A fi conservator e o formă de atașament față de bunătatea lumii, față de familiar și firesc, față de natură și cultură. E îngăduință față de natura umană, cu bunele și relele ei – conservatorul acceptă omul vechi și nu-și propune să creeze un om nou. E surâs homeric sau chaucerian, mai degrabă decât crispare moralizatoare. Nu e încremenire, ci mers liniștit, la pas.

Conservatorul vrea să reformeze cuviincios și realist lumea pentru a o păstra, în timp ce progresistul vrea să arunce tot ce vine din trecut, pentru a impune un viitor utopic, pe care-l consideră mai bun, dar pe care nimeni nu l-a experimentat, din simplul motiv că e viitor și utopic. Conservatorul nu are fanatisme; e cel mult elegiac. Progresistul e fanatic și totalitar, entuziast și incendiar. Progresistul te duce spectaculos, cu surle, trâmbițe și focuri de artificii, prin tărâmuri pustiite spre construcții nerealizabile; conservatorul te însoțește agale prin grădina cunoscută a copilăriei, din care mai smulge din timp în timp câte o buruiană crescută prea mare.

Acestea fiind spuse, eticheta „conservatoare“ are în general presă proastă în România, din cel puțin trei motive. Cel mai superficial, poate, este legat de impostura unor partide care nu au nimic de a face cu această doctrină. Al doilea motiv este mai profund: mulți oameni echivalează conservarea cu stagnarea, cu apărarea trecutului, iar trecutul nostru imediat este, din nefericire, marasmul comunist și tranziția, cu toată mâzga lor morală și distorsiunea valorilor în oglinda răsturnată a unei lumi strâmbe. În această logică, e de înțeles că pretenția conservatoare stârnește neîncrederea oamenilor care își doresc să întoarcă definitiv pagina maculată de comunism și de agonizanta lui prelungire în tranziție. Al treilea motiv ține de forma mentis progresistă a multora dintre elitele cele mai vocale la nivel mondial. Progresul continuu înspre un viitor incert, dar considerat a priori mai bun este prezentat ca dezirabil, în timp ce desprinderea de matricea tradițională a societății e anunțată ca un fatum inevitabil.

Conservatorii, care pretextează că e nesăbuit să arunci la gunoi tot ce reprezinți, în marele salt înainte spre ceea ce vrei să fii, sunt stigmatizați ca reacționari sau antimoderni. Oricât s-ar chinui autori ca Antoine Compagnon să demonstreze că Burke, Chateaubriand, de Maistre sau Maritain nu sunt dușmanii modernității, ci întruchipează o formă mai echilibrată a acesteia, pentru mulți oameni, conservator a ajuns sinonim cu „retrograd”“, „încuiat”“, „reacționar”“, „antimodern”“. Ce-i drept, există și conservatori ale căror poze încruntate confirmă acest clișeu. Și totuși, instinctul conservării reprezintă o atitudine general umană, înainte de a se constitui în doctrină politică. Fiecare vrea să conserve ceea ce consideră prețios, începând cu viața, stilul de viață, identitatea și proprietatea personală, a familiei, a comunității și a societății din care face parte. Dorința de conservare nu înseamnă doar complezență cu un mod de viață habitudinar, ci e una dintre garanțiile supraviețuirii. Din acest instinct primordial derivă simțul proprietății, profund conservator și legitim.

Conservăm nu doar ceea ce am acumulat fiecare, ci întreaga moștenire a generațiilor trecute, un patrimoniu fizic și spiritual, zidurile casei și educația primită în interiorul lor, o cultură și un stil de viață. Atitudinea moderată constă în păstrarea părții valoroase a acestui patrimoniu și eliberarea de balast: este la fel de păgubos să devii muzeograful propriului trecut fosilizat, sau să arunci totul la gunoi. În chip necesar, fiecare om și fiecare generație evoluează, ceea ce nu înseamnă automat că progresează; pot la fel de bine să regreseze. Puțini vor îndrăzni să nege că perioada hitleristă a fost un regres moral față de secolul al XIX-lea german, iar comunismul față de interbelic. Trăirea în timp este inevitabil progresivă, dar progresul nu este în sine bun sau rău. Iată de ce progresismul se află în eroare prin idealizarea viitorului, în detrimentul trecutului.

Conservatorii sunt obligați de natura trăirii în timp să fie reformiști și, în momente de cotitură, chiar revoluționari. Ca filolog, sunt atent la etimologii – e și aceasta o formă de conservatorism. Reforma înseamnă readucerea unui lucru deformat la o formă armonioasă, uneori preexistentă. A reforma și a transforma sunt, de bună seamă, noțiuni distincte. La fel, revoluția înseamnă reîntoarcere la un punct anterior. Revoluția din 1989 a marcat reîntoarcerea la democrație pluripartită, capitalism și libertate. Reforma nu înseamnă deci condamnarea in corpore a tradiției, ci îndreptarea instituțiilor corupte, a obiceiurilor proaste, a legilor strâmbe.

Recunoaștem, așadar, o stare dezirabilă, care conține în doze variabile experiența trecutului și proiecția viitorului. Fără experiență, nu poți să știi dacă un lucru e bun sau dăunător, așa cum fără experiment îți interzici posibilitatea (fie și ipotetică) a mai binelui. Ceea ce nu înseamnă că mai binele nu poate să fie dușmanul binelui, după cum spune zicala. Regula de aur este, așadar, moderația, ponderarea experimentului social prin experiența trecută a societății. Instrumentul esențial este discernământul, acest har inefabil care se forjează prin moderație, fără a exclude învățarea din experiența nefastă a exceselor. Discernământul ne arată ce e prețios din trecut și ce merită reformat, așa cum ne ajută să aruncăm kitschurile și boarfele inutile, dar să păstrăm piesele de patrimoniu din moștenirea transmisă de bunici.

Conservatorii socotesc că așezarea societății nu e niciodată perfectă, căci oamenii nu sunt îngeri, și privesc deci cu scepticism destabilizarea anarhică a ordinii sau ingineriile sociale. Pentru conservatori, tradiția unei societăți este un soi de ADN, care codifică experiența trecută și face posibilă viața viitoare. În tradiție se regăsesc credința, limba, obiceiurile, tot ceea ce creează identitatea unei națiuni sau a unei comunități de orice natură. Tradiția nu este întotdeauna cea mai fericită moștenire imaginabilă, dar pentru corpul social respectiv este singura posibilă și, de bine, de rău, permite funcționarea acestuia. Într-un elan faustic, progresiștii doresc să schimbe abrupt ființa colectivă a unei comunități pe baza unui model ideal, utopic. E ca și cum ai urmări, prin inginerii genetice, ca șoarecele de laborator să prindă voce sau să dezvolte aripi. Comunismul a fost un astfel de experiment progresist extrem, o manipulare genetică din care s-a născut o monstruozitate. Cei care vor să schimbe tiparele societății, extirpând tot ce ține de tradiție, riscă să repete conștient sau inconștient experimentul eșuat al comunismului, chiar atunci când sunt animați de bune intenții.

Întrebarea mea nu este, noician, cum e cu putință ceva nou, ci mai degrabă cum și ce mai conservăm din vechea alcătuire. Discernământul și experiența ne învață că nu e nimic de păstrat din moștenirea comunismului și a celorlalte totalitarisme. Privirea noastră se oprește, așadar, asupra lucrurilor cu adevărat importante: familia, proprietatea, tradiția, limba, credința, cultura, patrimoniul material, imaterial și natural, care împreună definesc un spațiu fizic și imaginar. De pildă, protecția naturii este o acțiune conservatoare. De asemenea, conservatorii nu reduc religia la un fenomen individual, care trebuie expulzat din spațiul public. Prin dimensiunea colectivă a credinței și prin instituționalizarea ei în Biserică, oamenii creează un corp intermediar între individul izolat și stat. Dacă nu ar exista corpurile intermediare, pe care conservatorii doresc să le păstreze (familia, comunitatea locală, bisericile), omul ar fi singur în fața statului impersonal și rece. Prin această alcătuire personalistă și subsidiară, așezarea conservatoare a societății se opune deopotrivă colectivismului zdrobitor și individualismului dizolvant.

Ajung astfel la situația prezentă. Firește că sunt multe de reformat în țara noastră, subminată de impostură, corupție și precaritate politică, economică, morală și intelectuală. Oricine vrea binele societății românești este reformist. Dar sub crusta zilei și sub balastul comunismului se află o structură de adâncime pe care conservatorii doresc să o păstreze. E vorba de așezarea în istorie a națiunii și a continentului nostru, la intersecția fertilă dintre tradiția iudeo-creștină, dreptul roman, filozofia greacă și un anume soi de spirit practic. Cultura libertății, respectul pentru demnitatea umană, simțul dreptății și al egalității de șanse se nasc de aici. Nu e vorba de superioritate, deși aceasta poate fi argumentată, ci de individualitate. Nu am ales să fim astfel, ci așa suntem. A renunța cu forța la ceea ce suntem, printr-un enorm și agresiv efort de reeducare de dragul unei viziuni ideologice, e deopotrivă artificial și păgubos.

Putem conchide că postura conservatoare clasică e sceptică, ironică și moderată, nu însă crispată sau încrâncenată. Ca Maiorescu și junimiștii, conservatorii privesc cu scepticism deopotrivă amuzat și îngrijorat formele fără fond, cum s-a dovedit corectitudinea politică. Așa cum observa Ioan Stanomir, patriotismul conservator este situare firească în lume, nu naționalism șovin, iar credința conservatorilor nu se transformă în fundamentalism și excomunicare. Reformismul se îndreaptă în special împotriva tendințelor birocratice, centralizatoare, nedemocratice sau chiar totalitare ale autorităților – fie acestea locale, regionale, naționale sau supranaționale. Este principala critică pe care conservatorii și reformiștii o aduc Uniunii Europene. Indisolubil legate, conservatorismul și reformismul sunt ingrediente ale moderației și ale unei așezări politice suportabile, dacă nu perfecte.

Ce conservăm, așadar? Credință, cultură, limbă, patrimoniu – tot ce face o națiune. Ce reformăm? Ceea ce trebuie, pentru a continua să existăm, să funcționăm și să prosperăm. Ce aruncăm la gunoi? Moștenirea comunismului, în integralitate: impostură, minciună, ură, populism, complexe de infero-superioritate.

Adrian Papahagi

PRELUAT DIN   Creștinul în cetate