Era simplu în anii ’90, când toată lumea bună s-a trezit anticomunistă și intelectualitatea onorabilă se opunea salutar lui Iliescu și PSD. Au urmat anii 2000, în care Băsescu a încarnat occidentalizarea, atlantismul, reforma statului, a condamnat comunismul și a fost preferatul intelectualilor (pe drept cuvânt, aș zice). Din 2012, PSD a redevenit inamicul public nr. 1, ceea ce a menținut unit frontul intelectualilor.
În ultimul an, decăderea vechii stângi comunist-securiste și ascensiunea, pe alocuri isterică, a noii stângi “progresiste” și “liberale” a distrus armonia factice și a produs o separare a apelor.
Vechii intelectuali de stânga, care au aderat la comunism (din idealism, se înțelege) pe când Stalin tăia și spânzura, au ajuns să dea lecții de libertate tinerilor pentru care Marx (în versiunea freudizată a lui Marcuse) e chic, Che Guevara e o marcă de tricouri, iar Ana Pauker e un joc de cărți.
Totodată, fiii vechilor comuniști redescoperă pasiunea părinților lor: vânătoarea de fasciști imaginari și importanța filozofică a lui Marx. Dacă l-ai studiat pe Carl Schmitt sau pe Heidegger (cum i-ai putea ignora?) ești denunțat ca nazist; dacă ai fost comunist cu carnet de partid, pe când șeful comunismului mondial era Stalin, beneficiezi de indulgență plenară.
În anii care vor urma, falia dintre intelectualii de dreapta (creștin-democrați, conservatori și clasic-liberali) și cei de stânga (neo- sau sexo-marxiști care se prezintă ca “liberali”) se va adânci.
Războiul cultural nu e o gâlceavă irelevantă de universitari și intelectuali sclifosiți, ci lupta deja veche între înțelegerea conservatoare și cea revoluționară a naturii umane, între moderația, scepticismul și prudența conservatoare de o parte și exaltarea, utopismul și radicalismul stângist de cealaltă parte, între credință și ideologie.
Adrian Papahagi
