am fost în Rusia. De vreo 25 de ori. Un număr aproximativ pentru că niciodată n-am reușit să număr vizele încurcate și încălecate din pașapoartele mele. Am stat la Moscova, cumulat, cam un an și jumătate. A fost una din cele mai șocante perioade din viața mea.
*
Am plecat după un bărbat, din dragoste. Altceva nu m-ar fi dus niciodată în Rusia. A fost o experiență intensă și complet neașteptată. Cunoștințele mele despre Rusia erau, acum realizez, vagi, ceva din cărțile de istorie, ceva din cei cîțiva scriitori și dramaturgi ruși pe care i-am citit pînă atunci. Legenda sufletului slav, excepționalismul rus, bla-bla, eu n-am găsit nimic din toatea astea acolo.

(Singura zonă mai colorată era centrul, cu tot cu odiosul roșu-kremlin).

Primul contact a fost crîncen, sinceră să fiu. Am plecat cu un avion Tupolev din București, eu, alți trei pasageri și echipajul care fac pariu că s-a îmbătat pînă am am aterizat. Ș-am aterizat cu vreo 50-60 de minute mai DEVREME decît eram așteptați. Aeroportul Sheremetyevo Dva m-a întîmpinat cu un miros cumplit de praf stătut și kerosen și o coadă imensă de chinezi. Aterizasem după cursa chinezească. Sînt puține lucruri mai neplăcute decît să stai într-un aeroport rusesc, la coadă după 500 de chinezi care au mai toți actele în neregulă. Și nu vorbesc nicio limbă străină. Ca și rușii, dealtminteri. După conversația pe care am purtat-o în ruso-română, eu în română, funcționarul în rusă, desprinsă fix din Bulgakov, am pășit în sfîrșit în Rossia, cum îi spun, de fapt, rușii. Și spiritul lui Bulgakov m-a însoțit în toate aceste călătorii. Fără un tip de umor absurd n-aș fi rezistat. În zona bagajelor doar valiza mea se mai învîrea singură, și înainte să ajung la ea un rus s-a împiedicat și a căzut cît era de lung și de lat fix în fața mea. Era mort de beat. Mi-am luat bagajul și am ieșit. Ajunsesem prea devreme și logodnicul meu încă nu ajunsese să mă ia.

(Ia să vedem, ce credeți că e în fotografia asta? Nota zece, ați ghicit, e chiar Kremlinul.)

Ruși înalți cît casa și lați în spate cît un dulap m-au înconjurat vorbindu-mi mereu rusește. Eu nu vorbesc o boabă rusește, nici măcar nu deosebeam atunci literele alea a lor între ele. Rușii de rînd nu vorbesc altă limbă în afara rusei. Și pentru că toate filmele și programele străine sînt dublate nici nu deosebesc limbile străine între ele. Poți să le vorbești și în blablaneză, ei tot franceză cred că este. Panouri în alte limbi, indicatoare? Niet. Treaba ta dacă te duci în Rusia, lor nu el pasă. Lor nu le pasă! Nimeni nu crede asta, culmea. Cînd în sfîrșit am fost recuperată și am ieșit afară din aeroport m-a lovit frigul rusesc, o nenorocire pentru mine, care nu suport frigul. Era 14 februarie și erau -14 grade afară, munți de zăpadă și un vînt de sincer nu știu cum am ajuns și pînă la mașină.

Mașina… of, Doamne! Logodnicul meu, un olandez, căzusese în cele cîteva săptămîni cît l-am scăpat din vedere, în vraja orientalismului rusesc. Voia să blend in, pana mea, cine știe ce voia. Venise cu un șofer – bineînțeles! – și cu o Volga. Nu există taxiuri la Moscova, apropo, bine, dacă-i nu-i pui la socoteală pe malacii din aeroport care nu știi unde te duc. Te riști cu unu’ din ăla? Eu nu m-aș risca nici să știu că tre’ să aștept acolo următorul avion… nici la noi nu-i safe, în Otopeni, acolo cum credeți că e? sfatul meu: ar fi bine să nu vă urcați în vreun taxi, singuri, dacă ajungeți pe acolo.

Volga, spre oroarea mea, spre oroarea mea prea sensibil olfactivă, era veche și fusese probabil conservată în motorină pînă ce a venit logodnicul meu amator de senzații tari, rusești. A fost unul din ultimii iubitori de Volgi din Rusia, cred. Și am plecat. Zdranga-banga pe canapelele desfundate și prost retapițate, și deja întrebîndu-mă ce caut eu acolo.

(Puțin din fosta capitală a rămas nedemolată. Sigur, a fost și sever bombardată în al doilea război mondial. Vechiul Arbat care începea pe aici pe undeva, păstra ceva din ce a fost odinioară. Noul Arbat era în schimb o copie capitalistă, plină de reclame și neoane orbitoare cum se vede în fotografia de mai jos. Între timp, Putin a desființat și interzis – cel puțin oficial – toate cazinourile în Moscova).

Am făcut mult pînă la apartamentul nostru din centrul Moscovei. Mult de tot. Poate chiar și două ore, cred că am prins din prima ambuteiajul de la ora 19.00. Sub un cer gri închis, apoi negru smoală. Vara se face gri deschis și cîteodată e chiar senin. Dar, în general, o pîclă cenușie crește parcă fix deasupra blocurilor lor. Moscova e un oraș imens, populat oficial de vreo 7-8 milioane de locuitori. Aproape cît jumătate din populația care trăiește efectiv în România de azi. Neoficial nu știe nimeni cîți sînt. Nu cred. Au bulevarde largi, și de 10-12 benzi, cîte 5-6 pe sens, au șosele de centură, ”inele” în interiorul capitalei, largi și bine asfaltate dar care sînt într-un permanent ambuteiaj. Fă șosele largi și toată lumea își va cumpăra o mașină și o va lua pe acel drum larg. Și de cîteva ori pe zi, toți se vor înțepeni într-un ambuteiaj. Lărgește șoselele și vor apărea și mai multe mașini. Ambuteiajele vor fi și mai mari. Atunci am înțeles prima oară ce vrea să zică cine zice asta. Pînă atunci urlam și eu din toți bojocii să ne facă drumuri și parcări prin București, că n-avem unde să ne dăm cu mașinile. Moscoviții au. Și degeaba.
*
Apartamentul era în interiorul inelului central, lîngă o stație de metrou, într-un bloc de 20 de etaje. Blocurile au în general 20 de etaje în Moscova, am impresia că nu e o zonă seismică. Mare, generos, și dotat cu geamuri antiglonț. 20 de minute mai tîrziu logodnicul meu mi-a arătat că avem și două veste antiglonț într-o debara, să se asorteze cu geamurile. Great, m-am gîndit. Asta e ce-mi doresc de la viață. O iarnă rusească, geamuri și veste antiglonț.

(martie, 2005, vedere din balconul meu moscovit. Afară, un frig de crăpau pietrele.)

Și toate astea s-au întîmplat doar în primele mele ore în Rusia.
*
Și apoi, Rusia mi-a oferit surpriză după surpriză. Rușii m-au primit extrem de bine, nu pentru că-s ei calzi și buni din fire ci pentru ca să-mi arate că-s una de-a lor. Am făcut parte din împărăție, spre deosebire de olandez, care era din tabăra inamică. La mine se uitau într-un fel, la el în altul. El nu vedea nimic. Pe bune. Olandezul nu pricepea nimic și nici pînă azi nu cred c-a priceput. Nu înțelegea sentimentele amestecate ale rușilor față de capitaliști. RESENTIMENTELE. Frustarea că n-au reușit. Că nu le-a ieși nimic de fapt. Din momentul în care rușii aflau că-s româncă, o deplină înțelegere și compasiune se așternea pe fața lor și doar prezența olandezului îi oprea să nu mă ia în brațe și să mă scalde-n lacrimi. Lacrimi pentru ce-am îndurat: lipsurile, și pentru ce-am fost și nu mai sîntem: un imperiu. Căci rușii – nu doar Putin – plîng după ce-au fost: moțul unui imperiu vast și de temut: imperiul ruso-comunist. Statuile lui Lenin și a altor comuniști stau la loc de cinste la Moscova.

Cine, oare cine se odihnește obosit în fața institutului Lenina? Ironic, e chiar Fiodor Dostoievski, un nobil cu mult sînge lituanian, extrem de pasionat de jocuri de noroc, băutură și probabil și droguri, un veșnic exaltat a cărui viață s-a desfășurat la propriu între crime și pedepse pe care și le autoadminsitra. Azi, poate cel ai vestit nume al culturii ruse. Și pe bune dreptate aș zice, întrucît toate acele excese făcute de el și descrise în cărțile lui îi definesc și azi.

Stema comunistă strălucea pe imensa cortina de la Balșoi. Rușilor nu le era rușine că au fost comuniști. Le era și le este ciudă că au pierdut influența asupra atîtor țări. Rușii îl urăsc pe Gorbaciov pentru ce le-a făcut, și vorbesc de rușii de rînd, căci în nomenclatura lor de azi n-am avut acces. Rușii par a fi cei ce au înțeles și aplicat cel mai puțin utopia marxistă care promitea egalitate deplină și eradicarea consumerismului.

(nu cumva scrie acolo proletari? Și ce seceruță și ciocănuț stilizate în dreapta…)

Ei nu se văd egali între ei, ba dimpotrivă, sînt deja împărțiți pe caste. Există o castă de jos, despre care vorbesc ca despre niște animale, cam cum se spune la noi: bobor, pulime, prostime, doar că parcă și mai rău. Îi tratează prost și afirmă plini de îngîmfare că ”ăia” sînt atît de proști încît doar dacă țipi la ei și-i tratezi inuman poți lucra cu ei. Culmea, ”ăia” se și poartă de parcă ar fi spălați pe creier. Dar viața-i grea la Moscova, nu mi-am dat seama dacă sînt spălați pe creier sau doar se apără într-un fel de ce se întîmplă în jur. Cînd îi vezi cum ies din vagoanele de metrou – da! am încercat de multe ori să renunț la șofer și să merg pe jos sau cu vestitul metrou și a fost de fiecare dată o experiență! – te lipești de primul perete. Cel puțin eu așa făceam. Marea masă a moscoviților par a fi o vită mare, cam agitată și cam nervoasă de la care te poți aștepta să-ți tragă și-o copită dacă îi stai în cale. Muu-muu, mguu, mguu, cam așa. Vara erau ceva mai înmuiați, poate de la votcile cu care se plimbau în mînă și prin centru.

Există multe diviziuni în societatea rusă, nu le știu pe toate. Unele sînt date de cantitatea de bani. Miliardarii umblă doar între ei. Din ăștia am văzut doar cîțiva și doar de la distanță. Se plimbă în mașini de sute de mii de euro, tunate de încă cîteva sute de mii de auro și apoi aurite. Mie mi se pare penibil să tunezi un lamborghini, chiar și-un merțan de ultimă generație, lor nu. Lor li se pare kuul. Înconjurați de alte mașini scumpe, pline de bodigarzi, mai toți foști militari sau kaghebiști. Prima mașină, un jeep ramforsat se numește ”spărgătoare” pentru că gonește prin ambuteiaje cu 150-160 la oră. Alte trei mașini înconjoară mașina în care se află miliardarii. Problema ta dacă ești în calea lor.

Asta era în centru undeva pe lîngă fostele grajduri imperiale. Multă lume a rămas stupefiată văzînd aceste fotografii: Moscova nu seamănă cu cea citită de ei în cărți. Cu cea din imaginația lor. Păi, pentru că… aceea nu mai există.

Am mers de multe ori pe Tverskaia cu 130-140 la oră, nu conduceam eu ci niște ruși excitați de viteză, Tverskaia fiind un fel de Magheru bucureșten, mult, mult mai lung. Mult mai lung. De fiecare dată am fost sigură c-am să mor. Pietonii n-au niciun drept. Există treceri subterane, și la distanță de un kilometru una de alta, și dacă n-ai chef să mergi atît, n-ai decît să pariezi pe viața ta. Pierzi sigur.

Există apoi cei ce au sute de milioane, cei ce au zeci de milione și luzării: simpli milionari. Dacă cîștigi doar 10-20 de mii de euro pe lună în Moscova te simți aproape prost. Nu poți să te duci într-o grămadă de locuri făcute pentru cei ce au mult mai mulți bani ca tine. Și aproape nu-ți ajung, oricum, pentru un trai cît de cît bun. Moscova e unul din cele mai scumpe orașe din lume. Un salariu de 800-1000 de dolari, cît avea o secretară îi permitea să închirieze un apartament aflat la 5 stații de autobus de ultima stație de metrou. Făcea și cîte o oră și jumătate pînă la serviciu.

Comunismul s-a născut pe fondul unei grave inechități sociale? A unei grave inegalități? Pe bune? E la fel de mare prăpastia între caste și acum ca și-acum 150 de ani. Există aristocrați și sclavi. Prinți și cerșetori. A, și multe biserici, pentru că rușii eu redevenit din atei, ați ghicit, bisericoși. Numa’ să fie bisericile aurite, în rest nu mai contează cît sînt ei de săraci. Și cu cardul și cu duhul.

(Biserica în care se filmează Putin de Paști și de Crăciun și unde mitropolitul îi pupă mîna lui și nu invers. Putin, un fost kaghebist. E imensă, și evident aurită.)

Dorința de-a trăi într-un lux grețos, de-a avea, de-a poseda, de-a se auri, de-a se lăfăi e feroce la Moscova.

Definiția comunismului dată de wikipedia, de exemplu, este de-o eroare monstruoasă. Comunismul, în final, n-a fost o societate în care lumea era egală și în care consumerismul și iubirea de bani au fost eradicate. Dimpotrivă, disperarea cu care rușii au importat TOTUL din vest după 90, au copiat totul și și-au adus totul sub nas, denotă o suferință cumplită după produsele capitaliștilor veroși. Această suferință după blugi, cafea, ciocolată, sucuri, țigări și programe TV plus dorința unora din eșalonul 2, 3, 4 al nomenclaturilor de a-i da jos pe cei din eșalonul 1, au dus la relaxarea politică din anii 90, care ne-a permis, parțial, să ieșim din caracatița rusofonă. În Rusia nu numai că toată lumea copiază ce e prin vest, dar e și un lucru de cinste să aduci niște englezi, francezi, olandezi etcetera, care se pricep la ceva, să faci o firmă cu ei, să prinzi ”modelul” și apoi să le dai un picior fix în cur, cît să zboare peste graniță, la ei, în capitalism. E chiar ceva de admirat să faci așa ceva în Rusia, mai ales unora care te umilesc cu realizările lor, cum sînt germanii sau englezii. Sau olandezii, veniți dintr-o țară cam cît 3 județe din România, al 4-lea net payer în UE, dacă mă înțelege cineva ce spun. Deci e ceva de fală să fraierești un prost din vest, un prost care crede-n democrație, în piață liberă, în gentleman agreement, idioțenii capitaliste din astea, e fală mare să prinzi un fraier din ăsta în Rusia, cum era de fapt și-n România odată, cînd mai veneau străini pe-aici. Nu odată am ieșit în oraș cu familii înstărite de ruși care să mîndrau cu așa ceva fix în fața partanerului meu care, cum spuneam nu putea înțelege așa ceva. De fapt, ei îmi povesteau mie, știind că eu înțeleg. Și eu ÎNȚELEGEAM, da. Doar mai văzusem așa ceva, doar la scară mai mică, la mine acasă.

De asta cred, de pildă, despre Ponta că e comunist pînă-n măduva oaselor. Acel plagiat de proporții îmi arată cît de infestat e de acest… model rusesc de-a fi: mîndria copy-paste. Mîndria copy-paste e derivată din lupta secretă din timpul războiul rece și înseamnă să dai o lovitură porcilor de capitaliști furîndu-le ce au ei mai bun, mai folositor și mai original spre gloria comunismului. Există așa ceva. În Rusia. Și la Ponta.

(Statuia lui Nu-Știu-Cine. Fără panouri care să explice în mai multe limbi ce naiba e acolo și fără o populație cu care să poți comunica… rămîi așa, cu ce-ai pozat. Lor nu le pasă. Nici românilor nu prea le pasă, puține indicatoare măcar bilingve și la noi. Dar la ei, DELOC. Cum spunea Putin cînd a fost în România și nimeni nu l-a băgat în seamă: ”Rusia e o țară autosuficientă”………… Mă rog, e Petru cel Mare, dar trebuie să sapi tu după informațiile astea. Rușii nu se străduie să te informeze ei, deși-s direct interesați, se mulțumesc cu mantia indignării: cum, nu știi cine-i ăsta? Nu dragă, uite, eu am avut nocorc: nimeni nu m-a spălat pe creier cu măreața istorie ruso-comunistă așa că da, în privința Rusiei, am fost incultă.)

Apropo, n-ai ce vedea în Rusia. În afară de femei, restaurante și cluburi, bineînțeles. Femeile între 13 și 33 de ani sînt ceva… un vis. Eu rămîneam zilnic cu gura căscată și pînă să mă duc la Moscova aveam o părere bună despre mine. Dar la Moscova… acolo se duc cele mai bune exemplare din toată Asia, adică din cele 143 de milioane să reluăm, deci, adică din cele 143 de milioane ale lor și ce mai scapă dinspre China. E… rupere. Și toate au un singur gînd. Să se mărite și să scape de acolo. Și fac orice pentru asta. (Notă: la început am scris 200 de milioane, și apoi, după ce mi s-a atras atenția în comentarii, am rectificat. Oricum, remarc depopularea excesivă a acestui teritoriu uriaș, de unde și eroarea mea: îmi închipuiam că într-o așa imensitate locuiesc mult mai mulți oameni. Dar e mai bine că-s mai puțini. Pentru sănătatea noastră.)

Bine, dac-ai ști rusește poate te-ai mai putea duce la un teatru, la un film, dar așa… balet, concerte și galerii. Atît. Iar în galeriile Tretyakov am ”admirat” doar cum pictorii ruși s-au chinuit prin secolul XIX să-l copieze mai ales pe Turner. Booooring. Am încercat să mă duc la un festival de film și n-am putut trece de cotoroanța care vindea bilete și vorbea numai rusește. Din șto nu m-a scos așa c-am șto-pe-mă-tu-i-to și am plecat să mă plimb. Ceea ce era iar boring, căci Moscova nu-i Roma, Londra, Paris, Florența, Barcelona să-ți și placă se te plimbi prin ea. NU e nimic romantic acolo, sau interesant estetic, arhitectural, sau… confortabil măcar.

Cel mai nociv în Rusia nu e furtul, care e întîlnit și-n ”imperiile” capitaliste, nici măcar corupția endemică, ci lipsa de inclinație spre original. Spre cercetare, spre inovație, spre… spre o viață de calitate. O cantitate enormă de bani nu aduce neapărat o viață de calitate. O viață de calitate se trăiește într-un anume fel, e rezultatul mai multor decizii, unele luate într-un grup mai mare sau mai mic – familie-societate -, și, foarte important, a unor VALORI. Rușii nu mai au valori, dacă au avut vreodată, doar orgolii gonflate de prețul petrolului. Ce-au exportat rușii de 25 de ani în afară de gaze și petrol și vreo 2-3 ani trupa t.a.t.u.? A, și Sharapova. Foarte ciudat, mai nimic. Pentru că, ei nu produc nimic original, care să-ți placă, să-ți folosească. Oh, au cele mai bune restaurante… italienești, franțuzești, fusion, musion, pana mea… cele mai scumpe mall-uri, cele mai exclusiviste branduri… toate din alte țări, cele mai tari mașini făcute-n Germania, Italia, țoaleșanel, genți eirmez. Am o singură chestie rusească în casă după atîtea zeci de călătorii: păpușa Matrioshka. În rest… nu produc nimic. Au cumpărat extrem de mult din și în străinătate. Din cauza banilor rusești și a dependenței de gazul lor, EU nu se poate scutura azi de ei. Dar și ei, fără capitaliști, nu vor fi nimic. S-au plictisit de cumpărături la Monte Carlo și acum vor să se dea mari. Și dau să pună mîna pe ce e în jur. Vă întrebați dacă rușii sînt de acord cu ce face Putin? Îl adoră pentru asta. Chiar dacă știu ce fel de om este sau cum s-au îmbogățit cei din jurul lui. Tot rușii o spun: furt, crimă, șantaj. Și ce dacă? Atîta timp cît nu s-a furat de la ei, nu? Dar dacă redevin imperiu, pot spune, în sfîrșit, sau pot crede de fapt, se pot minți din nou că sînt și ei cineva, ceva. De mult n-au mai simțit ei că dau fiori în străinătate, că lumea se uită la ei într-un fel cînd spun că vin din Rusia. Ca și noi, doar că de vreo 100 de ori mai mult, sînt mai degrabă văzuți ca infractori, ca foști securiști, ca oameni coruptibili. Dar vesticilor nu le mai e frică de ei, nu simt nimic pentru ei, nu mai impresionează pe nimeni – nici nu înțeleg că nu fac eforturi în direcția asta – și lor le e dor. Le e dor de vremea cînd trăiau într-o lume numai a lor, în care-și închipuiau ce vor, că-s buni, că-s drepți, că-s deștepți, că americanii n-au ajuns pe lună, numai au mințit, că ei vor face și vor drege, că imperialismul capitalist e rău și comunismul e bun, că doar Stalin a fost nașpa…

(Noul Arbat, care pe vremea aceea voia să concureze cu Las Vegasul, ca număr de cazinouri, lux, neoane și iluminat stradal. Cum am spus mai sus, de atunci, Putin a desființat cazinourile din Moscova.)

Avem de ales între două imperii. E drept, și EU  e plină de nedreptăți și ciudățenii și inechități. Dar cel puțin EU promovează valoarea, sistemul merge, chiar dacă uneori șchioapătă, și într-un final, dacă le înțelegi regulile poți prospera. Te poți afirma și prin valori. În Rusia te afirmi dacă poți sparge pe zi cîteva zeci de mii de euro pe prostii. Lumea liberă va avansa. Rusia doar va copia. Dacă nu s-ar fi deschis în 90, închipuiți-vă că azi am fi socotit pe abac în timp ce restul lumii se juca pe aifon și pe feisbuc. Distanța dintre tipul de societate produs de comunism: ipocrit, fals, incapabil de inovație și originalitate, autosuficient, plin de contradicții și standarde duble și societatea vestică, capitalistă cu toate bubele ei, E ENORMĂ!!

VĂ ROG, români, nu vă lăsați prinși în plasa rusească. Nu e nimic acolo. Doar marele suflet rusesc, care obosit de atîtea cîte-a înghițit se zbate violent cînd spre stînga cînd spre dreapta.

CITIȚI ȘI amenințarea rusă (II) / amenințarea rusă III și amenințarea rusă IV. ”e un război, prostule” – garry kasparov pentru mai multe explicații. O să scriu zilele astea și despre vizitele mele în KIEV și RIGA și cum se vede MOSCOVA de acolo. 

PRELUAT DIN laurailica.wordpress.com