Din fericire, România a fost condusă, în trei din cei mai nenorociți ani ai istoriei ei relansate, de cel mai defăimat Prim Ministru din istoria nerelansată a presei. Emil Boc a demisionat. Pînă și acest act care își descalifică adesea autorii a degajat, în cazul Primului Ministru Boc, înțelegerea fără paranteze a unei noțiuni îndelung sabotate: serviciul public.

Despre Emil Boc s-a vorbit rău mult mai mult decît se putea inventa. Distanța între subomul construit de presă prin demolare și ființa reală a politicianului n-a fost niciodată mai amenințătoare pentru adevăr. Însă discuția pro sau contra Boc nu poate continua inteligent în termenii de mai sus, adică în schema etică impusă de anii ’90 și deformată de atunci încoace. Asta pentru că Emil Boc a dat României primul lider de guvern nedeclarativ, definit, dimpotrivă, de un stil executiv, non-balcanic și ne-negociabil. Cei ce vor spune că Emil Boc a fost silit de împrejurări să se modernizeze politic, nu înțeleg că o asemenea transformare e posibilă doar cu materialul clientului. Cu alte cuvinte, Emil Boc e structural un politician îndeajuns de impersonal pentru a fi un bun guvernator de criză. Potrivirea omului cu timpurile fost unul din cele mai faste episoade de care românii își vor aduce aminte cînd vor recapitula anii grei ai crizei.

Ce ar fi făcut Emil Boc în vremuri de pace economică e mai puțin important, deși palmaresul i-ar fi adus un loc garantat între figurile cuminți ale politicii românești. Sacrificiul consimțit de Emil Boc în numele stabilității noastre economice a fost fatal pentru politician și cum nu se poate mai binevenit pentru interesele comune ale românilor. Nu findcă românii ar fi avut parte de cîștiguri imediate și satisfacții săptămînale ci pentru că viitorul care se întinde după nemulțumirile și constrîngerile prezente e consolidat. Dacă mai avem un viitor, Emil Boc e unul din principalii suspecți. Emil Boc nu lasă în urmă un succes semestrial sau anual ci un viitor credibil. Aici e miopia celor ce îl confundă pe Boc, ba cu procentajul deficitului bugetar, ba cu numărul centimetrilor din statură.

Pentru că mandatul lui Emil Boc nu se putea încheia fără o ultimă calomnie, reacția mediatică următoare demisiei i-a rezervat rolul de sacrificat ritual, de paiață aruncată unei mulțimi ahtiată după carne de politician. Observația e o insultă adusă, în mod egal, alegătorilor și fostului Prim Ministru, fără a mai pune la socoteală profesionalismul jurnalistic. În fond, orizontul acestui gen de contestație se reduce la obsesia Boc-Băsescu și rezervă României marea idee a demisiilor comasate – o rețetă perfectă pentru succesori și catastrofală pentru guvernați.

Primul Ministru Emil Boc a plecat în momentul în care consecvența anti-criză risca să fie condusă spre cea mai mare neînțelegere posibilă. Ultimul gest al Primului Ministru Boc permite reoxigenrarea unui proiect aspru cu prezentul și vital pentru viitor. Pentru asta i se cuvin, măcar acum și măcar pentru o clipă de suspendare a fierii, mulțumiri. De fapt, mai mult. Pentru că oamenii de curaj care își duc misiunea pînă la capăt au fost prea rari.

P.S. Desemnarea lui Mihai Răzvan Ungureanu poate fi discutată și disecată multiplu dar impresia de continuitae e, deja, prezentă. Nu prin stil personal ci prin angajament spre o politică de valori și obiective raționale. Succes!

Personal, mă înscriu între primii cîștigători. Ar fi prea mult spus că îi am pe Prim Ministru și pe Președinte la degetul mic. Îi am doar în nume și în prenume. Semn bun. Promit să nu abuzez.

PRELUAT DIN   Totul în scris