FUNDATIA IOAN BARBUS

Horia-Roman Patapievici: Noua Europă și vocea care lipsește: creștinismul

Sunt două tipuri de știri care nu trec de codurile interne de promovare ale mediilor de informare occidentale: știrile care pun creștinismul într-o lumină favorabilă și știrile care arată persecuțiile la care e supus. Dimpotrivă, tot ce pune creștinismul într-o lumină proastă e imediat promovat ca știre semnificativă. Orice scandal sexual care implică ierarhia catolică are instantaneu asigurată o publicitate mondială, în schimb omorîrea a sute de creștini în Asia abia dacă e menționată, iar persecutarea sistematică a altor zeci de mii de creștini în toată lumea nu găsește nici un spațiu de audiență.

Presa occidentală, care reacționează imediat la orice persecuție, e indiferentă la persecuțiile împotriva creștinilor[1]. E ca și cum, deși persecuția e în general dezaprobată, persecuția împotriva creștinilor ar fi cumva înțeleasă. De parcă creștinii ar merita să fie persecuțati, iar creștinismului e normal să i se aplice un dublu standard. Pentru protejarea susceptibilităților islamice, de pildă, există coduri speciale de conduită. Dragoș Paul Aligică, care ne-a atras atenția asupra acestui fenomen, constată că trăim într-o „lume în care BBC, organizație creată și finanțată de o țară creștină, cultivă ridiculizarea Bibliei și interzice orice referire ireverentioasă la Coran“[2]. Paradoxul este acesta: pentru mediile occidentale de informare, Islamul este acceptabil chiar și când respinge în mod violent lumea occidentală, în schimb creștinismul provoacă respingere chiar și când o apără. Îmi vine să spun: mai ales când o apără, pentru că o face identificându-se cu ea, ceea ce pare de neiertat.

De ce? Am putea spune, împreună cu Pierre Manent, că, din rațiuni de corectitudine politică, Europa refuză să-și recunoască rădăcinile creștine și, în același timp, refuză să pună Islamului problema libertății, în ciuda faptului că Europa modernă este consecința discuțiilor legate de raportul dintre religie publică și libertate politică[3]. Dar întrebarea rămâne: de ce presa occidentală nu ridică niciodată vocea pentru a-i proteja ori apăra pe creștini? Oare acești oameni, care sunt uciși pentru că sunt creștini, nu au și ei dreptul de a fi protejați, în compasiunea noastră, de ideea universală de drepturile omului? De ce ar fi protejați întemnitații suspectați de terorism, dar nu creștinii? Este ca și cum, în ochii sensibilității morale ai presei care refuză să facă o știre din uciderea creștinilor, dar e obsedată de condițiile improprii de detenție ale celor suspectați de terorism, a fi creștin înseamnă a fi mai puțin om. În ochii lor, creștinismul este un defect, o formă de descalificare umană. E ca și cum această presă ar fi presa de stat a unui regim politic autoritar anticreștin. Nefiind însă vorba de puterea de coerciție a unui stat autoritar, trebuie să fie forța de presiune a unui sentiment moral la fel de puternic, care nu ține de organizarea prin ordin, ci de ralierea prin puterea consensului. La originea acestor atitudini stă fobia față de creștinism, o fobie atât de intensă, încât poate călca în picioare chiar și cel mai puternic sentiment moral al lumii contemporane, drepturile omului (care a devenit religia civilă a zilelor noastre). Cuântul de ordine al acestei atitudini este – cristofobia.

Am pomenit mai sus, evocându-l pe Pierre Manent, de refuzul Europei oficiale de azi de a-și recunoaște originile creștine. Este, alături de insensibilitatea presei occidentale față de persecuțiile la care sunt supuși creștinii, aspectul cel mai frapant al acestei cristofobii latente, al cărei paradox este că e cu atât mai prezentă cu cât ne apropiem mai mult de zona elitelor europene, și cu atât mai slabă, dacă nu inexistentă, cu cât ieșim din zona lor, și ne îndreptăm spre zona majorităților tăcute.

Asupra acestui paradox, pornind de la un fapt juridic precis (refuzul oficialilor europeni de a introduce o referință explicită la creștinism în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și în proiectul Tratatului instituind o Constițutie europeană), s-a aplecat un eminent specialist în drept constitutional, Joseph H.H. Weiler, autorul unui monumental tratat privind Constituția europeană (La Costituzione dell’Europa, Il Mulino, Bologna, 2003). Născut în 1951 în Africa Sud, educat în Israel, Olanda și Marea Britanie, Weiler a fost profesor la Florența, Michigan și Harvard, este în prezent titularul catedrei „Jean Monnet“ de drept european de la New York University și ține cursuri la Bruges (Collège d’Europe), Londra (University College London) și Copenhaga. O strălucită carieră universitară internațională – de „evreu rătăcitor“, cum singur își caracterizează, cu un surâs, viața publică.

Cartea în care Joseph Weiler și-a adunat reflecțiile prilejuite de paradoxul cristofobiei țărilor de tradiție creștină a fost scrisă în italiană și a apărut în 2003 sub titlul Un’Europa cristiana – „O Europa creștină“[4]. Autorul ne avertizează că teza pe care o susține, aceea că, „în contextul constituțional european, referința la Dumnezeu și la creștinism nu doar că nu trebuie exclusă, dar ea este chiar indispensabilă“, nu e nici urmarea unei preferințe religioase personale[5], nici o opinie subiectivă privind ce anume ar fi mai bine pentru Europa: este, susține el, concluzia unei analize constituționale și consecința inevitabilă a ceea ce impune constituționalismul european[6].

Faptele care au suscitat această reflecție sunt următoarele. În 1999 a fost încheiată redactarea unei Carte a drepturilor fundamentale ale Europei, un proiect care împlinea, atunci, o năzuință veche de cel puțin douăzeci și cinci de ani, aceea de a conferi construcției europene o legitimitate politică, care, dincolo de funcționarea economiei europene și unificarea juridică a instituțiilor, să poată oferi europenilor un reper de identitate proprie. Intenția era de a contrapune comunității bunurilor de consum europene o comunitate a valorilor europene, răspunzând reproșului că unificarea Europei are în vedere numai piețele, convoacă rar cetățenii și nu invocă niciodată oamenii. Carta ar fi trebuit să adauge dimensiunii economice a integrării o dimensiune identitară a discursului constițutional. Cei care au negociat și redactat Carta nu erau diplomați, ci reprezentanți ai guvernelor și parlamentelor naționale, ai parlamentului european și ai altor instituții europene, care au format un nou tip de organ juridic, o Convenție menită să reprezinte popoarele europene.

Punctul litigios a fost acesta: unii membri ai Convenției au cerut să se introducă în preambulul Cartei o referința fie la creștinism, fie la iudeo-creț tinism, fie la patrimoniul religios al Europei; toate trei cererile au fost respinse[7]. Nici măcar mențiunea adjectivului „religios“ nu a fost admisă. Compromisul acceptat de oficialii care contează a fost o aluzie la „patrimoniul spiritual și moral al Europei“. Atât – „patrimoniul spiritual și moral al Europei“. De parcă bogația moștenirii europene ar putea fi redusă la atât, de parcă tradițiile Europei ar fi fost inventate ieri, iar patrimoniul nostru cultural, în clădiri, muzee, biblioteci și suflete, ar putea fi înțeles în termeni atât de seci, formali și inexacți.

Dacă admitem că sensul acestui preambul este acela de a oferi cetățenilor europeni o imagine a propriei lor identități europene; și dacă ținem seama de faptul că partea cea mai importantă a unui text juridic este motivația lui filozofică, atunci semnificația acestui refuz e limpede: (i) cetățenilor europeni nu li se recomandă să se identifice public ca creștini; (ii) nu este încurajată ideea de a defini oficial tradiția culturală a Europei în termeni de creștinism; (iii) în viziunea oficialilor europeni, nu este indicat ca patrimoniul spiritual al cetățenilor europeni să fie definit în termeni religioși.

Comentariu personal. Avem aici trei „caveat“-uri, toate detestabile și toate trei false. Sunt detestabile, pentru că refuză cetațenilor europeni o percepție de sine oficială și constituțională în acord cu adevărul credinței lor religioase tradiționale; sunt false, deoarece confundă culturalul cu spiritualul, maschează religiosul prin cultural și ne induc ideea că trecutul arată altfel decăt de fapt a fost.

Problema pusă de refuzul membrilor Convenției de a menționa cuvântul „creștin“ în Preambulul Cartei, precum și confirmarea excluderii oricărei menționari a creștinismului în Preambulul la Proiectul de Tratat pentru instituirea unei Constituții Europene este triplă: (1) juridică și procedurală (testul onus probandi); (2) constituțională (argumentul constituțional); (3) istorică și identitară (problema cristofobiei). Voi urmări în continuare argumentul lui Weiler.

1. Testul onus probandi. Prima lui observație privește modul în care a fost orientată dezbaterea stârnită de excluderea creștinismului din referințele fundamentale legitime ale identității constituționale europene. Aceia dintre membrii Convenției care au obiectat la includerea vreunei referințe la creștinism au afirmat că însăși ideea introducerii referinței e greșit plasată, deoarece Carta garantează libertatea religioasă. Oare de ce ar trebui să menționăm într-un text constituțional creștinismul sau religia?, au întrebat ei. În acest fel, remarcă Weiler, cadrul discuției a fost cu abilitate răsturnat. Căci, susține el, nu adepții menționării creștinismului trebuie să demonstreze că au dreptate, ci povara demonstrației trebuie să cadă asupra acelora care se opun menționării lui. În drept, există o întrebare clasică: cui anume trebuie să îi revină sarcina de a face dovada (onus probandi)? De pildă, daca autoritățile pun pe seama acuzatului sarcina de a-și demonstra nevinovăția, atunci suntem într-un sistem în care toți oamenii, până la proba contrară, sunt vinovați. Dacă regula este vinovăția, atunci numai excepția trebuie dovedită. Dimpotrivă, daca regula este nevinovăția, atunci acuzatorul trebuie să facă dovada vinovăției celui acuzat. În societățile normale, oamenii sunt considerați nevinovati până la proba contrarie. Funcționează, adică, prezumția de nevinovăție. În societățile anormale, e invers: starea de vinovăție este norma. Funcționează, adică, prezumția de vinovăție.

La fel și în această dezbatere. Europa este naturaliter creștină. Aceasta este regula. Numai cine se abate de la această regulă trebuie să facă dovada, nu invers. „Necesitatea de a justifica includerea unei referințe la Dumnezeu ar lăsa să se creadă că spațiul public european ar fi laic“[8]. Or, premisa unui spațiu totalmente laic în Europa este falsă. Dacă acceptăm prezumția de nevinovăție a acuzatului, de ce sa nu acceptăm prezumția de amestec laic-religios a spațiului public? Sunt oare cetățenii țărilor Europei în mod unanim de acord să elimine orice atitudine religioasă din spațiul public? Dacă da, încă ar trebui făcuta dovada purității laice; dacă nu, moderația pretinde acceptarea religiosului. Prin urmare, cei care vor ca referința la Dumnezeu să nu figureze în Carta și în Constituție trebuie să demonstreze că au motive întemeiate să o ceara. Iar singura lor justificare constrângătoare ar fi aceea că spațiul public european este integral laic. Este acum? În mod sigur, nu. Trebuie să devina? Nu e deloc sigur.

Testul onus probandi a arătat că naturală este menționarea creștinismului, nu excluderea lui – cum, în mod distorsionat și eronat, au prezentat chestiunea adversarii menționării. Dezbaterea dacă trebuie facută o referință la creștinism în Constituția europeană este legitimă, e de părere Weiler[9], dar nu se poate deloc admite ideea că excluderea creștinismului ar fi de la sine înțeleasă, că ar fi normală ori că ar fi obligatorie. Că nu este obligatorie e dovedit de Weiler cu ajutorul argumentului constituțional. Că nu e normală e dovedit cu ajutorul unui argument cultural și al unei constatări psihologice (prin excluderea creștinismului din identitatea ei, Europa se afla în „stare de denegare“)[10].

2. Argumentul constituțional. Orice constituție îndeplinește trei funcții: organizează puterile statului și împarte competentele instituționale (în constituțiile liberale, e precizată distincția între legislativ, executiv și judecătoresc); precizează raporturile între cetățeni și autoritățile publice (această funcție e cel mai bine exprimată de catalogul drepturilor și libertăților fundamentale, pe care statul le garantează cetățenilor); reprezintă un condensat al simbolurilor și valorilor în care o societate se regăsește și cu ajutorul cărora se poate identifica și reproduce. Weiler îl citează pe filozoful Gianluigi Palombella (L’autorità dei diritti, Laterza, 2002) cu afirmația că drepturile fundamentale constituie un soi de premise instituționale ale valorilor unei societăți, exprimă implicit anumite opțiuni etice și fixează criteriile după care pot fi judecate comportamentele publice: „Drepturile fundamentale explică pe ce anume se fundează o societate“ (Palombella)[11].

Primele două funcții sunt explicit prezente în toate constițutiile moderne. A treia funcție apare uneori explicit (sub forma unui Preambul, mai mult sau mai puțin amplu), cel mai adesea, însă, e reflectat implicit prin construcția instituțională și opțiunile ei. Cum spune Weiler, „Fiecare constituție, chiar și prin părțile ei cele mai tehnice, aruncă o lumină foarte lămuritoare asupra poporului care a adoptat-o“[12]. În cazul nostru, cei care au gândit Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și proiectul unei Constituții Europene NU au optat pentru o formula pur tehnică de constituție, în care numai primele două funcții să fie ilustrate. Ambele texte sunt precedate de câte un amplu preambul, în care sunt propuse Uniunii Europene (și cetățenilor ei) un telos și un ethos: ce vrea să fie și cum este UE. Or, din acest motiv, problema excluderii creștinismului din aceste preambuluri nu mai este nici întâmplătoare, nici pasabilă, nici scuzabilă: ea implică o opțiune atât împotriva creștinismului european, care încă mai este realitatea de facto a majoritătii societăților europene, cât și împotriva opțiunii constituționale a multor popoare europene, care specifică în constituțiile lor atașamentul lor la o lume a lui Dumnezeu și la creștinism. Dacă aceste texte cu vocație constituțională (Carta drepturilor fundamentale și proiectul de Constituție) vor să fie europene, ele trebuie să țină seama de realitățile europene și de diversitatea constituțională europeană. Ele trebuie să reflecte opțiunile statelor membre și să respecte felul în care popoarele membre își concep identitatea[13]. Excluderea încăpățânată a creștinismului dintre referințele identitare ale Europei Unite are o valoare normativă, iar libertatea pe care și-au luat-o autorii acestei excluderi de a legifera împotriva tradițiilor naționale ale unora din statele membre reflectă un atribut de suveranitate absolută, pe care și l-au arogat prin abuz. Nici parlamentele nationale nu au acest atribut, remarcă pe bună dreptate Weiler, și ele trebuie să țină seama de realitățile popoarelor în numele cărora legiferează.

Tendința de a legifera împotriva tradițiilor, a spiritului și a realităților este tipic iacobină și ea confundă deliberat premisa agnostică, care afirmă că statul e dator să protejeze atât libertatea religioasă, cât și dreptul de a nu profesa vreo religie, premisa pe care sunt edificate toate constituțiile europene moderne, cu principiul laicității, care exclude orice referire la Dumnezeu sau religie, și care stă la originea câtorva constituții europene (cea franceză și cea italiană, de pildă). Faptul esențial este că statul neutru se bazează pe premisa agnostică, nu pe principiul laicității. Statul care le refuza cetățenilor săi orice simbolistică religioasă publică nu este mai neutru decât statul care le impune cetățenilor săi o religie oficială. A exclude din Preambulul Constituției europene orice referire la creștinism nu înseamnă a fi neutru, ci înseamnă a privilegia o viziune asupra lumii în detrimentul alteia, pretinzând că o face în numele neutralității[14]. Este, în fond, a substitui ilicit premisei agnostice principiul militant al laicității.

Cum s-a ajuns pe nesimtițe la această substituție, câtă vreme principiul unificării europene constă în afirmația că toate constituțiile țărilor membre sunt la fel de valabile și merită la fel de mult respect, ca expresie liberă de afirmare a popoarelor care le-au adoptat? Într-un singur fel, afirmă Weiler: nesocotind principiul egalității tuturor constituțiilor și adoptând cu aroganță principiul orwellian al „preferinței democratice“, în care unii sunt mai egali decât alții. În cazul textelor noastre, autorii preambulurilor au acordat preferința democratică orwelliană constituțiilor franceză și italiană, lăsând în umbră alte tradiții constituționale, la fel de respectabile, precum cele britanică (formal, nescrisă), germană, greacă, daneză, malteză ori poloneză.

Dar Europa nu constă în practicarea sfidătoare a dublului standard, susține Weiler, pentru că „nu este posibil, din punct de vedere politic, și nici acceptabil, pe plan constituțional, să adopți o retorică a pluralismului și să practici în același timp o politică imperialistă din punct de vedere constituțional“[15]. Soluția constituțională pe care o propune Weiler este cea adoptată de Preambulul noii Constitutii poloneze, care recunoaște pe picior de egalitate și sensibilitatea religioasă, și cea laică. S-ar putea ca „soluția poloneză“ să nu convină Frantei sau Italiei, ceea ce poate fi acceptat (și trebuie respectat), pentru aceste țări. Dar când e vorba de Europa, în ansamblul ei, preferința constituțională pentru „soluția franceză“ nu este o soluție echitabilă. Nu pentru că este un afront adus sentimentelor, ci pentru că este o nesocotire a principiilor constituționale. Acesta este miezul argumentului constituțional[16], formulat de Weiler împotriva a ceea ce, cu o expresie frapantă, el însuși a denumit „un odios conflict de politică identitară“[17] – excluderea creștinismului dintre referințele licite ale Constituției europene.

3. Problema cristofobiei. Care este, potrivit lui Weiler, sursa acestui „conflict odios“? Firește, doar argumentele împotriva menționării creștinismului au fost constituționale (e.g., preferința democratică orwelliană), fondul, măsurat și prin amploarea reacției, trebuie căutat în altă parte. Scrie Weiler: „Voi numi fenomenul înlăturarii lui Dumnezeu și a creștinismului din textele constituționale ale Uniunii Europene ‘cristofobie’, un termen generic prin care încerc să exprim o rezistență care nu deriva din argumente de principiu, ci din motive de ordin sociologic, psihologic și emoțional“[18].
În acest „mănunchi de motivații care acționează cu intensități și ponderi diferite“, Weiler enumără sentimentul de culpabilitate al creștinilor față de Holocaust, lipsa generală de cultură ecleziastică (și refuzul arogant de a se informa), identificarea creștinismului cu dusmanul ideologic (cu capitalismul, cu imperialismul, cu opresiunea, cu discriminarea etc.), resentimentul unei anumite stângi față de rolul jucat de catolicism în prăbușirea comunismului, confuzia dintre creștinism și partidele politice care se revendică de la el, adoptarea oarbă a ideii că religia e depășită, iar progresul înseamnă eliminarea ei sistematică din societate, impregnarea (prin educația exclusiv seculară)[19] cu o viziune militant iluministă asupra istoriei europene (de pildă, disprețul față de Evul Mediu, identificarea a ce e mai bun în Europa cu Iluminismul și prejudecata că progresul s-a făcut în ciuda și împotriva Bisericii). La toate acestea trebuie adăugat faptul generațional că puterea este deținuta azi de tinerii lui ’68, care s-au transformat din baby-boomers în patroni de media și acționari de multinaționale și care s-au format împotriva „Occidentului clasic“ (creștin, liberal, capitalist, imperialist etc.). Contracultura anilor ’60 a ajuns azi la putere, sub forma postmodernismului și diverselor formule ideologice de sprijin, iar această contracultură este radical anticreștină. Însumând, cristofobia de azi este rezultanta acțiunii sociale a unui mănunchi de poziții ideologice care, sub diverse forme, indiferent de ingredientele filozofice specifice, au identificat toate în crestinism „dușmanul“ și care constituie marca identitară și generatională a elitelor care domină azi opinia publică[20]. Firește, nimic nu garantează că produsul de elită numit „cristofobie“ nu se va reproduce și in generațiile care sunt azi formate în spiritul generației ’68 ajunse la putere. În sferele superioare ale puterii europene, afirmarea deschisă a creștinismului ruinează cariere și rupe solidarități: cazul Rocco Buttiglione este cel mai proeminent, dar e departe de a fi singurul. Cazul Buttiglione, ne spune Rémi Brague, „arată cu putere un fapt capital: creștinii nu mai pot pretinde să fie cetățeni ai Uniunii Europene, adică apți de a fi aleși pentru posturi de conducere. Ei pot fi subiecți loiali, potrivit datoriei de a se supune regimului legitim sub care trăiesc, dar cetățeni nu mai pot fi, cât timp rămân creștini“[21]. A fi creștin practicant, azi, nu te califică pentru cele mai înalte poziții, te descalifică ca un handicap. După acest criteriu, părinții fondatori ai Uniunii Europene ar fi fost toti excluși (Brague).

Dar elementul cel mai frapant al tabloului schițat de Weiler nu este anticreștinismul cristofobilor, este lipsa de reacție a creștinilor. Primii au ridicat un zid între constiința de sine acceptabilă a societății și creștinismul viu al societății, căruia i s-a permis numai spațiul privat. Dar creștinii înșiși s-au izolat de societate cu un zid înca mai redutabil, un zid intern, pe care singuri și l-au ridicat și pe care l-au impus tuturor creștinilor ca singur acceptabil pentru un comportament social decent. Creștinismul (occidental) european s-a auto-ghetoizat – acesta este verdictul lui Weiler[22]. Ca să înțelegem profunzimea și amploarea problemei ilustrate de refuzul menționării (și de acceptarea excluderii) creștinismului ori a lui Dumnezeu în (din) Preambulul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și a proiectului de Constituție europeana trebuie să avem în vedere nu numai cristofobia unora, ci și auto-ghetoizarea celorlalți.

Voi încheia acest articol cu trei citate. Primul este din Joseph Weiler, constituționalistul: „Ghetoul crestin? Gândirea creștină și integrarea europeană par să locuiască [azi] în lumi diferite, care se exclud una pe alta. Creștinismul nu intră în campul vizual al integrării europene, iar Europa, se pare, nu mai face parte, într-o manieră semnificativă, din preocupările creștine“[23]. Al doilea este din George Weigel, biograful papei Ioan Paul al II-lea: „Europenii s-au auto-convins că pentru a fi modern și liber trebuie să fii neapărat secular, și anume până la capăt. Această convingere are urmări cruciale, chiar letale, asupra vieții publice și culturii europene;într-adevăr, aceasta convingere și consecințele ei publice se afla la originea crizei morale a civilizației europene. Această criză morală, la rândul ei, explică de ce europenii sunt hotărâți să își uite istoria. (…) Afirmația că societățile libere, prospere și guvernate potrivit legii ale Europei de azi nu au nici o legătura cu creștinismul este mult mai mult decat o falsificare a trecutului, înseamnă angajarea Europei pe o cale în care adevărul moral nu joacă nici un rol în guvernare, în elaborarea politicilor publice, în realizarea dreptății și în definirea acelei libertăți căreia democrația este chemată să îi ofere un corp“[24]. Al treilea este din Georges Bernanos, scriitorul profetic: „Creștinismul a făcut Europa. Creștinismul a murit. Europa va crăpa, ce poate fi mai simplu?“

___

[1] Pentru o indicatie a amplorii problemei, vezi site-ul ” Persecution.org” (https://www.persecution.org/suffering/index. php).
[2] Dragos Paul Aligică, „Creștinism și persecuție: realități, tăceri, complicități“, 22, nr. 31, 31 iulie – 6 august 2007.
[3] Pierre Manent, „Frontières culturelles, frontières politiques“, Commentaire, Numéro 112 / Hiver 2005–2006.
[4] J.H.H. Weiler, Un’Europa cristiana. Un saggio esplorativo, prefazione di Augusto Barbera, Biblioteca Universale Rizzoli, 2003. Traducerea în limba franceză conține o excepționala prefață, datorata lui Rémi Brague: Joseph H.H. Weiler, L’Europe chrétienne? Une excursion, préface de Rémi Brague, traduit par Tobias Teuscher, Catherine Vierling et Ana Peyro, Cerf, Paris, collection Humanités, 2007. Traducerea germană beneficiază de prefața lui Ernst-Wolfgang Böckenförde (J.H.H. Weiler, Ein christliches Europa. Erkundungsgänge, übersetzt von Franz Reimer, Verlag Anton Pustet, Salzburg, München, 2004). Să remarcăm că titlul este alterat, sub forma unei puneri la indoială, „O Europa crestina?“, numai în Franța, unde laicitatea a impus confuzia între laic și neutru ca pe o axiomă de drepturile omului și unde o afirmație precum „Europa este creștina“ e resimțită, pesemne, ca fi ind nedigerabilă. În ciuda indicației că respectă „în mod scrupulos ediția originală“, din ediția franceză lipsește foarte prețiosul „Apendice“, prezent în editia germana, care conține preambulurile constituțiilor Frantei, Germaniei, Irlandei, Danemarcei, Greciei, Maltei, Spaniei, Poloniei, precum și Preambulul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și Preambulul Proiectului de Tratat pentru instituirea unei Constituții Europene. Constituția României, după cum vedem, nu a stârnit interesul constituțional al lui Joseph Weiler.
[5] Weiler este evreu practicant și, cum ne informează Rémi Brague, „oriunde s-ar afl a pe glob, are grijă să ia avionul pentru ca de sabat să fie întotdeauna cu soția și cei cinci copii ai săi“ (Brague, „Préface“, în: Weiler, L’Europe chrétienne?, p. I).
[6] Weiler, Un’Europa cristiana, pp. 53–4.
[7] În cazul proiectului de Constituție Europeană, ne spune Rémi Brague, la respingere a contribuit semnifi cativ „un lobby laïcard franco-belge“ (Brague, „Préface“, in: Weiler, L’Europe chrétienne?, p. III).
[8] Weiler, Un’Europa cristiana, p. 52.
[9] Weiler, Un’Europa cristiana, p. 53.
[10] Psihologii consideră că persoanele care neagă elemente constitutive ale realității se află „in a state of denial“. Europa, după parerea lui Weiler, se află în stare de denegare: „în măsura în care pentru ea termenii „creștin“ și „creștinism“ au devenit adevăărate tabuuri, ea refuză să-și recunoască o parte din propria ei identitate“ (Un’Europa cristiana, p. 32).
[11] Weiler, Un’Europa cristiana, pp. 55–6.
[12] Weiler, Un’Europa cristiana, p. 56.
[13] Weiler, Un’Europa cristiana, pp. 57–8.
[14] Weiler, Un’Europa cristiana, p. 69.
[15] Ibidem.
[16] Argumentul este mai vast decât am avut spațiu să îl prezint aici: el include, pe lângă partea care privește relația Biserica-Stat, pe care am evocat-o, și o parte privind evaluarea reacțiilor non-creștinilor (evrei, musulmani). Weiler distinge net între tentativa de a face din creștinism o religie oficială (fapt inacceptabil) și recunoașterea rolului jucat de creștinism (eventual doar în trecut) în producerea și reproducerea realităților europene de azi (fapt recomandabil) (vezi Weiler, Un’Europa cristiana, pp. 85–95).
[17] Ibidem, p. 34.
[18] Weiler, Un’Europa cristiana, p. 97.
[19] Charles Taylor numește exclusive secularism identificarea societății libere cu laicismul (din punctul de vedere al principiilor, o fraudă; din punct de vedere sociologic, o credința foarte răspândită azi).
[20] Weiler, Un’Europa cristiana, pp. 96–104.
[21] Brague, „Préface“, in: Weiler, L’Europe chrétienne?, p. IX.
[22] Weiler, Un’Europa cristiana, pp. 104–12.
[23] Weiler, Un’Europa cristiana, p. 112.
[24] George Weigel, „Europe’s Problem – and Ours“, First Things 140 (February 2004), pp. 18–25 (https://ics.leeds.ac.uk/ papers/vp01.cfm?outfi tapmt&foldera339&papera1345

Articol publicat în numărul 1 (52), din ianuarie 2009, al revistei Idei în Dialog

Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

Redacţia

Redacţia

Conservatori români

4 comentarii

  1. DanC
    31 iulie 2016

    Insusi Papa e cristofob si apologetic al Islamului, cititi si ‘admirati’ ce mizerii a declarat ieri la o conferinta de presa:

    http://www.breitbart.com/london/2016/08/01/pope-francis-speak-islamic-violence-must-speak-catholic-violence/

    Cu ‘prieteni’ de astia crestinatatea nu are nevoie de dusmani ????

  2. Iordache Ana
    31 iulie 2016

    Crestinismul este atat de diluat si slab in Europa. Uneori,chiar din vina celor care vremelnic sunt intr-o funcie s-au alta, începând cu Papa de la Roma, patriarhii episcopii,diaconii si ceilalti pusi sa pazeasca Cuvantul lui Dumnezeu,viu si neantinat.Intai,ei ar trebui sa fie lumina si sare,asa cum a spus Domnul crestinilor, Isus Cristos,Invatatorul nostru. Ce au gasit islamistii in Europa care-si zice crestina??? Necrestinii,au gasit dezbinare acolo unde trebuia sa gaseasca unitate in Cristos. Au gasit forme fara fond,reguli reci fara o relație vie cu ISUS CRISTOS, Cel ce este Calea,Adevarul si Viata. Mai am nădejde atâta vreme cât unele persoane ca domnul Patapievici si alti oameni cu mintea treaza si inima care ticaie,sunt frământări,isi pun intrebari. „Unde se îndreaptă Europa care era crestină?” Isus a spus: „Cand va veni Fiul Omui,va mai gasi El credinta pe pamant?” Stia ca inima omului este nespus de inselatoare si de deznadajduit de rea;cine poate s’o cunoasca?”Eu Domnul, cercetez inima,si cerc rărunchi, ca sa raplatesc fiecaruia dupa purtarea lui,dupa rodul faptelor lui.” Ieremia 17:7-11 Doamne,ai mila de noi si nu ne lasa pe mana celor fara Dumnezeu.

  3. ionut
    31 iulie 2016

    Eu cred ca punem prea des problema „noi si ceilalti”. Subliniem si facem referiri prea adesea la ceea ce ne diferentiaza, in loc sa ne concentram pe un ideal comun care ar putea fi pacea si salvarea planetei de la un dezastru ecologic.
    Locuiesc in Europa de Vest si nu am deloc senzatia ca media nu face caz de crestinii pieriti in atentate. Opiniile rasiste, xenofobe si anti-islam sunt la ordinea zilei.
    Atât cat am priceput eu, religiile au facut mult rău in istorie si continuă să-l faca prin aceasta împărțire intre crestini, musulmani, budisti si penticostali de ziua a saptea. Va reamintesc nenorocirile si războaiele purtate sub acest imbold: intreaga istorie e plina de exemple care se pot vedea cu ochiul liber si azi.
    Când o sa invatam ca aceasta optica de „noi si ceilalti” nu duce la nimic bun? Dimpotrivă! Care Dumnezeu va plateste ca să-i tineti partea? Chiar nu e clar ca religia s-a născut dintr-o nevoie de a explica anumite fenomene naturale si de a pretinde ca exista viata dupa moarte? Cat de naivi putem fi in mileniul trei încât să ne dam in cap unii altora pe motiv ca nu ne închinăm aceluiasi dumnezeu?
    Sunt dezamăgit sa vad aceeasi competitie inutila si veninoasa intre culorile pielii, apartenenta religioasa, nationalitati si preferințele pentru un club de fotbal sau altul!
    Când o sa pricepem ca niciun dumnezeu si niciun Allah n-o sa ne salveze de la autodistrugere? Când o sa ne asumam responsabilitatea pentru fiecare secunda in care ne batem joc de umanitate si de bila asta albastra care ne suporta?
    Să-mi fac griji ca dumnezeul meu e pus într-un con de umbra fata de-al lor? Eu n-am niciun dumnezeu! Si…la ce bun? Îmi da asta sa mănânc, aduce pacea in lume, ma face mai bun si mai sănătos? Nu, multumesc! Sunt satul de nationalism si patriotism de doi bani. Eu sunt locuitor al Terrei, înainte de a fi român – crestin. Si n-am deloc chef sa trăiesc vreun război doar pentru ca liderii politici si alții au chef sa insiste sa aleagă aceeasi cale a lipsei de toleranta care n-o sa aduca nimic bun, asa cum am mai zis!
    Rasa noastră e UNA SINGURA: rasa umana! Indiferent de pigmenti, nationalitate, cultura, credinta, traditii sau PIB!

  4. civis
    31 iulie 2016

    Statele europene sunt state seculare, religia s-a despartit de ceva vreme de puterile politice, administrative, legislative, etc… . Totul se reduce la un contract intre cetatenii respectivelor state (indiferent de etnie, religie, rasa, etc…) si stat. UE nu primeste triburi, etnii, confesiuni religioase, ci cetateni. Europa isi apara cetatenii, ci nu confesiunile religioase. Si nu ne putem intoarce la vremurile cand Biserica nu era despartita de stat. Religia e la liber, o optiune personala, statul n-are de-a face cu bucataria ta interna ca individ. Asa ca e normal ca Europa (statele europene) sa nu-i apere pe crestinii din Asia, care nici macar nu sunt cetatenii lor. Altceva nu inteleg eu insa : discriminarea pozitiva (din toate pct.-ele de vedere) a migrantilor fata de nativi. Cea mai mare parte a obiceiurilor msulmanilor validate de Coran (secularismul e necunoscut pentru ei) sunt considerate infractiuni din pct.-ul de vedere al legislatiei din statele gazda din Europa si totusi sunt tolerate, ci nu sanctionate ca atare. Musulmanii stiu sa speculeze slabiciunile acestei legislatii si pedaeaza pe drepturile omului, multiculti, etc… Cred ca ar mai fi de lucrat asupra unor puncte (slabiciuni) din propria legilatie a tarilor gazde. In fond, Constitutia (legea de baza) e considerata a fi primordiala, dincolo de confesiuni religioase, obiceiuri, modus vivendi, etc… . In caz contrar, conflictele dintre nativi si migranti vor degenera curand in razboi civil, cu urmarile de rigoare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ce ai mai putea citi
ro_RORomanian