foto: Duminică, 1.10.2017, ziua referendumului pentru independenţă: Ciocnire între protestatari şi forţele de ordine la Barcelona

Reacţia faţă de evenimentele din Spania a liderilor europeni, a mass-media europene şi a liderilor de opinie este îngrijorătoare, scrie George Scarlat în articolul Catalonia: Suprarealismul elitelor europene şi bombele cu ceas din ograda UE, publicat pe Contributors. Amestecul de neputinţă, lipsă de curaj şi fantasme ideologice ale liderilor europeni,  melanj până acum benign, uneori motiv de anecdote şi ironii, este pe cale să devină de-a dreptul periculos în faţa potenţialelor crize cu care s-ar putea confrunta UE. Din păcate pentru feng-shui-ul diriguitorilor bătrânului continent, aceste crize s-ar putea petrece şi simultan, ceea ce ar depăşi capacitatea de acţiune a acestora, cu consecinţe posibil grave pentru unitatea şi stabilitatea UE şi, implicit, a statelor membre.

Spania este împărţită în 17 comunităţi autonome şi două oraşe autonome, Catalonia fiind una dintre cele 17 comunităţi. Este o autonomie administrativă şi financiară, nicidecum o autonomie etnică, cum bunăoară încearcă UDMR  să ne prezinte statutul Cataloniei, pentru a-şi justifica pretenţiile privind autonomia etnică a aşa-zisului „Ţinut Secuiesc”. Spania nu este un stat federal, ci este un stat unitar, sau cum spune al doilea articol din legea fundamentală, „Constituţia este bazată pe unitatea indisolubilă a Naţiunii Spaniole, patria comună şi indivizibilă a tuturor spaniolilor”. Astfel, secesiunea unei părţi a Spaniei este anticonstituţională, după cum a decis Curtea Constituţională de la Madrid, sesizată de Guvernul Mariano Rajoy.

Ca atare, guvernul spaniol a interzis desfăşurarea referendumului pentru independenţă convocat de catalani şi a trecut la măsuri concrete pentru apărarea ordinii constituţionale, care au inclus apărarea acestei ordini de către organele de forţă, în special „Guardia Civil”, echivalenta Jandarmeriei din România, precum şi Poliţia Naţională. Recursul la forţă pentru împiedicarea scrutinului s-a soldat cu câteva sute de răniţi, 844 pretind secesioniştii, dar cifrele trebuie privite cu rezervă, atâta timp cât politica lor este să se victimizeze şi să denunţe represiunea guvernului spaniol pe care deja îl denunţă ca fiind „franchist”. Nu a rezultat şi dacă răniţii ar fi fost spitalizaţi ori dacă ar fi suferit grave vătămări, aşa că e neclar care este definiţia „rănitului” în accepţiunea Direcţiei de Sănătate din Barcelona, controlată de secesionişti. Doar două persoane ar fi mai grav rănite, printre care un bătrân de 70 de ani care a făcut infarct şi o persoană rănită la ochi. În acelaşi timp, au fost răniţi 33 de reprezentanţi ai forţelor de ordine.

[…]

Atitudinea favorizantă a „establishmentului” occidental, de la politicieni la ziarişti şi lideri de opinie faţă de catalani şi acţiunile lor neconstituţionale de duminică se datorează mai multor cauze, printre care enumăr şi infantilizarea politicii şi a opiniei publice, dar şi  relativismul moral din vremurile noastre, care se manifestă inclusiv în legătură cu atitudinea faţă de nerespectarea legilor. Astfel, manifestanţii, fie şi violenţi sau care participă la o manifestaţie ilegală, nu sunt consideraţi adulţi responsabili, ci mai degrabă un fel de „enfants terribles”, copii teribili care participă la un fel de farsă nevinovată, sau îşi afirmă emanciparea în faţa unor adulţi încuiaţi, care ar fi reprezentanţii autorităţilor. „Copiii teribili” au voie să facă orice nepedepsiţi, de exemplu să devasteze şi să incendieze centrele marilor metropole, cu ocazia întâlnirilor G7, ori să se dedea ultrajului la bunele moravuri şi actelor hulganice, precum activistele „Femen”. „Drepturile” sunt divinizate, pe când obligaţiile, inclusiv cele privind respectarea legii, sunt privite ca un fel de relicve. În cazul ciocnirilor de duminică, catalanii erau compătimiţi de întreaga presă internaţională că „nu vroiau decât să voteze” şi au fost „victimele unor violenţe fără precedent”. În Spania, la fel ca în România, împiedicarea exercitării dreptului la vot de către un cetăţean este o infracţiune gravă şi se pedepseşte cu închisoarea. Dar o persoană de bună credinţă cu greu ar putea spune că poliţiştii spanioli şi jandarmii din „Guardia Civil” au comis asemenea „infracţiune” în proporţii de masă. De fapt a fost vorba despre altceva la Barcelona, a fost vorba despre apărarea legii, a Constituţiei Spaniei, a deciziei Curţii Constituţionale,  a ducerii la îndeplinire a ordinului Procurorului General, de apărare a clădirilor publice ocupate fără drept. Iar „victimele violenţelor fără precedent” au dat cu pietre în poliţişti, rănind 33 dintre aceştia, au ocupat şcoli şi i-au atacat pe poliţiştii care le interziceau accesul în localurile unde urma să se desfăşoare votarea. Iar scrutinul a fost o mascaradă, cu reguli care s-au schimbat cu 45 de minute înainte de votare, cu alegători care veneau cu buletinele de vot de acasă şi care au votat la ce secţie au vrut, fără observatori electorali şi aşa mai departe.

[…]
[C]atalanii au ştiut să-şi vândă imaginea foarte bine peste hotare, inclusiv cu echipa de fotbal CF Barcelona, al cărui stadion, Nou Camp, a fost construit de dictatorul spaniol Francisco Franco, demonizat în Catalonia, sau prin intermediul Olimpiadei de la Barcelona din 1992, care s-a realizat prin intermediul efortului întregului popor spaniol, nu doar al catalanilor şi care a constituit debutul turismului de masă în Catalonia.

Jean-Claude Juncker pe culmile penibilului

Atât în perioada premergătoare a referendumului, cât şi duminică, liderii UE şi cei ai statelor membre au tăcut. Jean-Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene, a dat cu două săptămâni mai înainte de referendum (14 septembrie 2017) o declaraţie cel puţin dubioasă, din punctul de vedere al Madridului. El a spus că „vom respecta hotărârile Curţii Constituţionale  şi ale Parlamentului Spaniei, dar este evident că dacă se va vota „da” pentru independenţa Cataloniei – trebuie să aşteptăm şi să vedem – vom respecta acea alegere. Dar Catalonia nu poate deveni membru UE în ziua următoare votului”. Preşedintele CE a mai spus că un stat nou trebuie să urmeze procedurile de aderare la fel ca alte state candidate care au aderat în 2004 la UE. Adică Juncker ar accepta la o adică rezultatul unui referendum neconstituţional, cam asta se înţelege. Iar o Catalonie independentă ar putea să devină membră UE, dar „nu (chiar) a doua zi”, ci depunându-şi candidatura ca un stat nou şi urmând apoi toate procedurile. Oricum ai lua spusele lui Juncker, acesta nu făcea decât să-i încurajeze pe secesionişti.

[…]

Comisia Europeană s-a mai trezit din amorţeală

Luni, a doua zi după îmbrâncelile de la Barcelona care au emoţionat opinia publică europeană, CE a dat o declaraţie tranşantă. “CE afirmă că votul de duminică este ilegal conform constituţiei spaniole. Pentru CE, aşa cum preşedintele Juncker a reiterat în mod repetat, este o chestiune internă a Spaniei, care se trebuie tratată în conformitate cu constituţia spaniolă. De asemenea, reiterează poziţia legală susţinută de Comisie, ca şi de predecesorii acesteia. Dacă referendumul ar fi organizat în conformitate cu Constituţia Spaniei, ar însemna că teritoriul care se separă se situează el însuşi în afara Uniunii Europene. De asemenea, CE face apel la părţile implicate să treacă de la confruntare la dialog, având convingerea că este vremea pentru unitate şi stabilitate, nicidecum pentru divizare şi fragmentare.” Declaraţia a fost citită luni de Margaritas Schinas, purtătorul de cuvânt al CE.

Dacă Jean-Claude Juncker ar fi avut curajul să dea această declaraţie mai devreme, în locul bâlbelor confuze care au inflamat Spania în pragul referendumului, probabil că pretenţiile secesioniştilor catalani ar fi fost cu totul delegitimate, tensiunile nu ar fi ajuns cu siguranţă la cotele de duminică şi, în consecinţă, probabil că ar fi fost cu mult mai puţine capete sparte pe străzile şi în pieţele din Barcelona.

Orban Viktor susţine secesionsimul catalan cu gândul la Transilvania

Cea mai brutală declaraţie dintre liderii europeni a dat-o purtătorul de cuvânt al premierului Viktor Orban, care a spus că în cazul unui referendum „Ungaria va respecta dorinţa oamenilor”. Cu gândul la Transilvania, Ungaria încurajează separatismul peste tot în Europa, fapt care o să o coste scump în relaţia cu Spania. Deja relaţiile diplomatice sunt practic îngheţate, după cum informează surse din mediul diplomatic de la Bucureşti, iar Mariano Rajoy se va ocupa şi de unguri când va avea timp. Deja Ungaria a reuşit să-şi facă duşmană Spania, una dintre cele mai importante ţări europene. Gestul Ungariei a fost absolut gratuit, pentru că situaţia din Spania nu are nicio legătură cu acţiunea sau inacţiunea Guvernului de la Budapesta în această privinţă. Comportamentul lui Viktor Orban pare astfel să devină din ce în ce mai iraţional. Trebuie adăugat însă că Ungaria s-a manifestat la unison cu Rusia, care de asemenea a susţinut referendumul pentru independenţa Cataloniei, aceste două state fiind singurele din Consiliul Europei care s-au situat pe asemenea poziţie.

Coincidenţă sau nu, Orban a fost prezent în România, la Floreşti, judeţul Cluj, chiar în ziua referendumului secesionist din Catalania. Sub pretextul participării la un eveniment religios, premierul Ungariei s-a dedat din nou la declaraţii provocatoare la adresa suveranităţii naţionale a României, cum ar fi aceea că „Ungaria este suficient de puternică să-şi asume răspunderea pentru maghiarii din Transilvania”.

[…]

Belgia este cu mult mai divizată decât Spania din punct de vedere etno-lingvistic

[Belgia] este cu mult mai precară decât a Spaniei, Belgia fiind profund divizată de tensiunile dintre flamanzi (olandezi) şi valoni (francofoni), care nu mai au în comun între ei decât regele şi echipa naţională de fotbal. Spre deosebire de Spania, în Belgia majoritatea de 60%, adică flamanzii, ar vrea secesiunea. Unul dintre puţinele lucruri care întârzie acum spargerea Belgiei îl reprezintă statutul oraşului Bruxelles, o enclavă valonă în zona flamandă, odinioară de limbă olandeză, dar franţuzit cu trecerea timpului. […]

Emmanuel Macron şi Angela Merkel au susţinut Guvernul de la Madrid

Un sprijin mai consistent pentru Guvernul de la Madrid a venit de la preşedintele francez Emmanuel Macron. Aflat la summit-ul UE de la Talinn, desfăşurat cu două zile înainte de referendumul din Catalonia, Macron a declarat că „are încredere în hotărârea lui Mariano Rajoy în a apăra interesele tuturor spaniolilor”. Preşedintele Franţei a mai declarat că el cunoaşte un singur interlocutor, şi acesta este Spania, iar la masa Consiliului (european n.n.) are un singur interlocutor, pe Mariano Rajoy. Macron a fost mai tranşant decât ceilalţi pentru că vrea să se afirme ca un lider european şi chiar global, ori pentru aceasta chiar trebuie să-şi exprime poziţiile, să nu se mai ascundă după deget. În al doilea rând, spusele lui Macron sunt conform viziunii tradiţionale ale Franţei despre organizarea statului. Conform tradiţiei administrative inaugurate de iacobini la 1792 şi continuată apoi de radicali pe parcursul secolelor XIX şi XX, Franţa nu agreează nici un fel de descentralizare, autonomie regională, limbi locale şi altele asemenea, adoptând în schimb centralizarea administrativă şi omogenizarea cultural-lingvistică.

Catalonia de Nord, cu capitala la Perpignan, a intrat în componenţa Franţei la 1639 şi chiar şi după peste 300 de ani de la interzicerea limbii catalane, circa 30% dintre locuitori vorbesc catalana şi încă 15% în plus faţă de aceştia o înţeleg. O Catalonie independentă s-ar putea constitui într-un „Piemont” iredentist faţă de Nordul Cataloniei, numit în Franţa Pyrenees-Orientales. În plus, cele două Catalonii, din Spania şi din Franţa, se învecinează cu micul stat Andorra, care este în prezent condominium franco-spaniol şi unde se vorbeşte, de asemenea, limba catalană. […]

Angela Merkel, cancelarul federal german s-a situat şi ea destul de explicit de partea premierului Mariano Rajoy şi a integrităţii Spaniei. […]

Bombele cu ceas din Spania şi restul Europei

Din diferite motive liderii europeni au refuzat, cu excepţia lui Emmanuel Macron, preşedintele Franţei, fie să se situeze de partea Guvernului de la Madrid, fie măcar să se pronunţe în această chestiune. Însă nu se pot ascunde la infinit. În primul rând liderii Uniunii Europene şi ai statelor membre nu pot practica dubla măsură şi discursul schizoid. UE a refuzat să recunoască referendumul organizat de separatiştii ruşi în Crimeea cu scopul proclamării independenţei faţă de Ucraina şi apoi al anexării acesteia la Rusia. De asemenea, a respins referendumurile asemănătoare organizate în regiunile Doneţk şi Lugansk din estul Ucrainei, în urma cărora s-au proclamat „Republicile Populare” independente de Ucraina. Situaţiile sunt perfect identice. Atât în Catalonia, cât şi în Crimeea, Doneţk şi Lugansk, referendumurile pentru independenţă au fost organizate prin încălcarea prevederilor constituţionale din Spania, respectiv Ucraina. Liderii europeni nu pot să condamne referendumurile din Crimeea şi regiunile separatiste din estul Ucrainei şi, în acelaşi timp, să se bâlbâie în privinţa referendumului din Catalonia. Ruşii urmăresc foarte atent evenimentele, trăgând speranţa că o recunoaştere a secesiunii Cataloniei ar dinamita orice opoziţie faţă de anexarea Crimeei la Rusia. De altfel, presa rusă, printre care s-a distins „Sputnik”, a fost o susţinătoare făţişă a catalanilor. Să nu uităm că reacţia directă a Rusiei la declararea unilaterală a independenţei Kosovo faţă de Serbia în anul 2008 a fost recunoaşterea în acelaşi an „independenţei” provinciilor georgiene Abhazia şi Osetia de Sud şi anexarea de facto a acestora după invazia trupelor ruse în Georgia, în august 2008.

Luni, 2 octombrie 2017, Maria Zaharova, purtătoarea de cuvânt a MAE din Rusia, a postat următoarele pe contul său de facebook: „Mă uit şi citesc ce se întâmplă în Catalonia. Şi Europa ne va mai spune nouă ceva despre refrendumul din Crimeea şi respectarea drepturilor omului? Toate aceste euro-summituri care prelungesc sancţiunile asupra Rusiei vor părea după evenimentele din Spania şi reacţia Bruxellesului la acestea aidoma „Parabolei orbilor”, a lui Bruegel”. Din postarea Zaharovei se simte frustrarea că nu va ieşi mare lucru din referendumul pentru independenţa Cataloniei. Orice progres în această direcţie, mai ales în ce priveşte recunoaşterea internaţională ar fi legitimat automat „referendumurile” organizate de separatiştii ruşi în Crimeea, Lugansk şi Doneţk şi ar fi delegitimat sancţiunile asupra Rusiei aplicate de UE şi SUA. În lipsă de altceva, diplomata rusă vrea să spună că Spania, aidoma Ucrainei în 2014, ar fi înăbuşit prin violenţă şi încălcarea drepturilor omului aspiraţiile legitime pentru independenţă ale poporului catalan, iar UE se preface că nu vede, ceea ce ar legitima „referendumurile” puse la cale de „omuleţii verzi” din Rusia în Crimeea şi Donbass. Cam subţire însă, raţionamentul este supt din deget, iar ruşii ştiu şi ei asta. Pentru Rusia ar fi fost ideal ca UE să fi recunoscut independenţa Cataloniei ca urmare a referendumului de duminică, după cum îşi făcuse speranţe luând act de declaraţiile nefericite ale lui Jean-Claude Juncker de la Euronews, din 14 septembrie.

[…]

Separatiştii basci urmăresc cu mare atenţie situaţia din Catalonia şi este foarte probabil să ceară exact cât va primi şi Catalonia de la Guvernul din Madrid. Estimez că secesiunea Cataloniei ar fi urmată imediat de secesiunea Ţării Bascilor, ceea ce ar însemna dezintegrarea Spaniei. Madridul nu va accepta niciodată aşa ceva şi va merge până la capăt pentru apărarea integrităţii teritoriale, suveranităţii şi unităţii naţionale. Probabil că nu se va ajunge la război civil, fie şi din cauza disproporţiei dintre forţele presupuşilor combatanţi. Însă poate reveni organizaţia teroristă ETA, care a depus armele abia pe 7 aprilie 2017, dar înainte de aceasta a dus o campanie de răpiri şi asasinate soldate cu 820 de morţi şi peste o mie de răniţi. Spania este al patrulea stat european ca dimensiune, după Germania, Franţa şi Italia. O Spanie zguduită de convulsii, dezordini civile, atentate ar putea submina decisiv unitatea şi stabilitatea UE.

[…] Colapsul Spaniei ar însemna colapsul monedei euro şi odată cu acesta şi prăbuşirea UE. Amintesc şi că prăbuşirea cvasi-iminentă a sistemului bancar italian, de care nu vorbeşte nimeni în prezent, s-ar putea suprapune cu un eventual colaps al Spaniei. UE nu ar putea gestiona aşa ceva. Ar fi peste puterile sale. Apropo, Catalonia, conform unui clişeu mediatic „cea mai bogată regiune a Spaniei”, are datorii imense, de peste 40 miliarde euro, iar obligaţiunile sale au fost cotate la categoria „Junk”, adică gunoi, nerecomandate la cumpărare. […]

Însă europeni, de obicei îngroziţi de însăşi ideea schimbării frontierelor în Europa, idee care până în prezent a fost tabu pentru ei, au trecut de acum linia roşie, încurajând aproape făţiş secesionsimul Scoţiei şi Irlandei de Nord. Acestea ar urma să primească ca bonus pentru dezmembrarea Marii Mritanii rămânerea lor în UE fără să preia procedurile de la zero. Scoţia ca stat independent, şi chipurile ca „succesor” al Marii Britanii în UE, în timp ce Irlanda de Nord ar urma să se unească cu Republica Irlanda, membră UE în prezent. […]

Însă aluziile publice şi chiar afirmaţiile tranşante privind încurajarea secesionismului din Marea Britanie de la Bruxelles şi alte capitale s-au purtat de-a lungul întregului an 2017 şi i-au încurajat pe catalani pe panta secesionismului, transmiţându-le totodată şi un sentiment de frustrare. […]

Ca să fim drepţi, şi Spania este responsabilă de această stare de spirit din Europa de după Brexit. Spania s-a adăugat şi ea celor care ar fi dorit să amputeze Marea Britanie ca pedeapsă pentru ieşirea din UE şi a revendicat aproape pe faţă Gibraltarul, pe considerentul că populaţia Stâncii, care a votat contra Brexitului, are dreptul să rămână în UE, chiar dacă Marea Britanie pleacă. Acum premierul Rajoy poate că meditează la contribuţia adusă de guvernul său la valul de separatism din Europa.

Stabilitatea şi unitatea Uniunii Europene sunt puse în pericol de crize potenţiale ce pot apărea oricând, iar dacă apar minim două concomitent este foarte greu de spus dacă leadershipul european ar putea să le gestioneze. Aşa că cei ce au greaua răspundere a destinelor Europei ar trebui să facă analize serioase şi să ia măsuri de prevedere. În prezent, ucenicii vrăjitori de la Bruxelles şi alte capitale par să aibă preocupări cu totul străine de ameninţările la adresa UE, printre care pot enumera doar o nouă criză mondială, care este aşteptată la finalul actualului ciclu de 10 ani de la debutul ultimei crize, pericolul mortal prezentat de eventualul crah al sistemului bancar italian, revenirea crizei economico-sociale din Grecia, pierderea autorităţii Comisiei Europene în faţa statelor membre, manifestată deja prin creşterea exponenţială în ultimii doi a procedurilor de infrigement, ceea ce înseamnă că statele membre nu prea se mai sinchisesc de Comisie, precum şi de multe altele care nu fac obiectul acestui articol.

PRELUAT DIN   Contributors