicii Rusii, aceea entitate mult nedreptăţită de un Vest prea arogant şi ignorant. Optimişti naivi? Agenţi de influenţă? Greu de spus, cert este că există un pronunţat curent filorus în rândul celor contează.

Parcă pentru a-mi confirma bănuielile, europarlamentarul Adrian Severin a scris pentru ultimul număr al revistei Foreign Policy un articol intitulat „Să acceptăm că Rusia este diferită”. Da, oameni buni, să acceptăm că Rusia poate să se plimbe cu tancurile printre vecini. Aşa fac ruşii, e dreptul lor şi numai nişte aroganţi încuiaţi s-ar opune doleanţelor decente ale Moscovei.

Mostră de fină gândire severină. Voi reveni asupra ei, dar până una alta, vă recomand articolul scris de Dragoş Paul Aligică pentru numărul 965 al revistei 22, Instrumentarul hegemoniei ruse: o descriere a componentelor politicii externe a Rusiei şi a problemelor pe care aceasta le ridică României.

Instrumentarul hegemoniei ruse

Dragoş Paul Aligică

Avem de acum o imagine relativ clară a rezultatelor testului dat de criza din Georgia. Ştim acum cu precizie ce este, ce vrea şi ce înseamnă „noua Rusie”. Şi am înţeles mai bine cu această ocazie câteva lucruri despre securitatea noastră naţională pe care poate nu le înţelesesem aşa bine înainte. Pe scurt, un test folositor. Dar acestea sunt chestiuni deja însuşite. Este vremea să ne desprindem pentru o clipă de registrul orientat analitic asupra prezentului şi să ne întoarcem către viitor pentru a-l privi dintr-o per­spec­ti­vă strategică. Care sunt modalităţile prin care instinctul hegemonic, ce pare să fie o constantă a oricărei puteri moscovite, ar putea fi materializat şi exercitat asupra Ro­mâniei? Putem să anticipăm care sunt instrumentele de presiune şi control pe care puterea rusă le va mobiliza în viitor? Care sunt semnificaţiile şi implicaţiile tu­tu­ror celor de mai sus? Să încercăm să con­struim un inventar speculativ în jurul aces­tor intrebări.

Instrumentul militar

Un astfel de inventar nu poate începe alt­fel decât cu factorul militar. Din acest punct de vedere, avem de a face cu o ve­che reţetă rusească ce presupune crea­rea în jur a unei atmosfere în care nevoia de intervenţie militară rusă pare iminentă şi a unei impresii generale că Moscova are nu numai capacitatea, dar şi voinţa de a interveni. Vorbim despre un mili­ta­rism demonstrativ, dublat de alimentarea unor conflicte etnice, religioase, econo­mi­ce oriunde posibil în sfera sa de influenţă. Nu este nimic altceva decât tradiţionala stra­tegie ţaristo-sovietică, în care pre­tex­tul umanitaro-ideologic şi forţa brută se îm­­­pletesc, susţinându-se reciproc.

In ceea ce ne priveşte, situaţia din Ba­sa­rabia şi Transnistria pune Romania în­­tr-o postură de vulnerabilitate faţă de ma­la­xorul acestei strategii. Scenariul este trans­parent: întreţinerea potenţialului de conflict în zona Republicii Moldova şi în­­cercarea de a atrage Romania în turbio­nul astfel creat. Până la urmă, intervenţia în forţă nu contează în sine atât de mult. Ceea ce contează este ameninţarea şi şan­tajul cu ea. Odată prinşi în turbion, apli­carea celorlalte angrenaje de influenţă şi presiune asupra noastră se declan­şea­ză automat, iar impactul lor creşte ex­po­nenţial. Să privim mai departe la aces­te instrumente.

Instrumentul economic

Instrumentele geoeconomiei ruse nu sunt foarte sofisticate. Neavând un sis­tem economic cu o structură complexă şi mo­dernă, totul se concentrează în jurul obiectivului de a le crea altora de­pen­den­ţă de resursele naturale pe care Moscova le controlează. Nu este clar dacă deci­den­ţii ruşi îşi dau seama că pe termen lung acest tip de joc geoeconomic nu duce prea departe. Este clar însă că au ajuns la concluzia că, pe termen scurt, îi poate pune în poziţii de forţă în relaţiile inter­na­ţio­nale. Şi, cum în mod tradiţional politica rusă nu este una inspirată de principiul construcţiei instituţionale, ci de cel al forţei pure, opţiunea lor nu trebuie sa fie o surpriză.

Nu are rost să zăbovim prea mult asu­pra acestei strategii. Principiile ei au fost ex­puse de nenumărate ori în ultima vre­me şi sunt bine cunoscute. Să menţionăm numai câteva aspecte specifice aplicate la cazul României: Rusia va continua să investească masiv în oligarhia româneas­­că, oferindu-i accesul la resursele natura­le din spaţiul ex-sovietic, protecţie politică şi beneficiile susţinerii date de network-ul subteran al agenţilor de influenţă şi in­for­maţie ruşi. Folosind influenţa şi profiturile obţinute din exploatarea resurselor natu­rale pe piaţa internaţională, va continua infiltrarea economiilor din jur, precum cea românească, prin investiţii directe şi mas­ca­te şi prin achiziţii strategice în diferite sectoare industriale. Mai mult, Moscova va face tot posibilul pentru a-şi plasa agenţi în punctele cheie ale economiei na­ţio­nale. În paralel, va încerca să creeze de­pendenţă şi interes financiar în rândul a cât mai mulţi decidenţi politici, impli­cân­du-i ca beneficiari direcţi sau reziduali ai afacerilor ruse. În toate cele de mai sus, prioritatea şi vârful de lance va fi însă la nivelul oligarhiei pentru că, după toate aparenţele, din perspectiva intereselor Mos­covei, aceasta este zona cea mai mai uşor de controlat şi cu cea mai mare pu­tere de tracţiune. Ca paranteză, să no­tăm că printre marii perdanţi sunt miile de oameni de afaceri ruşi obişnuiţi, care nu au nimic de a face cu aceste strategii şi care nu numai că se văd puşi în poziţii de con­curenţă asimetrică cu reţeaua de agenţi economici acoperiţi şi descoperiţi ai Moscovei, dar se mai şi văd nevoiţi să funcţioneze peste tot sub semnul sus­pi­ciu­nii partenerilor din ţara gazdă.

Instrumentul politic

Date fiind circumstanţele României (lip­sa unei minorităţi rusofone, puternicul sentiment inerţial antirus al populaţiei, absenţa unei „partide ruse” bine în­­che­ga­te în cercurile militare şi ale serviciilor se­cre­te etc.), manevrele Moscovei vizând po­litica internă românească vor fi obligate să se mişte pe nişte direcţii mai sinuoase de­cât în cazul altor ţări din spaţiul ex-so­vietic. Prioritar în cazul nostru va fi crea­rea în jurul oligarhilor dependenţi de resur­se­le şi protecţia rusă şi a celorlalţi agenţi economici tributari într-un fel sau altul Moscovei a unui nucleu informal menit să de­vină un vector de influenţă politică. În funcţie de evoluţiile şi cerinţele viitoare şi în masura în care condiţiile o permit, ar urma transformarea acestui nucleu într-o „partidă politică rusă” în adevăratul sens al cuvântului, folosind ca vehicul fie un par­tid existent, fie unul nou creat. Evident că, în paralel, va continua procesul de in­fil­trare a partidelor şi organizaţiilor ce re­pre­zintă valorile, principiile şi interesele oc­cidentale în România şi sabotarea din interior a acţiunii acestora.

In sfârşit, dar foarte important, este în­­cu­rajarea regulată a unor crize politice de genul „mineriadă” sau „suspendarea pre­se­dintelui”. Aceste crize au un obiectiv dublu. Primul este testarea rezistenţei şi slăbirea mecanismelor democratice con­sti­tuţionale ale sistemului politic român. Al doilea este utilizarea efectului de reve­la­tor pe care îl au. Modul în care se pozi­ţio­nează şi se polarizează opinia publică, formatorii de opinie şi decidenţii politici în cursul crizei permite Moscovei să testeze vulnerabilităţile şi potenţialul de a se insera în dinamica pusă în mişcare de cli­va­jul în cauză, susţinând o grupare sau alta.

Instrumentul propagandistic

Toate cele de mai sus au, evident, ne­vo­ie de o susţinere propagandistică. Este adevărat că purtătorii de mesaj ai Mos­co­vei au avut o prezenţă continuă în România, chiar şi în momentele de relativă slăbi­ciune rusă, de după colapsul imperiului, în anii ‘90. Este totodată adevărat însă că natura naţional-comunistă a regimului ro­mânesc de dinainte de 1989 a făcut ca numarul acestor agenţi de opinie să fie relativ mic în comparaţie cu alte ţări din zonă. Totuşi, toate momentele de răscru­ce şi toate deciziile majore de politică ex­ter­nă românească au funcţionat ca un tur­nesol şi i-au revelat destul de exact pe cei din redacţii sau organizaţii care, dintr-un motiv sau altul, spontan sau dirijat, s-au ma­nifestat ca agenţi şi apologeţi ai alter­na­tivelor favorabile Moscovei. Mai mult, în ciuda faptului că, nici economic, nici poli­tic, nici civilizaţional-cultural, România ulti­me­lor două decenii nu a suferit cu nimic din cauza gradului limitat de cooperare cu Rusia (din contră, s-ar putea spune că o oarecare distanţare şi indiferenţă faţă de Moscova pare să-i priască României), ideea că România trebuie neapărat să „dezgheţe”, „încălzească” sau „relanseze” relaţiile cu marele „vecin de la Răsărit” a devenit un refren al discursului de po­li­ti­că externă. Este acest refren doar un simp­tom al cronicului deficit analitic al co­mentatorilor care găsesc instinctiv în el o modalitate expedientă de a-şi camufla vi­dul de idei când vine vorba de a imagina di­recţii de politică externă? Sau trebuie să citim mai mult printre rânduri? Cum tre­buie să interpretăm evidenţa recentă că nu ne merge deloc rău când nu ne încur­căm cu „vecinul de la Răsărit” sau evi­den­ţa istorică sugerând că cele mai bune momente ale istoriei româneşti coincid cu distanţarea faţă de puterea moscovită? Aceasta este însă o altă discuţie.

Una peste alta, este de aşteptat ca în Ro­mânia să vedem o intensificare a efor­tu­rilor de a influenţa opinia publică atât di­rect – prin crearea şi promovarea de noi figuri publice pe lângă cele deja cunos­cu­te şi active în publicistica şi mass-media româneşti -, cât şi indirect – prin control instituţional şi influenţă organizaţională. Neavând nimic de oferit politic, ca secu­ri­tate şi cultural-civilizaţional României – ac­tualele noastre formule şi aranjamente în aceste privinţe fiind infinit superioare -, punctul forte va fi evident argumentul eco­no­mic: ce bine ar duce-o românii dacă liderii lor ar accepta parteneriatul cu Mos­co­va.

Este deci uşor anticipabil scenariul unui proces în care prima etapă presu­pu­ne solidificarea şi menţinerea unui curent de fundal, coroziv antioccidental, antide­mo­cratic şi anticapitalist, folosind influen­ţa instituţională şi a unor figuri publice care, la momentele oportune, marchează, dirijează sau speculează acest curent. Pe fundalul acestui continuu zgomot de fond, ce bruiază eforturile de asanare şi occi­den­talizare a discursului şi opiniei publice româneşti, are loc încercarea de con­ver­tire treptată, în masura în care condiţiile economice, politice sau militare o permit, a discursului negativ într-unul pozitiv, de simpatie pentru cauza rusă a momentului. Bineînţeles că, în paralel, se va reitera până la saţietate ce ofertă economică ex­tra­ordinară are Moscova pentru România. Dar, la un moment dat, s-ar putea să apa­ră un element nou. Să vedem despre ce ar putea fi vorba.

Un instrument lipsă

Instrumentarul Moscovei are o pro­ble­mă: lipsa de legitimitate ideologică a Rusiei în lume şi, mai ales, în Estul Eu­ro­pei. Altfel spus, ambiţiilor geopolitice ru­sesti le lipseşte exact elementul cheie: ca­pa­citatea de a capta minţile şi inimile, înţe­legerea şi simpatia popoarelor vizate. Est-europenii îmbrăţişează in mod spon­tan valorile şi principiile democraţiei, liber­tăţii şi capitalismului. Iar Rusia nu are o contraofertă viabilă. În trecut, când So­vie­tele nu se compromiseseră încă, Mosco­va şi-a văzut ambiţiile hegemonice purta­te de valul global al entuziasmului pentru socialism şi comunism. Proiectul rus era îm­­brăţişat pentru că materializa speranţa mişcării mondiale de stânga. Azi, peisajul ideologic arată cu totul altfel. Iar Rusia se află în total dezavantaj faţă de Occident.

Şi aici am atins un punct cu adevărat de­licat. Este evident că Moscova va fi in­ca­pabilă să producă o ofertă ideologică de anvergura similară proiectului comu­nist prin care şi-a raţionalizat si alimentat ambitiile hegemonice globale in secolul XX. Este deci de văzut cum va încerca să se confrunte cu acest handicap. Ştim cu cer­titudine că va continua să investească efort şi resurse, sponsorizând mişcările şi ideo­logiile antioccidentale, antiamericane şi anticapitaliste. Când vine vorba însă nu de a demola, ci de a propune ceva con­struc­tiv ca alternativă, va fi obligată să trea­că însă în registrul unei stra­te­gii particularizante. De exemplu, nu este greu de ghicit că în spa­ţiul sud-est-euro­pean va alimenta un curent reflectând contextul spe­ci­fic, mai precis, un discurs panor­to­­dox, o formulă folosită şi în trecut. În ab­sen­ţa unei alternative mai bu­ne, acesta poate fi încercat pe principiul „dacă nu ajută, nici nu strică”. Astfel, în ţări ca Ro­mânia, evoluţiile din zona dis­cur­sului reli­gios, mişcările de idei din zona laicatului şi dinamica politicii ecleziastice pot căpăta semnificaţii geopolitice foarte acute.

O paranteză importantă

Ajunşi în acest punct, să deschidem o pa­ranteză importană. Discuţiile despre Rusia şi religie tind de multe ori să se piardă în exegeze ale „enigmaticului su­flet slav” şi evocări ale „spiritului religios dostoievskian”, pierzând din vedere di­men­siunea pur politică a ortodoxismului rus, o dimensiune ce îl pătrunde de jos până sus şi îl defineşte mai pregnant de­cat orice efuziuni mistico-existentiale in­spi­rate de romantismul german sau doc­tri­ne­le etno-naţionaliste de secol XIX. Reali­ta­tea istorică este lipsită de echivoc: sta­tul şi Biserica Rusă sunt feţe ale unui corp politic care de sute de ani imprimă traiectoria civilizaţiei ruse. La loc de cin­ste sau persecutată, Biserica Rusă nu şi-a depăşit aproape niciodată funcţia de ane­xă a statului.

In literatura de specialitate există un acord cvasi-unanim că, încă din zorii ab­so­lutismului rus, Biserica Rusă şi-a pus auto­ritatea în mâinile monarhiei, arogân­du-şi însă astfel în mod insidios ambiţii seculare majore. „Întreaga ideologie a ab­solutismului monarhic, scrie Richard Pipes, a fost elaborată de oameni ai Bisericii care simţeau ca interesele Bisericii şi ale religiei sunt servite cel mai bine de o monarhie cu puteri neli­mi­tate. Punându-şi autoritatea în slujba absolutismului monarhic, Biserica Rusă şi-a atins obiectivele sale imediate: a scăpat de reformiştii periculoşi şi şi-a sal­vat proprietăţile.” Dar civilizaţia rusă a plătit un preţ foarte scump. „Refuzul de a adopta reformele a osificat treptat Bi­serica în interior şi i-a crescut depen­den­ţa de stat. Plasându-se deliberat sub tutela autorităţii seculare în prima ju­mătate a secolului al XVI-lea, ad­minis­traţia bisericească a alunecat trep­tat sub controlul total al organelor sta­tu­lui. (…) Ce ar fi trebuit să facă, rea­list vorbind, Biserica Rusă? (…) Este clar că n-ar fi putut acţiona ca o forţă eli­beratoare. Totuşi, ea ar fi putut rea­li­za doua lucruri. Ar fi putut menţine prin­cipiul evanghelic al dualităţii auto­ri­ta­te temporala-autoritate spirituală, prin­­­ci­piu elaborat de Biserica Bizantină. Dacă ar fi făcut asta, ar fi câştigat su­ve­ranitatea domeniului spiritual al ţării şi prin asta ar fi impus anumite limite au­torităţii statului. Nefăcând-o, a per­mis statului să emită pretenţii de con­trol nu doar asupra domeniului mate­rial, ci şi asupra minţilor, fapt care a con­tribuit la evoluţia monstruoasă a puterii statal-seculare în Rusia. În al doilea rând, ar fi putut lupta pentru va­lori creştine elementare. Ar fi trebuit să condamne masacrele lui Ivan al IV-lea şi mai târziu pe cele ale lui Sta­lin. Dar nu a făcut asta (cu excepţia caâtorva cazuri izolate), comportându-se ca şi cum victimele n-ar fi fost tot cre­din­cioşi aflaţi în grija ei. Privind com­parativ şi general, nicio altă Biserică creştină nu a arătat atâta indiferenţă faţă de nedreptatea socială şi politică.” Aşa că afirmaţiile lui Soljeniţîn potrivit cărora istoria Rusiei ar fi fost alta, mult mai umană, dacă Biserica sa nu şi-ar fi cedat independenţa şi dacă ar fi continuat să-şi facă auzită vocea, sintetizează perfect o realitate istorică. Iar faptul că discursul acestei Biserici este structuralmente cali­brat la nevoile statului este parte intrin­se­că a acestei realităţi.

Ce semnificaţie au toate cele de mai sus pentru România? Una simplă: cei ce se vor simţi atraşi de glasul de sirenă al pan­ortodoxismului promovat de la Răsărit, cu chemările sale la „soborniceasca politică” transnaţională şi cu intonaţiile sale ce derâd „materialismul occidental” în numele „spiritualităţii”, ar trebui să aibă în vedere că poate că ceea ce aud nu este mult visata alternativă la capitalismul democrat liberal occidental, ci este, mai probabil, expresia unei doctrine care, în timp, a ajuns sa fie perfect calibrată auto­ri­tarianismului politic tradiţional moscovit.

Intrebări finale

Am făcut un inventar speculativ al in­stru­mentarului actualelor ambitii hege­m­o­­nice ruseşti. Care va fi până la urmă mo­dul lor concret de operare în România şi dacă sistemul creat de ele va avea vreun suces notabil este o altă discuţie. O dis­cu­ţie separată este şi cea implicată de în­­tre­barea dacă impactul actualului puseu he­gemonic rus asupra ţării noastre va avea timp sa se materializeze înaintea următoa­rei crize sistemice ce pândeşte Rusia. Să nu uităm că ea trăieşte sub tripla pre­siune a volatilitţilor pieţei internaţionale a resurselor naturale, a deficitului demo­gra­fic şi în aşteptarea următorului blocaj al sistemului autoritar ce va avea loc ine­vitabil în virtutea legilor de funcţionare ale tradiţiei politice ruse. Nu putem însă să evi­tăm confruntarea cu alte întrebări che­ie.

Cititorul se va întreba: nu este teama de aceste scenarii totusi exagerată? Si­gur că, va spune el, fidelă tradiţiei şi impul­su­rilor sale, Moscova va încerca să cu­prin­da România în plasa influenţei sale. Dar are ea resursele şi capacitatea să dez­volte o strategie sistematică pe direc­ţiile enunţate mai sus? Şi, mai ales, chiar presupunând că va încerca să o facă, se vor găsi în România oameni de afaceri gata să accepte să fie pionii jocului geo­po­litic rusesc? Se vor găsi politicieni ro­mâni care să se autoconvingă de legi­ti­mi­ta­tea şi necesitatea creării unei „partide ruse”? Se vor găsi formatori de opinie, pu­blicişti şi oameni din mass-media care să pregătească terenul pentru un curent filo­rus subminând occidentalismul, valorile democraţiei şi ale lumii libere? Se vor găsi între ei unii cărora conştiinţa le va per­mite să atace şi să demoleze figuri publice şi instituţii ce reprezintă legătura din­tre Occident şi România? Se vor găsi voci care vor răspunde chemării panorto­do­xismului şi vor promova antioccidenta­lis­mul, camuflat în mantia acestuia?

Dacă la intrebarea privind capacităţile Mos­covei reacţia normală este un onest „nu ştim încă”, la cel de-al doilea set de în­­tre­­bări răspunsul este sigur: da. Cate­go­ric, da. Până la urmă, trebuie să ne obisşnuim cu ideea că marja de influenţă şi con­trol al instrumentelor politicii ruse faţă de Ro­mânia este determinată, în pri­mul rând, nu atât de puterea Moscovei, cât de slă­bi­ciu­nea clasei politice, a for­ma­to­rilor de opinie şi a întregii elite româneşti.