Eu și majoritatea cunoscuților mei (ca și majoritatea cunoscuților tuturor, în România) suntem prima generație încălțată. Pui de țărani, la propriu. În fiecare vară spatele blocurilor se goleau pentru că majoritatea copiilor plecau „la țară”, la bunici, acolo unde crescuseră părinții.

Pui de țărani, țărani călcați în picioare și dați de toti pereții de comuniști.

Și cum e regula în colțul ăsta de lume, țăranii nostri sparg semințe și se scobesc între degetele de la picioare, că altfel nu știu să facă. Dar, în același timp stau, de sute de ani, cu gâtul lungit și se uită peste gard, în Europa, la occidentali. Și cu ciudă, și cu admirație, dar mereu în căutare de repere. Nimeni nu compară Bucureștiul cu Moscova, toată lumea ar vrea să semene mai mult cu Londra, Milano, Berlinul și Parisul.

Niște țărani care încearcă cu disperare să devină orășeni, dar nu știu mereu cum. Impulsul inițial există („mitologizarea satului” e un mit), dar aici ar trebui să intre în scenă intelectualii, care de cele mai multe ori sunt prea ocupați să își facă turnuri de fildeș sau statui și să îi certe pe țărani. Pe bună dreptate, de multe ori, dar nu mai găsesc timp să își pună cizmele de cauciuc în picioare și să explice: Mă, țăranilor! Apucați problema de aici și trageti lung și cu putere, apoi o apucați din partea ailaltă, faceți așa și așa, până ajungeți din punctul a în punctul b.

Există deja o tradiție în sensul ăsta – intelectualii români din sec. 18 și 19 de la Școala Ardeleană, junimiști, Carol I, interbelicii, sunt în mare parte intelectuali care se ridicaseră din țărănie ei înșiși, dar care nu uitaseră de unde au plecat și își asumaseră misiunea de a-i ajuta pe țărani să își depășească condiția.

foto:

foto: Drăguş, 1936. Poza facuta în timpul campaniei monografice inițiate de D. Gusti