Oricine se opunea acestor isterici era automat etichetat ca fascist, burghez îngust la minte și egoist, creștinopat, retrograd (sună cunoscut?). Curajoși cum îi cunoaștem, profesorii se pliaseră de mult pe vulgata oficială; studenții, la fel, căci nimic nu îi sperie pe tineri mai mult decât să fie respinși de colegii de generație.

În toată Franța intelectuală, se auzea doar vocea lor: o voce isterică, răstită, radicală, acuzatoare, intolerantă.

N-o să-i uit niciodată pe neobosiții activiști troțkiști (adică, vezi Doamne, comunismul bun, revoluționar, nu cel rău, stalinist, criminal – aiurea!) de la École Normale, Ludovic și Ludivine. El semăna cu François Hollande tânăr, ea era o muză galo-germanică spălăcită. Un soi de Sartre și Simone, mai puțin urâți, dar la fel de îndârjiți.

În țara noastră atât de ponegrită, universitățile sunt spații salubre, nu desfigurate de graffitti, maculate de afișe comuniste, ocupate și pustiite ritmic de o adunătură de activiști anarho-comuniști, al căror unic scop este distrugerea civilizației occidentale. Studenții noștri sunt tineri cuviincioși, care doresc să învețe (ok, sau măcar să obțină o diplomă, ca să aibă un job), nu harpii identitare care îi terorizează pe ceilalți cu diferența lor sexuală, rasială sau fizică pre-jignită și implicit etern-îndreptățită.

Voi încerca mereu, ca profesor și ca intelectual îndrăgostit de cultura înaltă și de civilizația europeană, să apăr universitatea românească de acești extremiști. Universitatea trebuie să rămână spațiul liberei căutări a adevărului, binelui și frumosului, nu o arenă ideologică; școala caracterului și a inteligenței, nu tribuna isteriei și a imbecilității cu megafon.

Sper că vom reuși să ne despărțim de balastul imposturii comuniste fără a-l înlocui cu gunoiul isteriei neo-marxiste.

Adrian Papahagi

PRELUAT DIN   MARGINALIA