Nu vă așteptați să faceți averi, carieră sau să obțineți popularitate rostind adevărul. Adevărul Însuși a fost răstignit. Oamenii urăsc adevărul, fiindcă acesta e exigent, nemilos cu minciuna (deși milostiv cu omul și neputințele sale), și aparent nesmerit. Ce îndrăzneală mai mare decât să pretinzi că spui adevărul? Smerenia nu înseamnă tăcerea lașă, ci să suporți consecințele rostirii adevărului, adică umilința și, în condiții extreme, chiar moartea.

Oamenii vor să fie mințiți că sunt buni prin simplul fapt că sunt ce sunt (români, maghiari, ortodocși, evanghelici, atei, corporatiști, tineri, bătrâni, naționaliști, progresiști – orice, nu contează). Demagogii știu asta și vând cuvintele care plac fiecărui public: ei vând motivația de a rămâne ce ești, nu de-a respinge radical minciuna, complezența, lașitatea, carierismul. Codoașe ale complezenței, nu moașe ale adevărului, sofiștii fac bani, în timp ce Socrate bea otrava.

Cei care spun adevărul sfârșesc detestați de toată lumea. Profeții sunt goniți, intelectualii onești sunt marginalizați de diversele coterii carierist-arghirofile în democrație, sau aruncați în gulag, lagăr, pușcării politice și exterminați în tiranii. Preoții onești sau (raritate) curajoși în mărturisire sunt rapid izolați.

Lumea acceptă curvăsăria, minciuna, hoția – dar detestă aprig adevărul. Preferă să vadă în toate o tenebroasă conspirație decât să vadă simplitatea adevărului.

Nimic mai paradoxal decât Fericirile. Fericiți veți fi când veți suferi, veți fi dat la o parte, umilit și înjurat pentru adevăr!

Ce vreți mai radical decât Cuvântul Adevărului, care de două mii de ani scandalizează lumea și tulbură simulacrul de credință din care se naște confortul anesteziant, conformismul inept (inclusiv conformismul așa-zișilor anticonformiști, mari prieteni ai autoamăgirii și ai agitației sterile, specie a imobilismului)?

Adrian Papahagi