Tinarul Laurian isi trase plapuma peste cap si adormi tulburat. Traise inca o zi de indignare virtuoasa, sau de virtute indignata. Pedalase prea putin si facuse prea multe live-uri, asa ca somnul ii era agitat de vise.

Intr-unul din acestea, se facea ca infama BOR disparuse. Nu se stia unde sau cum. Poate era efectul unui deceniu de guvernare Csolos, poate pur si simplu tinerii frumosi si liberi devenisera mai numerosi decat mosii urati si aserviti. Poate murisera de covid si de alte infectii toti pupatorii de moaste. Poate anchetele Discorder fusesera continuate de anchete DNA, care inchisesera toti popii. Cert e ca Romania devenise o tara ca afara. Autostrazile unduiau cu asfaltul lor n*gru printre pajisti verzi. Macarale zambeau in soare, si intre doua zambete inaltau spitale. Catedrala praduirii neamului fusese rasa din temelii, iar in locul ei se inalta cel mai modern spital, cu mii de paturi de ati, care nu luau niciodata foc (veghea Omul Danut). Paturile de ati erau oricum goale, caci romanii nu erau doar tineri si frumosi, ci mai ales sanatosi. Pe strada se plimbau de mana persoane cu vagin si fara, dar lipsite de copii, caci nimeni nu mai accepta sa sporeasca incalzirea globala, suprapopularea si rasa alba. De cand persoanele fara vagin se putea casatori intre ele, PIB-ul, tinut in loc de superstitii, explodase. La cafenele se fuma nestingherit iarba, iar fumul era atent colectat pentru a nu spori incalzirea globala, si nici pe cea locala. Din taxele pe fum (fumaritul), 10% erau dirijate spre ONU, condus de doamna Greta. Presedinta SUA Necasio-Dominguez si presedinta UE Laura Kovacs semnasera un acord de reducere cu 100% a flatulentei animale si umane. La Scoala Nationala de Studii Politice “Silviu Brucnar”, promotia Manuela Moroiu numara exclusiv persoane apartinand diverselor minoritati (devenite intre timp majoritare). In aceasta lume perfecta, Laurian pedala imponderabil, ca un ideal diafan care traversa pentru o vreme aerul pur al unei epoci de progres.

Dupa o vreme insa, desi nu urca nicio panta, Laurian incepu sa gafaie. Respira greu, pedala anevoie, de parca bicicleta devenise de plumb. Ceva il tinea pe loc, peisajul inainta ca intr-un film derulat cu incetinitorul. Un miros nesuferit de tamaie il sufoca, il exaspera. Intoarse capul, dar il lua imediat ameteala. Pamantul se rotea cu el cu tot, ca un vortex, inghitind spitale, trotinete, progres, tot. Cerul se invartea in sens contrar, in jurul discului alb al soarelui. Laurian nu mai pedala, ci zacea neputincios, intins pe spate, cu ochii-n soare, iar soarele ranjea la el, si cum ranjea se vadea ca nu era soarele, ci marele alb, chiar el, cu cadelnita fumeganda intr-o mana si cu mistria in alta, si cadea, si zidea, si emana tamaie, si varuia, si se apropia, si poleia, si zidea, si crestea, si era tot mai fierbinte, si ardea, si Laurian dardaia sub plapuma si clantanea din dinti si tremura si scrasnea si marele alb cadea, fumega, zidea, varuia ca-ntr-un cosmar care de fapt era realitatea si realitatea era de cosmar si pedalele erau de plumb, si cerul stralucea revoltator de alb, si era prea tarziu sau prea devreme, sau doar delira.

Adrian Papahagi