Bunica mea a primit o scrisoare prin care bunicul era declarat mort, într-un lagăr din Siberia.

Comuniștii au scos-o afară din casă. A rămas în mijlocul drumului, cu tatăl meu în brațe. Nu știu cum s-a descurcat și cum a supraviețuit, dar știu că la un moment dat, a întâlnit un comunist care i-a picat cu tronc. Nu știu nici dacă i-a plăcut comunistul sau a fost oportunistă și a căutat o soluție ca să supraviețuiască, dar comunistul i-a sucit mințile și s-a înscris și ea în partid.

Bunicul meu a reușit să evadeze din lagăr împreună cu alți trei confrați. Unul a fost împușcat chiar în timpul evadării, altul a murit pe drum. Bunicul și-a mâncat bocancii la propriu pe drum, ca să supraviețuiască.
Când a ajuns acasă, bunica a înțepenit și de bucurie, dar și de groază, știind în ce situație e…
Tatăl meu n-a înțepenit… Primul lucru pe care l-a spus tatălui lui a fost: „Tată, mama se ține cu nea Fane…”

I-a dat bunicul o bătaie soră cu moartea bunicii… Cel mai tare l-a durut faptul că tatăl meu știa… Bunica a mai făcut o greșeală: l-a bătut pe tatăl meu, fiindcă a pârât-o bunicului…

Aflând bunicul ce-a făcut, l-a luat pe tatăl meu și l-a trimis în București, la fratele bunicii, ca să crească acolo… Știa ce prăpăd va urma…
Comunistul Fane și-a făcut datoria de comunist: pe bunica a dat-o afară din partid și pe bunicul meu l-a trimis la reeducare în închisoarea de la Pitești…

A supraviețuit bunicul meu și acolo, s-a întors și de acolo… Singurul job pe care l-a mai putut face a fost cel de ospătar, fiindcă vorbea franceză, germană și rusă…

Îmi aduc aminte cum stăteam cu tatăl meu pe holul spitalului militar din Sibiu în timp ce bunicul meu era operat de cancer la gât… La un moment dat chirurgul a început să zbiere ca din gură de șarpe: „Tataie, nu mă părăsi că mă omoară Titi, tataieeeee…!!!!!” Titi era tatăl meu… A fost prima oară când l-am văzut plângând pe tata… Plângea înecându-se în lacrimi… S-a întors tataia și din moarte clinică…
Când a reușit să vorbească s-a uitat zâmbind amar la tatăl meu și i-a zis: „Măi copile, nu ți-am zis că plânsul e pentru muieri slabe?!” „Cum m-ai văzut tată, erai mort?!” „Nu murim, copile, ai grijă ce faci și când nu voi mai fi…”

După puțin timp, l-a îngropat bunica pe bunicul cu lacrimi grele și amare, dar tatăl meu n-a iertat-o niciodată… În 1987, și-a îngropat bunica mea și fiul, tot cu lacrimi grele și amare… Tatăl meu avea doar 43 de ani când comuniștii l-au „sinucis” ca pe o cârpă…

Se implinesc o sută de ani de când revoluția bolșevică sucește mințile oamenilor și ucide și ucide și ucide…

Michaela Boykou

PRELUAT DIN   Facebook