FUNDATIA IOAN BARBUS

Discursul urii

André Glucksmann este un cunoscut scriitor si filosof francez. Membru al Cercle de l’Oratoire (think tank francez antitotalitar şi cu simpatii americano-israeliene, editor al Le Meilleur des Mondes) s-a declarat atât în favoarea intervenţiei din Afghanistan, cât şi a războiului din Irak, declanşat împotriva dictaturii lui Saddam Hussein. Maoist în tinereţe, a devenit un critic necruţător al marxismului şi comunismului. După atentatele de la 11 septembrie, a publicat câteva cărţi având ca subiect terorismul, islamismul şi războiul din Irak (Dostoïevski à Manhattan, Ouest contre Ouest, Le Discours de la haine).

Urmatoarele rânduri reprezintă prefaţa de la Discursul urii, apărută în 2004 în Franţa şi în 2006 în România. Lucrarea este un adevărat manifest împotriva celor care incearcă a nega realitatea inventând fel de fel de scuze pentru crima cea mai odioasă: antiamericani, antimondialişti şi antisemiţi deghizaţi în antisionişti, toţi servind cu bună ştire sub flamura totalitarismului şi a terorismului nihilist.

În lumea postmodernă în care trăim, vi se va spune cu dispreţ că o astfel de abordare este o judecată în esenţă primitivă, religioasă, maniheistă, în alb şi negru; că nu există Bine şi nu există Rău, totul fiind – după cum „se ştie” – relativ şi subiectiv. Indiferent de ce spun marile conştiinţe marxizate, realitatea nu se schimbă, aşa că nu vă lăsaţi înşelaţi: Răul există, iar ura este doar un alt nume pentru Rău.

Discursul urii (prefaţa)

André Glucksmann

Lupul si mielul

„Îmi tulburi apa! – zise el pornit;
iar acum un an m-ai şi bârfit.
– Eu te-am bârfit?.. E oare de crezut
când eu, pe-atunci, nici nu eram născut?
Măria Ta, fii bun şi ţine seama
că-s mititel şi încă sug la mama.
– De n-ai fost tu, a fost vreun frate al tău.
– Măria Ta, n-am nici un frate, zău…
– Chiar dacă n-ai, tot n-are a face:
a fost vreunul dintre ai tăi,
căci sunteţi toţi la fel de răi,
de la ciobani pân’ la dulăi
şi nu-mi da-ţi pace!
Dar mă răzbun, ai înţeles? …
Şi, fără altă formă de proces,
l-a dus pe sus în codrul depărtat
şi l-a mâncat.” (Jean de la Fontaine)

Când arzătoare şi brutală, când insidioasă şi glacială, o ură neobosită bântuie lumea. Spectrul ei obstinat şi îndărătnic tulbură relaţiile private şi problemele publice. La fiecare dintre apariţiile ei, ne prefacem că am căzut din nori. Imprevizibila agresivitate: prietenii se iubeau atât de mult mai înainte de a se măcelări! Ce inimaginabilă cruzime îi determină pe nişte iubiţi atât de tandri şi de blânzi să se ridice unul împotriva celuilalt? O ferocitate de necrezut distruge o familie unită printr-o îndelungată viaţă de trudă şi de emoţii împărtăşite, răbufniri de violenţă descumpănesc un oraş asistat şi repus în drepturi…

Şi fiecare se simte atunci jignit, descoperind că primăriile, şcolile şi comisariatele nu izbutesc să le vină de hac conflictelor iscate la nivel de scară de imobil, la fel ca ONU, care, înarmată cu sacrosancta ei lege internaţională, se chinuie lamentabil să instaureze o pace planetară pretutindeni dorită, pretutindeni visată, necontenit dinamitată. Miopia persistă, iar cei care cu siguranţă vor să moară idioţi intonează veşnicul refren: „Cum e cu putinţă aşa ceva în secolul al XX-lea?”, adus la zi: „Cum e cu putinţă aşa ceva în secolul al XXI-lea?”

Gura lumii se ghidează după pretenţia de a fi dat pagina mai departe, uitând trecutul. Nu ne-am expediat noi urile colective în cărţile de istorie şi nu ne-am lăsat noi răutăţile individuale în grija psihologilor? Prea puţin contează avertismentele pe care ni le dau nenumăratele necazuri din lumea actuală, euforia modernă trece dincolo de ele şi se grăbeşte numaidecât să dezmintă în mod savant acele dezminţiri. Totul se explică, se înţelege, este scuzat. Pedofilul este victima unei copilării nefericite, asasinul unor doamne în vârstă invocă nevoi presante de bani, violatorii de periferie sunt odraslele ratei ridicate a şomajului, iar „partuzele” din localurile de noapte, la care fete de 15 ani sunt ofensate în mod repetat, ţin de o penurie de echipamente sociale. În aceeaşi logică, Ben Laden apare cu o înfăţişare falsificată, în calitate de nobil sau stânjenitor reprezentant al umiliţilor şi obidiţilor planetei. Ar fi ceva stupid să facem din acest fapt o maladie, ar fi contraproductiv să-l scoatem în relief şi neîntemeiat să exagerăm ameninţarea teroristă pe care el ne-o flutură pe dinainte, împreună cu emulii săi. Legiuni întregi de optimişti le recomandă americanilor, traumatizaţi, prea angoasanţi, calmantele de rigoare. Farmaciile noastre au pentru orice un răspuns.

Teza majoritară şi tradiţionalistă: ura capitală nu există. Cel care o arată cu degetul trece sub tăcere adevăratele probleme. Cel care crede că „o are” şi o revendică este prizionierul unui miraj. Ura pe care el o simte şi pe care o manifestă trebuie să fie redusă la nişte cauze exterioare care o precedă: nenorociri, neînţelegeri, adversităţi, frustrări, umilinţe şi ofense. Aşa gîndesc acei Diaphoirus* ai sufletului. Ura nu este decât fructul alterat al lipsei de educaţie. Educaţie care se angajează să desfiinţeze ceea ce nu există. Achitare generală, îmbrăţişări unanime.

Teza apărată aici: ura există, am întălnit-o cu toţii. La scara microscopică a indivizilor, dar şi în sânul colectivităţilor uriaşe. Patima de a agresa şi de a nimici nu se lasă gonită prin magia verbului. Raţiunile care îi sunt atribuite nu sunt decât nişte circumstanţe favorabile, simple ocazii, rareori absente, de desfăşurare a unei voinţe de a distruge de dragul distrugerii.

Ura există. La Fontaine o arată într-o fabulă pe care odinioară copiii o recitau pe de rost la şcoală, exerciţiu de care ei sunt feriţi sub soarele modernităţii, căci prea multe sentimente bâiguite în cor pot dăuna sănătăţii copiilor noştri. Principiul precauţiei cu cheltuială se ţine.

„Un animal cuprins de furie”, „o fiară crudă”, un lup ne înfăţişează spectacolul urii în stare pură, cu falsele ei străluciri tradiţionale, furia, mânia, bestialitatea, ferocitatea, etalând arsenalul lor complet. Ura acuză fără să ştie. Ura judecă fără să audă. Ura condamnă după bunul ei plac. Ea nu respectă nimic, crede că înfruntă un complot universal. La capătul puterilor, cuirasată în platoşa resentimentului ei, tranşează totul printr-o samavolnică şi suverană ticăloşie. Urăsc, deci exist.

* Personaj din comedia lui Moliere Bolnavul închipuit, simbol al medicului înfumurat care-şi ascunde ignoranţa sub solemnitate şi emfază. (N.t)

Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

Vlad M.

Vlad M.

9 comentarii

  1. Panseluta
    4 martie 2008

    La mine acasa s-a anuntat o tornada, asa ca ma grabesc sa adaug, la postarea splendida din Glucksmann:

    Mai e un alt Alain, Alain Finkielkraut, din aceeasi echipa de juni francezi numiti, pe vremea mea, „les nouveaux philosophes”, care, scoliti in marxism si activi pe baricadele lui 1968, incepusera sa se uite cam chioris (citeste: critic) la traditia stingista cam o decada dupa entuziasmul „revolutionar” din ’68, fara sa fi renuntat, complet, la idolii tineretii.
    Ce se schimbase? Uciderea „primaverii de la Praga”, aproape concomitenta cu revolta studentilor din Franta dar de ale carei efecte Occidentul elitelor a devenit constient incet–vezi cazul lui Kundera–, revolutia culturala din China, genocidul din Cambodia, mareea de „boat people”, scapati din Vietnamul comunist pe mare, in vase fragile, dintre care multe s-au scufundat, care au cerut azil in Franta (unii au ajuns pina aici si s-au integrat minunat). Razboaiele arabe impotriva Israelului. Uciderea sportivilor Israelieni la Munich. Teroarea instaurata de PLO peste tot in Europa, cu ajutorul Kremlinului si al satelitilor (inclusiv Romania).

    Mai mult altadata. Vine tornada.

    Adaugati marturiile unor mari dizidenti ajunsi in Occident in acele decenii.

    Glucksmann a ramas, cumva, un „filozof” de biblioteca. Finkielkraut a re-iesit pe baricade, cu toata sfiosenia lui, dovedindu-se un critic mult mai dur al post-modernismului si multiculturalismului decit toti colegii de generatie, inclusiv Bernard Henri-Levy, care e prea innamorat de sine si de statutul de vedeta „intelectuala” ca sa mai produca ceva substantial. Si sufera consecintele ostracizarii de catre elitele liberale, dupa ce a aparat manifestul impotriva Islamismului publicat de proful de filozofie Robert Redecker. Din cite stiu, Redecker traieste inca incognito, fortat in ascunzis de amenintarile cu moartea.

    Revel trebuie citit cu prioritate.

    Toti ii sunt indatorati vizionarului Jean-Francois Revel.

  2. Panseluta
    4 martie 2008

    Clarificare: Finkielkraut „sufera de consecintele ostracizarii…”, nu, asa cum s-ar intelege, Henri-Levy.

  3. Imperialistu'
    4 martie 2008

    Am citit si Jean Francois Revel: Obsesia antiamericana + Marea parada. Au reeditat la Humanitas, in sfarsit, si Cunoasterea inutila, asa ca urmeaza sa o citesc si pe aceasta, pe cat de repede posibil.

    Dar de Jean Sevillia ai citit ceva? Corectitudinea istorica si Terorismul intelectual sunt niste carti extraordinare. Sevillia este un demolator de mituri si un adversar de temut pentru multiculturalism + postmodernism.

    P.S. O sa ma interesez in legatura cu Finkielkraut si Robert Redecker. Mi-a placut manifestul impotriva intimidarii islamice.

  4. Panseluta
    4 martie 2008

    N-am cittit nimic de Sevillia. Ma duc imediat pe Amazon sa vad ce gasesc. Multe carti din Franta isi fac drum cu greu in piata americana. Normal, trebuie sa apartii unei mode intelectual/academice, asa cum a fost cu Derrida si post-modernii, si cu mai seriosii istorici de la Les Annales, ca sa-ti gasesti o editura.

    Cazul lui Revel pare neobisnuit, in sensul ca nu e citit in Universitatile americane dar e foarte popular cu cititorul de rind.
    Incearca sa gasesti How Democracies Perish si The Totalitarian Temptation. Eu m-am apucat, acum vreo sase ani, de How Democracies Perish, publicata prin 1983, gindidu-ma ca voi gasi o disectie a supunerii intelectualilor din Vest la ideologia totalitara de stinga–ceea ce si e–, dar am constatat ca in fiecare fraza puteam inlocui „comunismul” cu „Islamul”. O revelatie.
    Daca nu le gasesti, sau ti-e greu, ti le voi trimite eu.

    Iti multumesc de referinta la Sevillia.

  5. Imperialistu'
    4 martie 2008

    Multumesc pentru oferta, Panseluta. ???? O sa incerc sa le gasesc aici. Din cate stiu, au fost publicate si in Romania, tot la Editura Humanitas. Poate le gasesc… Oricum, garantez ca o sa iti placa Jean Sevillia. ????

  6. Panseluta
    4 martie 2008

    Imperialistule:

    Poti conta pe mine pentru orice carte la care nu ai acces.
    Nu te sfii. Te rog. Cartile/ideile trebuie sa circule.
    Exemplarul meu „How Democracies Perish” e, intr-un cuvint care-mi place mult, „ferfenita”. Adica a trecut prin multe miini si a fost clar citit din scoarta in scoarta, ceea ce nu se poate spune despre multe alte carti.
    In plus, comerciantii de carti la a doua mina din Bucuresti, asa cum ii stiu, n-au habar de Revel. Arhivarii si mai putin.

    Scrie-mi.

  7. Francesco
    4 martie 2008

    Despre Sevillia (Terorismul Intelectual) am gasit o recenzie interesanta pe Romania Literara – http://www.romlit.ro/ – Colectia romania Literara, Nr. 41/2007 din 19/10/ articolul lui Sorin Lavric „Artizanii decăderii”.
    Citez:”După ce ai terminat de citit cartea lui Sévillia, nu poţi să nu te întrebi cînd anume vor găsi puterea intelectualii francezi să-şi asume vina de a fi distrus cultura Franţei. Adică cultura unei ţări care pînă acum 50 de ani avea prestigiul unui mit şi aureola unui empireu, şi care acum a ajuns la capătul puterilor: mitul s-a stins şi aureola s-a risipit, emblema culturală de odinioară fiind înlocuită cu figura lamentabilă a unei ţări în care marxismul a distrus cam tot ce se putea distruge.”

  8. emil
    4 martie 2008

    Panseluta, scuza-ma ca intervin. Ti-am trimis un e-mail acum citeva zile. Mentionez asta cu stinghereala, nu obisnuiesc sa bat lumea la cap, insa recent, doua e-mailuri ale mele catre Imperialistu si Costin au ajuns in cutia de „spam” si doar intimplator le-au recuperat. Ma gindeam ca daca doresti sa scrii un articol, o recenzie despre „How Democracies Perish”, esti binevenita sa-l postezi aici. Inca o data, scuze pentru insistenta.

  9. Panseluta
    4 martie 2008

    Francesco:

    Ma voi duce cit pot de repede la link-ul pe care mi l-ai dat.

    emil:
    Nu te scuza si nu te simti stingherit. E vina mea. Nu mi-am citit e-mail-ul de acasa de doua-trei zile. La slujba am altul, si evit, din motive evidente, sa scriu de acolo, decit daca e urgent. Vin acasa tirziu, si nu stiu ce sa fac mai intii. Am un patruped care e grija mea extistentiala numero uno, dupa care urmeaza celelalte. Patruped bun, biped rau–in afara de voi.
    Nu m-am gindit ca o sa comunicati cu mine prin e-mail.

    Mea culpa.

    Altfel, politetea ta (si a lui Francesco) e delicioasa si neobisnuita pentru experienta mea cu bipezii din spatiul Bucuresti.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ce ai mai putea citi
ro_RORomanian