Despre dreptatea Rusiei

Unul dintre miturile promovate de Moscova e acela al dreptății pe care Rusia o va institui atunci când va elibera statele obidite de capitaliști. Cum deschizi FB și X afli că UE ne sclavagește tara, Occidentul ne fură toate resursele, americanii ne bagă în război iar mașina nu îți pleacă din cauza Ocultei. E adevărat că aici Rusia a dat de teren fertil, pentru că dacă ne uităm în jur nu ne-am pricopsit cu vreo clasă politică de elită, vreun sistem de justiție normal la cap sau funcționari publici dornici să pună osul la treabă în interesul românilor.

Așa că, brusc, apare dintre nori raza de speranță: apărătoarea creștinătății, pavăză dreptății, scutul oprimaților – Rusia eliberatoare, dătătoare de putere putiniștilor deprimați. Pare frumos, numai că în viața reală, când vine Rusia peste tine nu e ca pe FB și X. Vedem în Ucraina că eliberarea rusă înseamnă localități rase de pe fața pământului, biserici distruse cu obuzele, școli transformate în moloz. Dreptatea Rusiei înseamnă spitale de copii bolnavi în care rușii trag cu rachete, gări, restaurante, piețe și magazine care devin ținte militare, blocuri, centrale termice și porturi transformate în poligon al Moscovei. Înseamnă câmpuri cu grâne arse doar pentru ca rușii să poată folosi iarăși foametea ca pe o armă, cum au mai făcut ei în istorie.

Ca să ne amintim cum a fost cu dreptatea rusă pogorâtă peste neamul nostru, vă propun să parcurgem câteva dintre mărturiile strânse de Dan Cristian Turturica în “Români deportați în ghețurile Siberiei”. O lucrare obligatorie pentru a afla cum a aplicat Rusia justiția când a călcat pământul fraților noștri din Basarabia: au deportat greșit și arbitrar alți oameni decât aveau în hârtii (de parcă ar putea fi ceva corect în a deporta orice om), au trimis în lagăr capi de familii cu mulți copii, au trimis la frig și foame bătrâni, femei cu copii mici după ele, orbi, ologi. Asta a fost dreptatea rusă:

– Un bătrân moldovean, tată a nouă copii, care a fost dus în Novosibirsk, unde a reparat singur o casă distrusă, a crescut o vițelușă, cocea pâine și a ajuns să își cumpere o iapă care i-a fătat un mânz. Când rușii au văzut că moldoveanul prospera din munca lui, omul fiind foarte gospodar, l-au numit chiabur și l-au deportat și mai departe, la Dalnîi Vostok, în Estul îndepărtat.

– “O mamă fusese ridicată cu 13 copii. De foame au murit 12 dintre ei. A rămas în viață doar un singur copil… Şi sora mea cea mică tot de foame s-a prăpădit. În brațele mele. S-a sculat în toiul nopții şi a început să strige: «Vreau să mắnânc». I-au dat oamenii niște coji de cartofi, dar tot a murit și ea.”

– “Pe mulți i-o luat goi-goluți, poate dacă era cineva mai bun puteau să se îmbrace, dar altul îi luă goi. Iar cei pe care nu-i ridica rămâneau acasă. Vecinii aceia se băteau pe bulendrele tale și le împărțeau între dânșii. În casele goale statul ii punea pe toți puturoșii. Lua și da celui cu fundul gol, după ce tu trudiseși o viață. Dintre cei ridicați, mulți s-au pierdut, mulți au fost împușcați. Dumnezeu știe ce au făcut cu dânșii, alții au murit de foame, de nevoi.”

– “Era acolo în Siberia un uncheș moldovean cu nepotă-su. Cum or ajuns ei acolo moșu’ i-a zis la băiet: “Du-te mă și sapă acolo la mine in grădină și ia câțiva cartofi. Băietu i-o luat și când îi cocea la marginea grădinii l-o închis. Nu l-o mai crezut nimeni. I-o dat 8 ani. Unchieșul zice: “eu l-am trimis în grădină să sape”. “Aha, deci și tu ești părtaș”. Zdup în închisoare.

– Ion Borosian: “Pe mine nu m-au ridicat. Pe mine m-au arestat. În 1945, după ce s-au întors rușii, au venit și m-au luat. Mi-au spus că eu am adus armata română în sat, în 1941. Ei n-au ținut cont că pe atunci aveam doar 17 ani.

– “O femeie i-a dat o căldare de vin la un ofițer rus. Nu beau rușii? Ce sa nu beie? Da’ vine un locotenent și spune: “Dă căldarea încoace!” Și ia căldarea aceea de vin, o pune la gură și bea. Bea jumătate din ea, o dă înapoi, face vreo trei pași și cade jos. Un soldat îl ridică și zice: – Tovarășe locotenent, ce-ai făcut? – Ăăă…ne-au otrăvit moldovenii! El a băut o căldare de vin și l-au otrăvit moldovenii. Se scoală de acolo și începe a 1mpușc@.”

– “Era cu mine un moldovean din Fălești. Lui, când au venit rușii, i s-a părut că o să-l facă președinte.Era sigur de el, că știa carte, și rușii l-au pus președinte, dar nu le-a plăcut, și apoi l-au luat și l-au trimis în lagăr. A murit săracu’ imediat.”

– “375 de grame de pâine pe zi. Credeam că nu o sa mai fiu sătul niciodată în viață. Dacă ceream pâine, rușii spuneau că mergem la război. Daca le spuneai și că ești român, atunci era prăpăd. Și ne pocneau cu patul armei în coaste.”

– “Taras Grigore s-a născut în Basarabia, iar la 19 ani a ajuns la București. Îi plăcea nespus să se plimbe prin parcul Carol. În mai 1940, a fost concentrat în armata română, dincolo de Prut, cu Regimentul 3 Vânători. În timpul retragerii s-a abătut două zile prin satul natal pentru a-și vedea părinții. Când a vrut să se întoarcă în România, granița era deja controlata de ruși. I s-a spus să se înscrie pe listă dacă dorește. După două zile de când a depus cererea, a fost arestat și condamnat la 25 de ani de închisoare. Sentința spune că în cele 4 zile de ședere acasă își trădase țara. “Care țară? se întreabă și azi nea Grigore.”

– “La 4 dimineața ne-au bătut în poartă. Noi toți dormeam. Tata a deschis. Și cum au intrat în casa miliționerii și secretarul selsovietului de partid l-au așezat pe tata pe un scaun. Au început să scotocească în casă după arme. Noi ne-am trezit și ne-am strâns pe lângă mama. Pe tata au început să-l întrebe: “câți copii ai?” Dar el spune: “La mine sunt cinci, iar două fete sunt măritate la casele lor”. Dar unul dintre ei s-a înfuriat: “De ce minți, că tu ai doar trei copii”. Tata zice: “Eu nu mint, drept vă spun”. Și iar îl întreabă: “Cum o cheamă pe femeia ta?” “Olga”. Dar acela se înfurie: “Iar minti, pe femeia ta o cheamă Evghenia”. Și tata spune: “Nu mint”. Dar acela se oprește a-l mai întreba pe tata: “Eu n-am timp să mă lamuresc acuma cu tine. Strângeți lucrurile și hai!”. Fratele tatei, Ion, era cuzist. Ei pe dânsul veniseră a-l lua. Și pe noi ne-au ridicat în locul lui. Tata a mers cu noi doar până la gară. De acolo l-au luat și l-au dus în altă parte. De atunci nu l-am mai văzut. L-au dus în lagăr și l-au împușcat”.

– “Dar poate mai bine că a murit așa, cu mai puține chinuri, decât să fi pățit că aceia pe care i-a ridicat la puține zile după noi. Pe aceia tot în vagoane i-a pus și a apucat să închidă vagoanele, dar trenul n-a mai plecat că a venit războiul. Fugăriți de români, rușii n-au mai apucat să ducă acele vagoane, și au pus locomotivele la trenurile cu militarii lor. Și cum a fost război s-a uitat de acele vagoane cu oameni ridicați. Când românii au cucerit Basarabia, au vrut să vadă ce e cu acele vagoane. Dar mai întâi nu s-au putut apropia de ele. În atâtea zile, oamenii închiși acolo, fără apă, fără mâncare, muriseră și putreziseră. Când au deschis ușile, unul nu mai era viu…”

– “În vagoane de vite ne-au dus. Câte 80-100 de oameni eram înghesuiți într-un vagon. De căldură și de foame, mulți și-au dat duhul. Și stăteau două trei zile cu noi în vagon până deschideau ușile. Toți acolo ne făceam nevoile, unii laolaltă cu alții. La început am avut mâncare. Cea pe care o luasem de acasă. În primele gări pe unde ne-am oprit o mulțime de ruși se strângeau pe lângă vagoanele noastre. Bag seama că ei se învățaseră, știau că vin vagoanele cu moldoveni ridicați și că aceștia au mâncare cu ei. Și așteptau ca noi să aruncăm resturile ca ei să le poată lua, că erau tare înfometați.”

– “Când ne-am dat jos, în gară la Koliniova, aproape jumătate din noi pieriseră. Și nu numai de foame. Nimicul de mâncare ce ni s-a dat în tren a fost pește sărat. Atât de sărat că îți ieșeau ochii din cap. Îl mâncai, dar apă nu îți dădeau câte 4-5 zile. Și crăpai de sete.”

– “Sătenilor (ruși) care trăiau în sat când am fost aduși li s-au spus că noi suntem tâlhari și ucigași. Ei nu ne întrebau de vorbă. La început le era frică de noi. După aceea au început a prinde curaj. Daca ne băteau, nimeni nu le făcea nimic. Dacă ne furau cartelele pentru pâine, nu pățeau nici atât. Ba încă ei erau asmuțiți împotriva noastră. Când ne auzeau vorbind în limba noastră, pe românește, ne alungau cu pietre”.

– “Anii de foamete au fost cea mai teribilă încercare. Aproape toți cei care trăiesc azi în Pihtovka au pe câte cineva din familie care a murit de foame. Multora nu li se cunoaște mormântul. Pentru că atât de mulți mureau, încât toți cei vii ar fi trebuit să sape gropi de dimineața până seara și tot nu e sigur că fiecare mort ar fi avut parte de propriul mormânt. Boris Svătuță, care a fost ridicat din satul Văratec, își amintește că numai el a săpat, singur, o groapă în satul Vdovina, în care rușii au aruncat 200 de oameni”.

– Alexandra Băcilă: “Eu nu mi-am iubit bărbatul. Și nu m-am căsătorit din dragoste. El era rus și m-am căsătorit cu el de foame. Ca să mănânc, pentru că tare eram flămândă. Eu până atunci mâncasem atâta iarbă cât mă tem că nici vaca mea n-a mâncat”.

– “N-am deschis nicio ușă, pentru că nu era decât o gaură în zid. Miliționerul a intrat primul, iar noi după dânsul. Mirosea a nefti (benzină). Ne-a zis că acolo vom sta. Chiar lângă intrare, mama a vrut să dezlege boccelele și să aștearnă un țol ca să nu punem capul jos pe pământul gol. Când a făcut lumină am văzut că acolo mai erau oameni. Dormeau toți înghesuiți unul în altul, bărbați, femei, copii, bulendre – grămadă. Când ne-am apropiat am văzut că ei stăteau într-un fel de cerc pe pământ. Se vedea o dungă neagră care îi înconjura. Acolo ne-am vârât și noi, ghemuiți de frică să nu trecem dincolo de marginea dârei, că nu știam ce e cu ea, pentru ce e făcută. Am adormit cu spaimă, dar și cu scârbă, că mirosea tare rău. Noaptea, o puzderie de ploșnițe au început a ieși din toate ungherele. Credeam că nu mai rămâne o bucățică vie din noi. Dar ele, cum au ajuns la nefti s-au oprit, nu mai puteau trece și s-au întors. Doar așa puteai scăpa de ele, că tot locul acela colcăia.”

– Busuioc Ioan Gheorghe, din Bălți, Basarabia. “În ’44 singur m-am calicit cu o mină rămasă în urma războiului. De atunci am rămas orb. În ’49, 6 iunie, ora 2 noaptea, mama mă scoală. Ei eram de amu’ orb și dormeam cu vitele. Daca se întâmpla să vina cineva, vreun tâlhar, să răcnesc, că aveam multe vite. Și mă scoală: “Scoate repede vitele afară din sarai”, iar mama le-a scos pe cele 4 surori și pe frate și au fugit la pădure cu toții. Și m-am așezat pe prispă. Și ascultam în sat cum răcneau femeile, copiii pe care-i ridicau. Peste vreo trei case, acolo, au luat un om cu oasele moi din născare. Ascultam răcnetele vitelor care rămân singure. Lângă mine erau doi câini. Unul stătea în partea dreaptă și-mi lingea mâinile, dar unul ședea jos și-mi lingea picioarele. Săracii simțeau ce-are să fie. Și-au venit encavediștii, ocupanții ăștia sovietici, la poartă. Da’ câinele o sărit de lângă mine și s-a repezit la ei. Auzeam hămăitul lui. L-au pălit cu ceva și câinele a început să scheaune. Tropăind se vârau prin-năuntru.”

Busuioc Ioan Gheorghe, un român orb, a fost bătut și arestat de sovietici pentru că nu și-a turnat mama. A fost trimis așa orb în Siberia, într-un vagon de vite. În pofida greutăților îndurate, dar cu o voință de fier, a reușit să supraviețuiască infernului.

Așa arată dreptatea istorică pe care Rusia a împărțit-o românilor. Cu toate astea, există cetățeni printre noi care încă așteaptă “salvare”, “eliberare” și “justiție” de la o Rusie neschimbată.

Articol publicat în trei părți pe X, de pagina Anti-Spootnik: