Habent sua fata libelli, spuneau latinii. Cărțile au soarta lor, după cum și autorii au istoria lor, care nu de puține ori este hotărâtoare pentru soarta operei lor. Dacă e adevărat că nu trebuie să judeci o carte după copertă, ar trebui să fie adevărat și că nu trebuie să judeci o carte după autorul ei. Și totuși, cărțile sunt, în bună măsură, prelungirea autorilor care le scriu.

Chiar și pentru cei care nu au simpatii creștine, furia autoarei față de moștenirea creștină a Occidentului este greu de explicat.

Catherine Nixey a scris o carte în care trece prin foc și sabie câteva secole de creștinism timpuriu. Chiar și pentru cei care nu au simpatii creștine, furia autoarei față de moștenirea creștină a Occidentului este greu de explicat. Începem să înțelegem câte ceva când parcurgem amplul material autobiografic scris pentru The Times pe 30 septembrie 2017, la scurtă vreme după apariția volumului The Darkening Age. Părinții autoarei au fost monahi catolici: tatăl – călugăr benedictin; mama – membră a Ordinului Slujitorilor Sfintei Fecioare. În 1974 cei doi și-au părăsit ordinele monahale și s-au căsătorit doi ani mai târziu. Din relatarea lui Catherine Nixey rezultă că mama ei și-a pierdut credința în Dumnezeu după nașterea primului copil. Catherine însăși a încetat să mai creadă în Dumnezeu în timp ce scria cartea de istorie care i-a adus notorietate. „Citeam scrierile filozofilor romani care susțineau cu mare înverșunare că nu există Dumnezeu. Nu există niciun Creator. Lumea, spuneau ei, era compusă exclusiv din atomi care se apropie sau se depărtează. Nici mai mult, nici mai puțin. Nu-ți fie teamă, spuneau acești filozofi. Nu există rai, nu există iad. Fii liber”. Catherine Nixey ar fi, pe cât cunosc eu, prima persoană cu notorietate pentru care poemul Despre natură al lui Lucrețiu se dovedește – în plan teologic – un soi de „bombă atomică”.

Am scris deja cu mult patos despre Epoca întunecării. Postările de pe Facebook și de pe blogul personal reflectau șocul pe care îl resimte cineva care așteaptă de la Catherine Nixey o prezentare lucidă a Antichității Târzii, dar are parte de o sumedenie de afirmații eronate, nefondate sau tendențioase cu privire la relația dintre lumea clasică și creștinism.

În cele ce urmează voi demonstra că Nixey practică o hermeneutică abuzivă, decontextualizând sau deformând complet sensul celor spuse de episcopul cetății Hippo Regius.

Voi pune din start cărțile pe masă: din unghiul în care mă aflu, teza de fond a volumului – distrugerea lumii clasice de către creștinism – mi se pare implauzibilă. Există cercetători care pot evalua mai temeinic acest aspect, prin urmare nu voi zăbovi asupra lui. În acest text mi-am propus să arăt care sunt carențele metodei lui Nixey și de ce cartea rezultată trebuie luată cu rezerve.

Nu este un secret că autoarea are un mare talent când vine vorba de ambalat informația. Dar o carte bună nu se face doar cu sensibilitate și simț literar. Estetica pusă pe un taler al balanței nu-l poate salva pe autor, dacă pe celălalt taler atârnă greu judecăți false ori eronate.

Maniera deficitară în care se folosește Catherine Nixey de sursele primare poate fi ilustrată foarte bine dacă luăm în discuție trei scrisori ale lui Augustin din care citează ori la care face trimitere autoarea. Am în vedere Epistolele cu nr. 93, 104 și 133. Destinatarii celor trei scrisori sunt diferiți (Vincentius, Nectarius și Flavius Marcellinus). Primul este episcop donatist, al doilea este un păgân din Calama, iar al treilea este tribun creștin, prieten și coreligionar al lui Augustin.

În cele ce urmează voi demonstra că Nixey practică o hermeneutică abuzivă, decontextualizând sau deformând complet sensul celor spuse de episcopul cetății Hippo Regius. Pe alocuri, acolo unde analiza o cere, am inclus și citate din textul englezesc al cărții. Pentru a mă asigura că îl citesc bine pe Augustin, am făcut apel în câteva rânduri la textul latinesc al epistolelor sale.

Înainte de a intra efectiv în analiza minuțioasă a celor trei documente primare, îl previn pe cititor că nimic nu poate înlocui experiența citirii textului scrisorilor propriu-zise. Augustin este un autor sofisticat, a cărui gândire complexă riscă să fie deformată, dacă este tratată reducționist. Textul de mai jos trebuie considerat ușa de acces către cele trei documente, nu poarta de ieșire din ele.

Epistola 133

Voi începe cu analiza modului în care este folosită de autoare Epistola 133. La p. 165 Nixey scrie: „La fel cum Augustin îndemna (advocated) ca ereticii să fie bătuți cu nuiaua grijii părintești, Vasile [cel Mare, n.n.] îndemna la (advocated) eliminarea unor însemnate părți din canonul literaturii greco-romane clasice, pentru a garanta mântuirea sufletului”.

Într-o perioadă când tortura era «de rigueur» în anchetele judiciare, Augustin face demersuri pentru aplicarea unei pedepse blânde pentru niște criminali cu sânge rece… și se folosește de autoritatea sa episcopală pentru a cere clemență în numele celor vinovați.

Ideea apare sugerată în altă formă și la p. 236: „Pedepsele aplicate creștinilor care păcătuiau grav, chiar în epoca lui Augustin, variau de la confiscarea proprietății la izgonirea din biserică, bătaie și biciuirea cu vergi (s.n.). Era mai bine, afirma Augustin, «să iubești cu asprime, decât să amăgești cu blândețe». Oare păstorul nu aduce înapoi la turmă oaia cea pierdută cu toiagul?” Pentru această secțiune, autoarea face trimitere la Epistola 93 (II.4 și II.5)

Afirmația că Augustin recomanda bătaia cu nuiele pentru eretici este falsă. Deși informația de la p. 165 nu este atribuită, o simplă căutare în corpusul epistolar augustinian indică faptul că expresiile folosite de Nixey – „beating with rods” (bătaia cu nuiele) și „fatherly care” (grija părintească”) apar în textul englezesc al scrisorii 133, publicate în colecția Nicene and Post Nicene Fathers.

Fragmentul care a indus-o în eroare pe Nixey este cel în care Augustin îl îndeamnă pe destinatar, tribunul Flavius Marcellinus, să dea dovadă de reținere față de criminalii (din gruparea circumcellionilor) care îl omorâseră pe prezbiterul Restitutus și îl mutilaseră grav pe un altul, numit Innocentius. Acestuia din urmă agresorii îi scoseseră un ochi și îi tăiaseră un deget:

Do not lose now that fatherly care which you maintained when prosecuting the examination, in doing which you extracted the confession of such horrid crimes, not by stretching them on the rack, not by furrowing their flesh with iron claws, not by scorching them with flames, but by beating them with rods,—a mode of correction used by school-masters, and by parents themselves in chastising children, and often also by bishops in the sentences awarded by them. (NPNF, vol. 1, p. 470-471, subl.n.)

„Nu-ți abandona grija părintească de care te-ai slujit în timpul anchetei (inquisitio), când ai obținut mărturisirea atâtor crime nu întinzându-i pe masa de tortură (eculeus), nu brăzdându-le trupul cu gheare de metal, nici arzându-i cu flacăra, ci prin bătaia cu varga, un mijloc de constrângere întrebuințat de magiștrii care predau artele liberale, de părinții înșiși și adesea chiar de episcopii care trebuie să judece pricini.”

În antichitate, potrivit legii romane, magistrații foloseau în mod curent tortura pentru a afla adevărul, prin urmare și Flavius Marcellinus avea dreptul să uzeze de ea în timpul anchetei. Despre bătaia cu nuiele știm din diverse surse ceea ce ne confirmă și Augustin, anume că era întrebuințată pe scară largă, la școală, în familie sau chiar în cadrul litigiilor arbitrate de episcop. (În Țările Române boierii români au recurs la această formă de pedeapsă până în a doua jumătate a sec. XIX). Pusă alături de tortură, bătaia cu nuiele era mai puțin drastică, fiindcă nu-l incapacita definitiv pe cel supus pedepsei. Acesta este și motivul pentru care Augustin cere ca pedepsirea celor vinovați să fie făcută cu măsură.

Odată lămurite datele de context de care autoarea nu s-a arătat defel interesată, rămânem cu o întrebare importantă: cât de legitimă este maniera în care se folosește Augustin de Scriptură pentru a justifica politicile imperiale față de donatiști?

Fiindcă Flavius Marcellinus este creștin, Augustin îi aduce aminte în repetate rânduri de exigența milei, având în vedere cele spuse de Apostol: „blândețea (mansuetudo) voastră să fie cunoscută de toți oamenii” (Fil. 4:5). Episcopul mai adaugă: de vreme ce în timpul anchetei nu ai folosit un torționar, acum, când vinovăția a fost stabilită, de ce ai vrea să-i încredințezi călăului pe cei vinovați, în vederea execuției? Către finalul epistolei, Augustin îl roagă pe tribun să nu păteze suferința martirică a celor doi clerici (Restitutus și Innocentius) printr-o pedeapsă radicală. Așadar, Augustin cere nu pedeapsa capitală, care ar fi pe măsura crimei, ci una care să reflecte că Flavius Marcellinus este creștin. De altfel, episcopul de Hippo i-a trimis și proconsulului Apringius, fratele lui Marcellinus, o scrisoare similară (nr. 134), în care cerea îmblânzirea pedepsei pentru cei vinovați. Augustin se teme că cei dovediți de crimă (quorum homicidum patefactum est) ar putea fi pedepsiți și, folosind un procedeu retoric ingenios, formulează cererea din două unghiuri diferite: te rog în calitate de creștin și te îndemn în calitate de episcop (et Christianus iudicem rogo et Christianum episcopus moneo). În subtext Augustin spune de fapt: „Îți fac rugămintea în calitate de creștin, dar nu uita că și tu ești creștin și că trebuie să iei seama la ceea ce spun în calitate de episcop.”

Într-o perioadă când tortura era de rigueur în anchetele judiciare, Augustin face demersuri pentru aplicarea unei pedepse blânde pentru niște criminali cu sânge rece (agresorii îi scoseseră lui Innocentius ochiul cu degetele!) și se folosește de autoritatea sa episcopală pentru a cere clemență în numele celor vinovați.

Epistola 93

Pasajul de la p. 236 este în egală măsură problematic, dar din motive diferite. Autoarea scrie despre „pedepsele aplicate creștinilor care păcătuiau grav” (punishments used against erring Christians) și folosește citate ilustrative dintr-o scrisoare a lui Augustin (nr. 93) care, contrar aparențelor create de Nixey, nu face referire la pedepsirea creștinilor căzuți în păcat, ci prezintă perspectiva lui Augustin asupra măsurilor luate de administrația imperială împotriva așa-numiților circumcellioni. Înainte de a prezenta pe scurt ideile din scrisoare, câteva cuvinte despre detalii de context.

Circumcellionii, al căror nume provine de la circum („în jurul”) și cellae (morminte ale martirilor), reprezintă un fenomen eminamente african, întâlnit în sec. IV-V în provinciile Numidia și Mauretania, care comportă o dimensiune socio-economică și una religioasă. Proveniți din mediul agricol pauper, acești desperados cuprinși de fervoare apocaliptică umblau fără căpătâi, jefuind mai cu seamă proprietățile marilor latifundiari. Temuți pentru deviza Deo laudes („Laude lui Dumnezeu!”) cât și, mai ales, pentru ciomegele de care se servea pentru a-și face dreptate, acești revoluționari s-au aflat într-o relație ambiguă cu Biserica Donatistă. Unii episcopi donatiști s-au dezis vehement de ei, în vreme ce alții i-au folosit ca masă de manevră.

Epistola 93 are în centru o altă temă: eficiența mijloacelor prin care donatiștii pot fi readuși în Biserica-mamă, nu pedepsirea individuală a celor care au păcătuit.

În Epistola 93, adresată lui Vincentius, episcop rogatist, Augustin afirmă că inițial nu a fost de acord cu aplicarea măsurilor constrângătoare (amenzi sau confiscarea lăcașurilor bisericești de către puterea seculară), dar a învățat din experiența altor episcopi că măsurile au dat roade, ducând la revenirea în sânul Bisericii a credincioșilor care făceau parte din diverse ramuri donatiste. În contextul acestei scrisori face Augustin observația citată de Nixey: melius est cum seueritate diligere quam cum lenitate decipere, „mai bine este să iubești cu asprime, decât să amăgești cu blândețe”. Fiindcă destinatarul lui Augustin este de părere că nimeni n-ar trebui să fie constrâns cu forța să renunțe la concepțiile sale greșite, episcopul invocă celebra replică „Siliți-i să intre”, din Pilda celor chemați la nuntă (Luca 14:23). Ca argument din realitate, Augustin dă următorul exemplu: dacă se întâmplă ca un hoț să împrăștie nutreț pentru a îndepărta oile de turmă, păstorul trebuie să aducă din nou la turmă oile rătăcite cu ajutorul biciului (pastorem flagello ad gregem pecora errantia reuocare).

Catherine Nixey inserează acest paragraf în continuarea prezentării regimului disciplinar strict din mănăstirea lui Șenute, unde călugării puteau fi biciuiți pentru abateri de la morala creștină, creând impresia că și Augustin, în scrisoarea sa, justifică aplicarea de pedepse corporale pentru creștinii care se fac vinovați de păcate grave. Or, Epistola 93 are în centru o altă temă: eficiența mijloacelor prin care donatiștii pot fi readuși în Biserica-mamă, nu pedepsirea individuală a celor care au păcătuit. Mai trebuie observat că Augustin folosește termenul flagellum, „bici”, tradus în mod eronat în engleză prin rod („toiag”). Deși absolventă de clasice, Catherine Nixey nu pare să fi fost interesată de originalul latinesc al epistolei din care citează. Dacă ar fi citit textul latinesc al scrisorii, ar fi corectat versiunea engleză din care a citat.

Odată lămurite datele de context de care autoarea nu s-a arătat defel interesată, rămânem cu o întrebare importantă: cât de legitimă este maniera în care se folosește Augustin de Scriptură pentru a justifica politicile imperiale față de donatiști? Presupun că niciun exeget contemporan al Bibliei, indiferent de spațiul confesional din care provine, nu ar fi de acord că Parabola celor poftiți la cină poate fi un argument pentru a-i aduce pe „schismatici” cu de-a sila în biserică. Pentru omul modern, care prețuiește principiul autonomiei personale mai mult decât orice, ideea de a obliga pe cineva să întreprindă un lucru împotriva convingerilor sale intime este de bună seamă odioasă. Nu trebuie însă uitat că orice societate are valori și principii care devin constrângătoare. În 2012, în SUA, ca să iau un singur exemplu, Colorado Civil Rights Commission (CCRC) a considerat, în numele principiului non-discriminării, că Jack Phillips nu are dreptul să refuze pregătirea unui tort pentru nunta unui cuplu de homosexuali. Cazul a ajuns până la Curtea Supremă, care în 2018 a stabilit că CCRC i-a încălcat lui Jack Phillips dreptul la libertate religioasă, statuat în primul amendament al Constituției SUA.

Epistola 104

O altă scrisoare importantă a lui Augustin este citată de Catherine Nixey în Cap. 3 („Înțelepciunea este nebunie”) și în Cap. 15 („Sclavia cea milostivă”). În ambele cazuri răstălmăcirea lui Augustin apare ca urmare a faptului că autoarea ignoră contextul în care și-a scris Episcopul de Hippo epistola.

În Cap. 3, lui Augustin i se atribuie opinia că „este de datoria unui bun creștin să-i convertească pe eretici, chiar și prin forță dacă este nevoie” (p. 74). Vrând să ni-l prezinte pe Augustin în propriii săi termeni, autoarea folosește câteva citate din Epistola 104: „Și asta pentru că în cele mai multe împrejurări îi slujim pe alții prin a nu le dărui ceva, fiindcă i-am vătăma dacă le dăruim acel lucru” și „Cu cât iubim mai mult pe cineva, cu atât mai mult suntem datori să evităm a-i încredința lucruri care sunt prilejuri de a cădea în păcate grele”.

Scopul epistolei 104 este să arate faptul că violența comisă de păgâni asupra creștinilor din orașul Calama nu poate rămâne nepedepsită.

În Cap. 15, citatele din Epistola 104 vin în continuarea ideii că autorii creștini timpurii au folosit o „amplă țesătură metaforică pentru a camufla ceea ce nu era altceva decât violență pură” (p. 241). Autoarea remarcă modul în care folosește Augustin pasajul din Luca 14:23 („Silește-i să intre”) și citează spusa lui Augustin despre medici: „Când chirurgii văd că o cangrenă trebuie înlăturată sau cauterizată, adesea, din iubire de oameni, se arată surzi la țipetele suferindului”.

Nixey trece apoi în revistă alte exemple: „Augustin își exprima simpatia pentru un creștin îngrijorat care își trăgea de păr copilul spre a-l opri de la întărâtarea șerpilor, văzându-l ca pe un părinte care smulge sabia din mâna copilului. «Astfel de pedepse sunt rânduite de o grijă înțeleaptă, nu de o cruzime neîndurătoare»”.

Subliniez din nou că hermeneutica practicată de Nixey este abuzivă. Scopul Epistolei 104, așa cum voi arăta în continuare, nu este în niciun caz acreditarea ideii că este datoria oricărui bun creștin să convertească un eretic sau, mai rău, crearea unei „țesături metaforice” menită să „camufleze violența pură”. Scopul epistolei 104 este să arate faptul că violența comisă de păgâni asupra creștinilor din orașul Calama nu poate rămâne nepedepsită.

Pentru lămurirea contextului epistolei, îi recomand cititorului fascinanta reconstituire făcută de Brent D. Shaw (Sacred Violence. African Christians and Sectarian Hatred in the Age of Augustine, pp. 251-259). Rezum mai jos elementele principale. În orașul Calama, nu departe de Hippo Regius, în vara anului 408, au avut loc niște conflicte între păgâni și creștini. În Africa, ziua de 1 iunie marca începutul verii, prilej pentru numeroase parade și procesiuni. Deși legile imperiale interziceau sărbătorile cu caracter păgân, autoritățile din Calama n-au fost prea zeloase în aplicarea lor, iar rezultatul a fost o formulă socială de compromis: păgânii își organizau sărbătoarea, conform tradiției strămoșești, iar creștinii treceau cu vederea încălcarea legii. În 408 însă lucrurile au luat o turnură neașteptată.

Pe 1 iunie, organizatorii sărbătorii au modificat itinerarul procesiunii, alegând să treacă prin fața bazilicii din oraș. Această schimbare a apărut în ochii multor creștini drept sfidare, insultă deliberată. Episcopul local, Possidius, care prin rețeaua de mesageri a Bisericii primise deja, de la curtea imperială din Ravenna, informații cu privire la edictul din 15 noiembrie 407 (care limita manifestările religioase păgâne) a protestat și le-a cerut petrecăreților să pună capăt procesiunii zgomotoase. Pentru păgânii din oraș, acțiunea lui Possidius reprezenta un abuz, fiindcă edictul pe care îl invoca liderul creștin încă nu fusese proclamat în oraș. Avea să fie publicat în Cartagina (capitala regiunii) abia pe 5 iunie, adică post-festum.

Având acces la informații sigure, provenite direct de la reședința împăratului, Possidius le-a cerut magistraților din Calama să aplice legea, însă magistrații locali au refuzat cererea, fiindcă nu primiseră niciun fel de instrucțiuni pe cale oficială. Acțiunile energice ale episcopului au stârnit mânia păgânilor din oraș, care au atacat cu pietre biserica. Pe 9 iunie creștinii au denunțat din nou agresiunea, cerându-le magistraților să restabilească ordinea. Fiindcă nici acum autoritățile nu au luat măsuri, păgânii au prins curaj și au comis noi violențe, aruncând cu pietre și torțe asupra bisericii. Grindina care s-a abătut asupra localității în aceeași zi a fost pentru creștini semnul că păgânii au atras judecata lui Dumnezeu. Păgânii erau de altă părere: zeii dezaprobă abandonarea vechilor tradiții. Violențele au degenerat și mai mult, ducând la uciderea unui creștin care s-a întâmplat să iasă în calea mulțimilor furioase. Episcopul Possidius a fost nevoit să se refugieze într-o ascunzătoare, de teama gloatelor pornite în căutarea lui, cu gând să-l ucidă. Răzmerița a ținut de la ora patru după-amiaza până după lăsarea serii, fără ca autoritățile să miște un deget.

Episcopul de Hippo îi reamintește lui Nectarius că nu dorește nici pedeapsa capitală pentru agresori, și nici aplicare torturii. Totuși, răul nu trebuie să se bucure de impunitate, prin urmare pedepsirea lui într-o anumită formă este necesară.

După încetarea tulburării, Augustin le-a scris oficialităților să ia măsuri. Nu cerea pedeapsa cu moartea sau pedepse fizice pentru cei vinovați, dar considera că trebuie să existe o sancțiune: confiscarea unei părți din avere. În replică, Nectarius, un oficial păgân din Calama, i-a trimis lui Augustin o epistolă (nr. 90 în registrul corespondenței augustiniene) prin care îl ruga să aibă în vedere că lipsirea cuiva de avere este mai cumplită decât moartea.

Corespondența dintre cei doi a continuat. Augustin și-a explicat poziția într-o amplă scrisoare (nr. 91) în care îi explică atrocitățile comise de păgâni asupra creștinilor din Calama și cere pedepsirea lor cu moderație.

Nectarius îi trimite o nouă scrisoare (nr. 103) în care îl flatează pe Augustin comparându-l cu Cicero și apoi insistă că pedepsirea celor vinovați prin confiscarea averilor ar fi mai rea decât moartea. Reluând o idee stoică, oficialul păgân afirmă că, de vreme ce toate păcatele sunt egale, dacă celor vinovați li se iartă unele abateri, ar trebui să li se ierte și celelalte.

Acestui mesaj îi răspunde Augustin cu Epistola nr. 104, din care citează și Catherine Nixey. Înainte de a prezenta pe scurt substanța scrisorii, ar trebui precizat că schimbul epistolar dintre Nectarius și Augustin ia forma unui turnir literar în care armele folosite sunt citatele din sursele clasice ori referirile la istoria vechii Rome. Episcopul de Hippo îi reamintește lui Nectarius că nu dorește nici pedeapsa capitală pentru agresori, și nici aplicare torturii. Totuși, răul nu trebuie să se bucure de impunitate, prin urmare pedepsirea lui într-o anumită formă este necesară. Altminteri, cutezanța celor care au aruncat torțe asupra bisericii ar fi încurajată.

Augustin declară că nu și-a propus să-i aducă pe cei vinovați la modestia și frugalitatea unui Cincinnatus sau Fabricius, pe care orice păgân cultivat îi cunoștea ca exemple de mare austeritate. Folosind o altă anecdotă din istoria Romei republicane, Augustin îi reamintește lui Nectarius cât de drastice erau pe vremuri pedepsele aplicate funcționarilor romani: de pildă, Cornelius Rufinus a fost exclus din Senat fiindcă s-a descoperit că deținea zece livre de argint. Spre deosebire de cenzorii severi din alte veacuri, Augustin n-ar îndrăzni să ceară pedepse chiar atât de drastice, fiindcă înțelege să facă niște concesii slăbiciunii morale care îi caracterizează pe contemporanii săi. Totuși, adaugă Augustin peremptoriu, păgânii care pun la cale incendierea și distrugerea bunurilor de bază ale creștinilor își asumă implicit riscul de a pierde bunurile care sunt de prisos. Lipsiți de mijloacele de a mai face rău, cei vinovați sunt astfel păziți de o pedeapsă mai drastică.

Ajuns în acest punct, Augustin apelează la exemplele pe care le menționează Catherine Nixey. Dacă pe un om nechibzuit îl împiedici să comită crime gratuite și să primească, în consecință, o pedeapsă cumplită, nu te deosebești practic de cel care îl ia de chică pe un copil obraznic care bate din palme ca să ațâțe niște șerpi veninoși. Durerea pe care o resimte copilul luat de zulufi este indubitabil mai mică decât vătămarea de care ar avea parte dacă ar fi mușcat de șarpe.

În multe cazuri, îi ajutăm pe oameni când refuzăm să le dăm ceea ce i-ar putea răni, după cum spune și proverbul Nec puero gladium, „Sabia nu este pentru copil”. Augustin invocă prestigiul lui Cicero, afirmând că, potrivit acestuia, principiul ar trebui aplicat inclusiv când e vorba de „singurul tău fiu”. Aici memoria lui Augustin, fabuloasă când este pusă alături de bicisnica memoria a omului din epoca Facebook, îi joacă feste: Cicero nu folosește proverbul în forma citată de Augustin. Rămâne însă cu totul remarcabil un fapt: episcopul și-a putut aminti că în vasta operă a lui Cicero există ideea că sabia nu trebuie dată unui copilaș. Astăzi, în urma unei simple căutări electronice, aflăm că toposul citat inexact de augustin provine din cuvântarea Pro Sestio (10.24).

Un alt exemplu folosit de Augustin provine din practica medicală a vremii. Când chirurgii observă că o cangrenă trebuie tăiată sau cauterizată, se arată surzi, din compasiune (misericorditer), în fața numeroaselor lacrimi vărsate de pacient.

Obsedată de teza pe care și-a propus să o demonstreze, Nixey a pierdut din vedere ironia situației: prin numeroasele referiri la autori latini, Epistola 104, scrisă la începutul secolului al V-lea, de un creștin cultivat și adresată unui păgân cultivat, ilustrează perfect dialogul dintre lumea creștină, în ascensiune, și lumea păgână, în declin.

Fiindcă nu uitase nicidecum bătăile pe care le primise el însuși în copilărie, când lua lecții de gramatică, Augustin se întreabă retoric: „Dacă, atunci când eram mici sau chiar mai mărișori, am fi fost tratați cu indulgență de către părinții sau magiștrii noștri, ori de câte ori greșeam și ceream îngăduință, cine dintre noi ar fi ajuns la maturitate o persoană suportabilă? Cine ar fi învățat ceva util? Acestea [pedepsele] sunt din grijă prevăzătoare, nu din cruzime.” În originalul latinesc, Augustin folosește două adverbe: prouidenter și crudeliter pentru a sublinia că părinții sau dascălii care își disciplinează copiii au în vedere viitorul lor și pot anticipa efectele dezastruoase ale indulgenței nelimitate. Pentru mulți cititori, exemplele enunțate de Augustin vor părea „barbare”, dar între episcopul de Hippo și adepții „parentingului” modern deosebirea ține de metodele aplicate, nu de principiu. Orice psiholog cu experiență știe că indulgența fără limite este dăunătoare și că, dincolo de un anumit punct, răsfățul devine o formă de abuz.

Din scurta analiză de mai sus reiese cu prisosință că Epistola 104 este menită să-i demonstreze lui Nectarius că a-i scuti de orice pedeapsă pe bătăușii din Calama ori pe instigatorii lor este contrar filozofiei și bunului simț. Obsedată de teza pe care și-a propus să o demonstreze, Nixey a pierdut din vedere ironia situației: prin numeroasele referiri la autori latini, Epistola 104, scrisă la începutul secolului al V-lea, de un creștin cultivat și adresată unui păgân cultivat, ilustrează perfect dialogul dintre lumea creștină, în ascensiune, și lumea păgână, în declin.

Exemplele ca acesta de mai sus pot continua, justificând din plin observația pe care o făcea Roland Kany despre Epoca întunecării, într-o foarte acidă recenzie publicată de Frankfurter Allgemeine Zeitung: „Man muss in Nixeys Buch mühsam nach Abschnitten suchen, die einer Überprüfung ohne Einschränkung standhalten.” În traducere liberă: „Trebuie să cauți cu lumânarea în cartea lui Nixey un fragment care să reziste unei examinări critice fără ajustări și explicații suplimentare”.

Surse primare (în limba engleză): Epistola 93 (AICI), Epistola 104 (AICI), Epistola 133 (AICI), Pro Sestio (AICI).

Pentru ediția critică a corespondenței lui Augustin, în latină, vezi: CSEL 34.1 (Ep. 1-30), CSEL 34.2 (Ep. 31-123), CSEL 44 (Ep. 124-184A)

Emanuel Contac

SURSA   CONVERGENȚE