„Când, într-o noapte, ia aşa pe la două, vine sestriţa la mine şi începe a mă zgâlţâna să mă trezească. Da’ eu târziu am adormit, că fata ceea a mea parcă a ştiut: aşa a răcnit că n-am putut să mă hodinesc nici un fir. Ieşi, zice, până în tindă. Când ies, miliţioneru şedea şi mă aştepta pe mine. Cică, să merg cu dânsul. Da’ eu atunci aşa m-am spăriet: unde să mă duc eu, o femeie, la vreme de noapte? Cu un om, eu sângură! Zic, nu merg, da’ el: nu, ai să mergi! Da’ unde-ai să mă duci? La selsovet, îmi răspunde. Eu atuncea am zis să-mi iau şi copilul, că-i mic şi nu ştiu cât am să stau acolo. Da’ el unde face: nu-l lua, că ai să vii degrabă, năcealnicu are să te întrebe câteva cuvinte şi pe urmă te întorci. Merg, dar. Da’ selsovetu-i, de fapt, la Năpădeni, tare-i departe. Mergem noi cât mergem şi de la un timp îl întreb unde mă duce, că mă gândeam: ce selsovet mai lucrează la aşa oră? Da’ el, adică miliţioneru, zice: mergi înainte şi a vrut să mă ieie de subsuoară. Da’ eu nu l-am lăsat. Mă gândeam în diferite feluri: eu sunt femeie şi mai este mult până vom ajunge. Să mă scuzaţi, da’ vă spun drept: am văzut o fântână şi îmi da în gând să mă duc să mă izbesc în fântâna ceea. Şi de noapte era noapte, nu cânta măcar un cucoş ori să iasă vreun câine să hămăie. Nu se auzea nici ţipenie! Zic, Doamne!, ce mai este şi asta, de nu mai am hodină nici ziua, nici noaptea!…”

Am cotrobăit zilele astea la balcon după o colecţie mai veche de „România literară”: de prin anii ’90, când la Iaşi se putea merge ca în cartierul vecin, fără nicio cheltuială de nervi şi de timp. Nu era, la o adică, mare problemă să părăseşti curtea interioară a Casei Scriitorilor, ca să te pomeneşti după numai cîteva ore de şerpuire prin peisaj în Cetatea de Scaun, unde micii erau parcă mai vrednici, iar berea avea o răcoare abisală…

Dar să nu mă abat. De ani buni nu mai puteam da de caseta pe care am înregistrat cândva cuvintele unei bătrâne din Condrăteştii Unghenilor, pe numele ei Maria Borş. Am vizitat-o acasă într-o iarnă cumplită, cu nămeţi uriaşi, la sugestia unui suflet generos şi, cum aveam să constat mai târziu, înţelepţit de o nemeritată suferinţă. Sunt, să număr bine, vreo trei decenii deja: înfiorător de mult, la o adică. Cum s-a regăsit banda de atunci, habar nu am. Sau poate pliurile unei gazete sunt ca o bulă atemporală, care te apără de intemperii?

Fapt e că am putut reasculta o poveste care m-a tulburat profund şi căreia, cu timpul, i-am descoperit o valoare emblematică. Maria Borş avea, prin anii patruzeci ai secolului trecut (când tocmai ne procopsisem cu muscalii „eliberatori”) vreo douăzeci şi doi de ani, nu mai mult. La felul în care arăta la cei 75, când discutasem, va fi fost, cred, în tinereţile ei, de o frumuseţe cuceritoare: mignonă, cu sânii tari şi coapsele proeminente („de alăută florentină”!), vorbind iute şi curgător şi neputând sta o clipă locului: curat argint viu!

Pe minunăţia aceasta a călcat cu cizmele Sistemul. Momentul evocat în alineatul incipient succede arestului şi, apoi, lichidării – prin împuşcare – a fostului ei soţ (nu s-a mai căsătorit după aceea): un Ionică sturlubatic, care s-a fălit că taie un porc şi destupă un poloboc cu vin, dacă ruşii se cară de unde au venit…

Să revenim acum la fragment. Nu l-am decupat întâmplător, ci pentru remarcabilul său potenţial narativ. E uimitor ce portret feminin conţine şi câtă dramă reuşeşte să comprime în doar câteva rânduri! M-au frapat îndeosebi semnele pudorii, probele de castitate morală, curăţia aproape feciorelnică a atitudinii. Iată figura muierii vrednice, casnică până în măduva oaselor şi pe care aventura o scandalizează, chiar o revoltă: „Unde să mă duc eu, o femeie, la vreme de noapte? Cu un om, eu sângură!”. Iat-o cum întâmpină tentativa de abordare, cât de retractilă şi mefientă se dovedeşte: „… şi a vrut să mă ieie de subsuoară. Da’ eu nu l-am lăsat. Mă gândeam în diferite feluri: eu sunt femeie şi mai este mult până vom ajunge”. Şi iată ce soluţie sacrificială alege într-un moment când altcineva s-ar fi gândit cum s-o pună de un compromis lucrativ: „Să mă scuzaţi, da’ vă spun drept: am văzut o fântână şi îmi da în gând să mă duc să mă izbesc în fântâna ceea”.

Nu-mi refuz poanta nuvelistică, ce deschide fante către golul istoric şi colapsul ontologic: „Şi de noapte era noapte, nu cânta măcar un cucoş ori să iasă vreun câine să hămăie. Nu se auzea nici ţipenie! Zic: Doamne!, ce mai este şi asta, de nu mai am hodină nici ziua, nici noaptea!…”.

*
Nu și-a mai văzut copiii (avea trei, mezina despre care vorbește nici nu apucase să stea copăcel): au fost împrăștiați pe la orfelinatele fostei URSS. Revenită după vreo două decenii din Gulag, a încercat să dea de urma lor, dar nu l-a găsit decât pe băiatul ei cel mai mare, colonel, la ora aceea, cu domiciliul la Moscova. Firește că, înfrigurată, i-a scris. Zadarnică însă îi fu așteptarea: băiatul ei nu i-a răspuns niciodată.

„Ei, ce să caute el la noi“, a încercat o explicație bătrânul cu care se luase ca să nu fie singură la bătrânețe, „vie nu avem, grădina-i mică“…

Ghenadie Nicu 

PRELUAT DIN   FACEBOOK