Uneori, pentru aceia dintre noi care citesc în mod constant statisticile și rezultatele sondajelor de opinie, apar lucruri neașteptate – cifre care te fac să crezi că viitorul nu va fi acela la care te-ai așteptat.

Ultima mea întâlnire cu o astfel de cifră a fost într-un raport din 12 martie a.c. al ziarului New York Times, cu ocazia prezentării rezultatelor unui sondaj de opinie adresat studenților de colegiu și sponsorizat de Consiliul American pentru Educație, Fundația Charles Koch și Fundația Stanton. Sondajul punea o serie de întrebări despre libertatea de exprimare în campusul universitar: dacă există în prezent și dacă ar trebui să fie permisă, în principiu.

În ultima jumătate de secol, campusurile universitare au fost transformate din zona cea mai tolerantă a societății față de libertatea de exprimare, în zona cea mai intolerantă. În mod surprinzător, majoritatea colegiilor și universităților au coduri restrictive de exprimare orală și în scris, și întrețin birocrații însărcinate cu restricționarea exprimării în campus. Zece la sută din colegiile americane au înțărcat libertatea de exprimare în zone minuscule, așa-numitele „free speech zones”.

Procentajul școlilor cu coduri de vorbire restrictive a scăzut, datorită în mare parte Fundației pentru Drepturile Individuale în Educație. Dar restricțiile de vorbire rămân norma, nu excepția. Scopul lor declarat este de a împiedica discursul „ofensator”, un standard inevitabil subiectiv, în special pentru cei învățați să contribuie la „incluziune” și „diversitate”.

Majoritatea studenților chestionați au susținut că sprijină atât libertatea de exprimare, cât și „includerea și diversitatea”. Întrebați ce este mai important, 53% au spus „includerea și diversitatea” și doar 46% au spus „libertatea de exprimare”.

Ce mi s-a părut cel mai izbitor – cifrele care mi-au atras atenția – a fost diferența dintre bărbați și femei. În rândul bărbaților, 61% au preferat libertatea de exprimare. Dar numai 35% dintre femei au răspuns la fel. Acesta este un rezultat la care nu m-am așteptat.

Această cifră este deosebit de îngrijorătoare, deoarece femeile reprezintă acum majoritatea studenților universitari. Se pare că ele sunt și preponderente în funcția de administrator răspunzător de aplicarea codurilor de vorbire și de determinare și investigare a abuzurilor sexuale, iar în prezent numărul de administratori depășește numărul de cadre didactice din învățământul superior.

Din punct de vedere istoric, la restricțiile de vorbire s-au opus de-a lungul timpului grupurile defavorizate – susținătorii drepturilor civile, organizatori sindicali, radicalii de stânga. În prezent, notează New York Times, acei studenți care prețuiesc cel mai mult libertatea de exprimare sunt din „grupuri care în trecut sau în prezent s-au aflat în poziții de putere”. Această afirmație este probabil valabilă pentru trecut, dar nu mai este valabilă în ce privește prezentul. În prezent, cei care se ocupă cu restricționarea libertății de exprimare favorizează și preferă în același timp ortodoxiile de stânga și politicile de cote rasiale, și aceste preferințe ale lor sunt în primul rând apărate de comentariile pe care ei le consideră ofensatoare.

Așadar, diferența dintre elevii de sex masculin și feminin poate reflecta poziții de putere diferite, cei mai expuși riscului de a fi interziși fiind și cei mai în favoarea libertății de exprimare. De asemenea, poate reflecta și diferențele dintre temperamentul masculin și cel feminin. Studiile psihologice de-a lungul multor ani concluzionează că femeile tind să să prețuiască mai mult acceptabilitatea și consensul, în timp ce bărbații tind să caute conflict și competiție. Se pot imagina cu ușurință explicații evolutive pentru această diferență de grup, care, desigur, nu se manifestă la fel în fiecare individ.

Disponibilitatea studentelor de a subordona libertatea de exprimare la valori politice este îngrijorătoare, într-un moment în care obiceiurile de comportament dezvoltate în campus tind să migreze către societatea mai largă.

Acest lucru este evident în comportamentul companiilor din Silicon Valley, precum Google și Facebook, care au impus standarde asemănătoare campusurilor universitare, prin cenzurarea materialelor de pe canalele YouTube și Facebook. Absolvenții recenți de facultate care lucrează la aceste firme au etichetat adesea teme conservatoare anodine drept „discursuri de ură”, acordând în același timp acces complet la discursul unui bigot precum Louis Farrakhan.

Această atitudine a fost evidentă atunci când Google l-a demis pe inginerul software James Damore, pentru că a circulat un memorandum în care afirma că eforturile companiei de a atinge egalitatea între femei și bărbați au fost ineficiente. Sundar Pichai și Susan Wojcicki, directori la Google, l-au acuzat în mod incorect de faptul că el ar fi afirmat că femeile sunt inferioare. Infracțiunea sa reală a fost alta: afirmarea unor lucruri care erau incorecte din punct de vedere politic.

Predispoziția stângistă a firmelor din Silicon Valley și a mediului universitar este dincolo de orice îndoială. Acest lucru devine și mai clar dacă luăm în considerare și controversa legată de felul în care firma de consultanță Cambridge Analytica s-a folosit de datele de pe Facebook pentru a influența atitudinea alegătorilor, cu ocazia campaniei prezidențiale a lui Trump din 2016.

Ceea ce a făcut Analytica este considerat ilegal de mulți dintre aceiași oameni care, cu ocazia campaniei lui Barack Obama din 2012, au salutat folosirea similară a aceluiași tip de date de pe Facebook drept o inițiativă creatoare genială. Directorul de integrare și analiză media al lui Obama a dezvăluit recent că mai mulți directori de la Facebook au admis cu sinceritate faptul că „ni s-a permis să facem lucruri care altfel nu ar fi fost permise nimănui, pentru că noi eram de partea lor”.

Cei care au salutat oportunitățile mai mari ale femeilor și realizările lor crescânde au presupus că o lume mai puțin dominată de bărbați ar fi mai primitoare și mai liberă. Sondajul de pe campusurile universitare americane și practicile din Silicon Valley sugerează că se poate dovedi a fi și ceva mai orwelliană.

PRELUAT DIN   Washington Examiner