În ultimele zile, Facebook mi-a închis din nou gura. Neputând să mă exprim despre Ucraina, am citit ce au scris alții.

Mi-am făcut și o scurtă listă a celor care, în fața agresiunii criminalului de la Kremlin, au ales s-o scalde, s-au făcut că plouă, sau au preluat de-a dreptul propaganda putinistă.

Am notat consecvența abjectă a putiniștilor notorii (Severin, Capsali, Șoșoacă, Gușă, Petria etc.), am văzut foști miniștri și jurnaliști de prime-time cu dosare la DNA înjurând Occidentul și admirându-l nemărturisit sau cu jumătate de gură pe criminalul de la Kremlin, am notat tăcerea asurzitoare a intelectualilor care elogiază frontiere filozofice și se luptă eroic cu totalitarisme imaginare, dar sunt indiferenți la tiranii și încălcări de frontiere reale. Am văzut cum o scaldă analiștii de sistem pesedisto-kaghebist, am văzut cum ne explică istoria sovietofili ajunși profesori universitari la Cluj sau în alte locuri. Am văzut încăpățânarea ortodoxiștilor și calviniștilor care continuă să se lupte cu satana globalistă, dar nu se cutremură în fața celei moscovite. Am văzut abjecția unei Ségolène Royal sau imbecilitatea unui Rod Dreher, lașitatea unor lideri și personalități din Germania, Italia, Austria etc.

Cel mai mult m-au înfricoșat însă comentariile numeroase ale unor concetățeni anonimi, convinși, în bun spirit conspiraționist, că de fapt invazia Ucrainei e o urzeală a Occidentului, menită să acopere pandemia sau să continue “marele reset” cu alte mijloace.

Da, există și această zonă obnubilată, care urăște Occidentul în așa măsură încât îi poate găsi scuze inclusiv criminalului de la Kremlin.

E nevoie de multă pedagogie și acolo; dar nu o pot face “conservatorii” care conservă doar murături acrite, lipsiți de cultură și animați doar de resentimente, convinși că tot universul conspiră împotriva lor.

De acele murături e cazul să ne delimităm din nou, arătând apoi, cu răbdarea pedagogică cu care am explicat întregii națiuni sexomarxismul, care e diferența între conservatorism și conspiraționismul constipat, între patriotism și “suveranism”, între prudența, scepticismul și seninătatea conservatoare și isteria paranoică.

Adrian Papahagi