Luni seara, imediat după încheierea convorbirilor de urgență Sarkozy-Merkel, la Paris, agenția de rating Standard & Poor a anunțat, într-un comunicat tranșant, că pune în supraveghere de credit negativă (“negative credit watch”) toată zona euro. O asemenea decizie premerge, de regulă, coborîrea rating-ului de țară care antrenează, mai departe, coborîrea ratingului băncilor și al altor instituții de credit. Acest gen de depreciere a încrederii se soldează cu scumpirea imediată a banilor. Finanțarea datoriilor în statele zonei euro va deveni mult mai dificilă, poate chiar imposibilă. Riscul unui credit crunch crește cu viteza unui tren care gonește spre victima legată de șine.

Decizia finală a S&P va veni, cu siguranță, după ce rezultatele summit-ului de joi și vineri de la Bruxelles vor fi făcute publice. De altfel, e de crezut că anunțul de punere sub supraveghere negativă a fost conceput ca avertisment: piețele nu vor suporta încă un summit urmat de măsuri neconcludente. Planul anunțat după întîlnirea franco-germană de la Paris e exact asta iar perspectiva ca acest nou compromis vag să fie transferat în documentele finale ale summit-ului de la Bruxelles e o posibilitate logică și neliniștitoare.

Președintele Sarkozy și Cancelarul Merkel au anunțat un plan care prevede, în principal:

• stabilirea unor norme obligatorii de disciplină fiscală, inserarea baremului de 3% deficit bugetar în Constituțiile naționale,
• sancționarea statelor care încalcă acest prag, dacă propunerea de sancțiune e votată de 2/3 din statele membre ale zonei euro,
• modificarea Tratatului European în așa fel încît cele 17 state membre ale zonei euro să se comaseze într-o zonă compatibilă fiscal,
• lansarea unei formule de consultări pentru identificarea mecanismelor de creștere economică.

Însumînd, toate lucrurile previzibile pentru terapia pe termen lung și nici un instrument de intervenție imediată. Cu alte cuvinte, compromisul franco-german e doar compromisul franco-german. Un armistițiu fără urmări, în care problemele de perspectivă generală o iau înaintea situației de facto.

Austeritatea dogmatică propovăduită de Germania rămîne singură pe afiș. Germania continuă să susțină că valuri succesive de austeritate vor fi de ajuns pentru a rezolva criza. Lucurile stau cu atît mai rău cu cît, după summit-ul de la Paris, Germania pare să creadă cu adevărat ce spune. Concluzia esențială a momentului Paris și, poate, a episodului viitor de la Bruxelles e că, pur și simplu, elita politică europeană a devenit parte a problemei.

Axa franco-germană și, în genere, sistemul politic unional s-au blocat într-o atitudine comună care generează o lecție unică. După doi ani și 17 summit-uri, propunerea conjugată europeană e una și aceași: legalizarea austerității. Acum, după șocul creat de S&P, s-ar putea să vină și a doua inițiativă: criminalizarea piețelor. E ușor de crezut că reacția S&P și amenințarea cu coborîrea în masă a ratingului eurozonei vor fi privite la Berlin, Paris și Bruxelles ca ultimă confirmare a ostilității piețelor. Războiul deschis al aparatelor de stat europene cu piețele e aproape asigurat. Însă resentimentul e un profestor rău și un sfătuitor financiar și mai rău. Înainte de toate, europenii revoltați și-ar putea aminti că S&P a coborît ratingul Statelor Unite, după ce a avertizat că la asta va duce indecizia asupra plafonului oficial de îndatorare a statului american. Așadar, downgrading-ul nu e o specialitate rezervată Europei ci, în genere, statelor care intră în pană de idei și în blocaj de autoadministrare. Oricît ar fi de greu de admis, reducerea ratingului american și posibila reducere a ratingului european nu sînt, de fapt, sancțiuni și, cu atît mai puțin, sancțiuni nemeritate. Fostele glorii își pierd rangul printr-o operațiune care nu face decît să constate. Decizia de downgrading aduce, în special economiile europene, la dimensiunile reale, fără să mai ia în seamă pedigriul.

Ce a observat, în definitiv, și ce a avut de comunicat S&P statelor zonei euro?

În primul rînd că sînt parte a aceluiași sistem monetar – ceea ce se știa – și, mai precis, că sînt părți coautoare ale unui risc de sistem ajuns la proporții intolerabile. În această situație, era de așteptat ca nucleul franco-german să dovedească realism economic și viziune politică, tratînd energic și precis defecțiunea de sistem. N-a fost cazul. Comunicatul S&P se adresează, printre rînduri, duetului Merkel – Sarkozy: “ne-am săturat să vă vedem la tv, sînteți aceiași, nu aveți putere de inițiativă și ați ajuns un cuplu perfect armonizat la cel mai banal numitor comun”. Obsesia austerității nu mai poate masca lipsa de măsuri economice pozitive. Liderii europeni rămîn orbi la problema creșterii, la stimuli și la regenerare.

Europa are nevoie de un impuls generator iar această rupere de conformismul negativ al austerității nu poate veni decît din dezrobirea sistemului economic privat, unica rezervă potențială de energie, într-o lume amorțită de colectivism, subvenții și regularizare. Asta ar însemna un regim fiscal încurajator pentru economia privată, restrîngerea cheltuielilor și a aparatului de stat, reducerea sau eliminarea reglementărilor și a birocrației. În fond, Europa nu mai poate înainta pe drumul care a dus-o la marginea abisului. Industriile protejate, piața muncii sindicalizată, sistemul de asistență socială ramificat fără limită, au lucrat îndeajuns și și-au prezentat bilanțul. Europa nu poate reveni la o formă istorică dinamică decît ca urmare a unui șoc eliberator care pune în mișcare interesul și activitatea privată a europenilor. E exact ce lipsește, ce nu se vede și nu se va vedea în măsurile intonate periodic de liderii europeni.

Programul anunțat la Paris va fi, probabil, îmbogățit sau, mai degrabă, ornat, joi și vineri, la Bruxelles. Însă atît cît e, acest program e, oricum, lipsit de credibilitate. Tot ce ține de experiența UE trimite la întrebarea: cine va impune cu adevărat disciplina fiscală în 17? Propunerea inițială germană care favoriza hotărîri al Curții Europene de Justiție a fost, deja, substituită la insistența Franței, cu un mecansim de vot (2/3 din statele membre ale zonei euro). Jocul complex de alianțe ad-hoc va face pulbere orice pretenție de seriozitate. În plus, e greu de crezut că aceast nou Pact poate fi păzit de Franța și Germania, primele două țări care au încălcat vechiul Pact de Stablitate al zonei euro.

Propunerea de schimbare a Tratatului, susținută ferm de Germania, a supraviețuit negocierilor cu Franța dar complică încă mai mult situația. În teorie, Tratatul, în noua sa formulă, va rămîne deschis tuturor celor 27 de state membre dar – aici vine partea esențială – pînă una alta, cele 17 state membre ale zonei euro decolează. Nu e clar spre ce dar asta înseamnă, oricum, că statele din afara zonei euro rămîn și mai în afară, libere să fie atinse de decizii ale zonei euro pe care nu le pot influența.

PRELUAT DIN   Totul în scris