Închisoarea de la Râmnicu Sărat a fost diferită de celelalte locuri de detenţie. În alte părţi au fost momente în care comuniunea spirituală a fost vizibilă. Unii s-au rugat împreună. Au fost slujite câteva liturghii. Câţiva s-au botezat. Viaţa intelectuală nu a fost sugrumată cu totul, nu pentru că era acceptată de conducerile închisorilor, ci pentru că foarte mulţi şi-au asumat riscul pedepselor. (Asemănarea pe care o face Ion Cristoiu între dezbaterile intelectuale din închisorile comuniste şi talk-show-urile de azi este o fantezie, dacă nu o bătaie de joc.) La Râmnicu Sărăt însă totul a fost interzis. Nu a fost permisă decât tăcerea şi singurătatea. Şapte ani nu s-au auzit decât vocile torţionarilor. Rapoartele gardienilor se referă punctual la cazuri de nerespectare a regulamentului, la gesturi, nu la idei. Adică brutalitate psihopată şi prostie abisală de o parte şi de celaltă rezistenţă tăcută, spirituală şi morală. În aceste condiţii, nici măcar discuţia dintre Mihai Ralea şi Victor Rădulescu-Pogoneanu nu poate fi privită ca o controversă intelectuală. Deşi a fost probabil mai civilizat, Ralea nu a depăşit nivelul de gândire al unui un gardian cu trei clase când a transmis propunerea de tocmeală a călăilor: tratament medical în schimbul „flexibilizării”.

Ion Mihalache a ajuns la Râmnicu Sărat când avea 74 de ani şi a murit acolo la 81. În timpul celor două războaie, după 1944 şi până la moarte a ales drumul cel mai greu şi de fiecare dată a plătit foarte scump alegerea lui. A fost veteran de război decorat cu Ordinul Mihai Viteazul, unul dintre cei mai entuziaşti realizatori ai Unirii cu Basarabia şi un lider politic naţional. Trecutul lui îl făcea credibil, vorbea cu uşurinţă, era iubit de mulţi. Dacă România a progresat, şi nu regresat, între cele două războaie, este drept să îi atribuim şi lui Ion Mihalache un merit în acest progres (chiar dacă fundamentul teoretic al unora dintre ideile politice ale sale a fost criticat ca fiind prea de stânga).

La Râmnicu Sărat, Ion Mihalache nu a vorbit de diferenţele, uneori subtile, dintre stânga radicală şi cea moderată, ci împotriva tratamentului la care era supus. Erau idei elementare, cereri de bază, necesare supravieţuirii. Aceste fraze simple însă au marcat diferenţa dintre adevăr şi minciună. Când îi informa pe ceilalţi deţinuţi ce măsuri se luaseră împotriva lui, nu critica direct comunismul, pe Dej sau pe Hruşciov. Însă şi ceilalţi deţinuţi şi canalia de Vişinescu ştiau că aceste gesturi arătau clar că îşi menţine poziţia, că a rămas acelaşi şi că are ultimul cuvânt. Nesocotirea regulamentului nu era un gest izolat legat numai de programul unei anumite zile, ci o reafirmare a atitudinii sale faţă de regim. Refuzâd regulamentul ştiau şi el şi opresorii lui că refuza metamorfoza radicală a ţării impusă de cizma sovietică. Considera că un gest nesemnificativ în sine contează dacă este în pus în slujba adevărului. Cu siguranţă a vrut să trăiască pentru că altfel nu ar fi rezistat atât de mult. Dar nu a vrut să trăiască cu orice preţ. A vrut mai mult să afirme adevărul decât să îşi sfârşească zilele înfrânt moral.

La Râmnicu Sărat confruntarea dintre adevăr şi minciună a fost redusă la esenţe şi nu s-au acceptat compromisuri. Aceasta face ca mesajul lui Ion Mihalache să fie simplu şi clar: adevărul contează. După cum spune Michael Novak, în fidelitatea faţă de adevăr stă demnitatea umană. Torturile pot să îţi sucească minţile, chiar să te reducă la o legumă, dar nu pot să te posede atât cât mai ai puterea să spui da sau nu după cum o cere adevărul.

Ion Mihalache este o piatră de poticnire pentru oamenii zilei de azi. Clar de stânga, majoritatea intelectualilor secolului XX l-ar considera de un „anticomunism primar”. Şi-a petrecut ultimii ani din viaţă singur, în condiţii foarte grele. La vremea când cei de vârsta lui îşi legănau nepoţii pe genunchi, el era bătut, silit să doarmă pe ciment şi nu auzea decât răstelile şi înjurăturile securiştilor. Nici nu s-a gândit să ajungă la consens cu conducerea închisorii. Nu negocia orice. Nu credea că fiecare are adevărul lui. Era creştin şi nu îşi ascundea credinţa. Îşi iubea ţara şi familia. Credea că fiecare gest are rost. Avea curaj. Lupta din greu. Avea duşmani. Avea încredere că jertfele nu se pierd, oricât de ascunse şi tăcute ar fi.

Cei care cred că valorile lui Ion Mihalache sunt actuale şi astăzi, pot să îl înţeleagă şi au dreptul să vorbească despre el. Cei pentru care un compromis în plus sau în minus nu schimbă nimic, care deschid gura ca să îşi dea cu părerea în orice subiect, indiferent dacă îl cunosc sau nu, care cred că adevărul e o chestiune de opţiune personală sau de convenţie socială, că poate fi interpreat şi recontextualizat, trebui să se aplece cu mai multă smerenie asupra vieţii lui Ion Mihalache. O întâlnire cinsitită şi personală cu Ion Mihalache poate să vindece snobismul intelectual, nihilismul şi corupţia morală.

Fotografii de familie, obținute de ILD prin bunăvoința D-lui Mihai Marinescu