„Înlocuirea criteriilor bazate pe competenţă cu unele artificiale impuse de grupări minoritare agresive în baza unor motivaţii de „justiţie socială” va avea în viitor un impact negativ major asupra capacităţii Occidentului de a rezista în confruntarea geopolitică cu adversari motivaţi care nu sunt afectaţi de astfel de tare”, scrie publicistul Alexandru Lăzescu într-un articol publicat în două părți, publicat în Ziarul de Iași, articol pe care îl preproducem în continuare.

Despre competenţă în epoca justiţiei sociale 

(I)

Înaintea finalei Campionatului Mondial de fotbal feminin, dintre Statele Unite şi Olanda, cotidianul francez „Le Monde” semnala o problemă gravă, aceea că echipa americană nu este suficient de diversă, sunt prea multe jucătoare albe.

Deşi aminteşte cu satisfacţie nu doar faptul că starul Megan Rapinoe este gay declarat încă din 2012 (în ziua de azi devine aproape inacceptabil să discuţi un subiect de natură socială fără să faci trimitere la comunitatea LGBTQ – Q sunt cei care nu sunt încă hotărâţi dacă sunt bărbaţi sau femei), ci şi disputa acesteia cu Donald Trump (Megan Rapinoe a declarat că nu se va duce la Casa Albă dacă echipa va fi invitată în caz că va câştiga Cupa Mondială), cotidianul francez constată că nu se respectă ponderile corecte pentru afro-americani, hispanici, asiatici. Mai mult, autoarea articolului remarcă, dând dovadă de un acut simţ al observaţiei, că deşi în mod formal lucrurile ar fi în regulă cu procentul jucătoarelor de culoare, în fapt acestea nu prea sunt introduse în teren. Bineînţeles, se oferă şi o explicaţie sociologică, prilej cu care ni se semnalează şi o altă problemă socială serioasă specifică Americii: fotbalul este popular în special în comunităţile albe din suburbiile oraşelor americane. De ce doar acolo? Fiindcă celelalte comunităţi etnice nu-şi pot permite asta „pentru că spre deosebire de alte sporturi populare, fotbalul necesită o investiţie financiară şi familială importantă”.

Afirmaţia de mai sus conţine două erori, sau poate distorsiuni voite, grosiere. Mai întâi, cel puţin în cazul asiaticilor, „ipoteza” privind disparităţile este total falsă. O cercetare sociologică Pew Research din 2012 releva că „americanii de origine asiatică sunt grupul cu cele mai mari venituri şi cu cel mai înalt nivel de educaţie dintre toate grupurile etnice din Statele Unite”. Însă, mai important, departe de a fi costisitor, fotbalul este probabil cel mai abordabil sport de pe planetă. De aceea şi este atât de popular. Este o observaţie de bun simţ care nu cere mari eforturi de analiză. O dovadă e şi numărul mare de fotbalişti de mare succes proveniţi din Africa, adesea din comunităţi extrem de sărace, care joacă la marile echipe europene. În graba ei de a găsi ceva de reproşat Statelor Unite, atitudine larg răspândită într-o ţară în care a fi anti-american este ceva natural, autoarea cade într-o capcană logică uşor de demontat. În plus, sunt o mulţime de alte sporturi, baschetul e un astfel de exemplu, în care majoritatea covârşitoare a jucătorilor din America sunt de culoare. La fel în atletism, la alergări. În aceste cazuri nu s-au auzit niciodată plângeri privind faptul că ar fi prea puţini albi.

Iar, dacă părăsim America şi trecem la un alt capitol, cel al „discriminării de gen”, sunt domenii întregi, educaţia şi sănătatea sunt două dintre ele, în care numărul femeilor este substanţial mai mare decât cel al bărbaţilor.

Însă, în general, problemele legate de „deficienţele de diversitate” sunt grave, şi trebuie cât mai repede remediate, mai puţin în cazurile în care e vorba de albi, în special de bărbaţi albi. De pildă, la BBC, s-a stabilit în 2018 că până în luna aprilie 2019 să se ajungă la „egalitatea de gen” pentru toate programele difuzate, obiectivul fiind acela ca „cel puţin jumătate dintre cei implicaţi în realizarea acestora să fie femei”.

Vedem cum se pedalează obsesiv pe astfel de teme, precum aceea că nu sunt destule femei în industria IT sau nu sunt destui actori LGBTQ în filme şi seriale. Se fac rapoarte, analize, se fac declaraţii în mass media, asociaţii civice sau comunităţi de pe Social Media, mai vechi sau mai nou înfiinţate, precum #MeToo, explodează, acuză, înfierează, cer remedierea grabnică a acestor situaţii intolerabile.

Unele dintre critici sunt poate justificate, dar multe dintre disparităţile semnalate pe cât sunt de reale, pe atât sunt de naturale. Atâta vreme cât nu există nici un fel de discriminare pentru cineva care, indiferent de gen, vrea să facă IT, nu ar trebui să existe nici un motiv de îngrijorare. Femeile şi bărbaţii au în mod natural preferinţe profesionale diferite. Singura chestiune importantă, de avut în vedere, este aceea de a nu exista nici un fel de obstacole, discriminări, la intrarea în profesie. De fapt, aspectul cu adevărat grav este altul. Este vorba de tendinţa unei bune părţi a mass media occidentale şi a elitelor intelectuale progresiste de a înlocui criteriile legate de competenţă cu unele care statuează obligativitatea încadrării în norme dictate de primatul „diversităţii”. În care principala victimă este omul alb, cu precădere bărbatul alb.

(II)

Problema de fond, subliniază profesorul canadian Jordan Peterson, este aceea că un criteriu fundamental absolut normal şi dezirabil, egalitatea de şanse, este substituit de un altul, egalitatea forţată de „outcome” (de rezultat). [puteți citi Equity: When the Left Goes Too Far n.e.] De pildă, astfel de subiecte nu mai sunt abordate în mass media judecându-le după nişte criterii rezonabil obiective, ci în funcţie de încadrarea obligatorie în constrângerile menţionate anterior. Aceeaşi problemă se pune atunci când e vorba de acceptarea sau nu a unei lucrări ştiinţifice sau la analiza unui plan de afaceri. Acest tip de abordare descurajează din start orice discuţie critică pe acest subiect, deci practic sufocă orice încercare de corecţie în cazul unor derapaje majore inverse.

Într-un context mai larg, dincolo de acoperirea morală mai mult decât discutabilă a acestor demersuri sprijinite de intense campanii mediatice, înlocuirea criteriilor bazate pe competenţă cu unele artificiale impuse de grupări minoritare agresive în baza unor motivaţii de „justiţie socială” va avea în viitor un impact negativ major asupra capacităţii Occidentului de a rezista, în plan economic, politic, diplomatic, militar, în confruntarea geopolitică cu adversari motivaţi care nu sunt afectaţi de astfel de tare.

Iniţial demersurile care promovau justiţia socială, acţiunile reparatorii şi formulele de acces privilegiat în universităţi pentru anumite grupuri etnice au fost probabil justificate. Deşi Thomas Sowell, un important economist şi sociolog american, el însuşi de culoare, a arătat că politicile de acest tip, din categoria „affirmative action”, au fost contraproductive chiar pentru beneficiarii lor potenţiali.

Însă, ceea ce vedem acum este un soi de extremism propăvăduit şi impus ca normă de cercuri politice, academice, intelectuale şi din mass media din Occident sub influenţa curentelor neo-marxiste inspirate de Şcoala de la Frankfurt.

Acestea sunt extrem de active şi influente, de o parte şi de alta a Atlanticului, inclusiv la Bruxelles. Există şi la noi tendinţa, într-o parte a mass media şi din societatea civilă, de a decreta că respingerea acestei agende progresiste este o probă de primitivism şi orice contestare e dovada abaterii de la valorile europene şi chiar de pro-putinism. E adevărat, propaganda rusească exploatează acest gen de subiecte pentru a provoca tensiuni în societate şi sunt, desigur, destule lucruri de criticat şi la noi şi prin alte părţi din Europa de Est. De pildă instituţiile funcţionează de regulă mai prost ca în Vest. Dar aceasta nu este o justificare pentru acest tip de viziune maniheistă care idealizează tot ce vine din Vest şi se pliază imediat la cerinţele acestui tip de normativ progresist, pledând pentru adoptarea lui şi în spaţiul nostru. Este o probă de miopie care ignoră problemele majore din spaţiul occidental de astăzi, tensiunile din societate provocate de excesele corectitudinii politice.

În acest context mişcările populiste sunt descrise drept nişte regretabile pusee sociale „fabricate” de demagogi care manipulează masele. Şi e adevărat, unele dintre ele au o retorică toxică şi simpatii pro-Moscova afişate. Numai că este ridicol să crezi că segmente masive din populaţie reacţionează aşa cum reacţionează fără nici o bază, ca urmare a manipulării, a lipsei de educaţie, a atitudinilor primitive.

În fapt, acest fenomen are la bază disperarea şi frustrările unor largi segmente din populaţie care văd cum modul lor de viaţă este alterat masiv. Văd că nu mai poţi pomeni de Crăciun ca să nu jigneşti comunităţile musulmane, că o „vorbă incorectă” spusă în spaţiul public te poate costa cariera profesională şi te expune stigmatului public în timp ce declaraţii mult mai grave venite din zona unor minorităţi nu provoacă nici un fel de reacţie, că dacă eşti alb ţi se impută astăzi toate relele de pe planetă, inclusiv cele din istorie, deşi în Africa, de exemplu, genocidele din Ruanda, Uganda, Congo sau Zimbabwe, de care se fac responsabili oameni de culoare, au produs mult mai multe victime după obţinerea independenţei, că personalităţi şi opere de artă din trecut sunt puse la index şi statui sunt îndepărtate din locurile publice pentru că nu se încadrează în standarde moral impuse de curentul progresist.

În fapt, paradoxal, valorile majore ale culturii şi civilizaţiei occidentale sunt mai degrabă respectate şi apărate în afara spaţiului occidental tradiţional, inclusiv în Estul Europei.

După incendiul de la Catedrala Notre-Dame, istoricul american Victor Davis Hanson, care vedea în astfel de edificii magnifice „expresii de o impresionantă frumuseţe ale transcendenţei occidentale posibile datorită mariajului dintre credinţa creştină europeană şi brilianţa ştiinţifică” constata, într-un articol publicat în National Review, că elitele occidentale actuale nu mai au nici pe departe vocaţia de constructori din trecut, nici măcar atunci când e vorba de proiecte seculare.

„În Vestul contemporan nu suntem într-o epocă a construcţiilor, ci a demolărilor. Răsturnăm statui peste noapte şi redenumim străzi, pieţe şi clădiri – în baza unor judecăţi care pleacă de la standardele noastre postmoderne metastazate de concepte privind rasa, clasele sociale şi sexul – pentru a ne etala astfel înaltele noastre virtuţi morale şi a justifica distanţarea faţă de predecesorii noştri din epoca pre-industrială, care ne sunt superiori în plan moral. Cei mai mulţi recunosc în mod tacit că puţini dintre noi ar fi putut îndura greutăţile fizice, durerea sau pericolul de a naviga cu trei mici caravele din secolul al XV-lea de-a lungul Atlanticului. Descoperirea Lumii Noi a fost dificilă, dar orice imbecil poate răsturna statuia lui Columb. Oare câte clădiri monumentale contemporane vor rezista în următorii 800 de ani?”

PRELUAT DIN   Ziarul de Iași: partea 1, partea 2

Puteți citi și Prostia modernizării la xerox (Bronislaw Wildstein)