Scholz la Putin, delirul occidental și remediul

Nu Putin e problema, ci vestul, delirul liderilor apuseni trăind în toxică dependență de dictatori, ca victimele terorizate față de bătăușii ce-și prefac căsniciile în teren de bullying, căci beneficiază de înțelegere. 

Așa cum era de așteptat, cancelarul n-a obținut la Moscova mare lucru. În timp ce cancelarul era la Kremlin, Duma de Stat, a adoptat, de bunăseamă la ordinul tiranului, o rezoluție, cerând ca Putin să recunoască independența autoproclamatelor republici separatiste ucrainiene din Donbass, Donețk și Lugansk. Semn al orchestrării manevrei, Putin a evocat în timpul discuției cu Scholz un imaginar ”genocid” în Donbass.

Încă o minciună sfruntată, încă o umilire, încă o palmă pe obrazul unei oaspete occidental. După convorbirea sa cu Vladimir Putin, Olaf Scholz a reiterat mantra potrivit căreia ”o agresiune militară împotriva Ucrainei ar avea ”consecințe grave””. Tot el a salutat la conferința de presă anunțata ”retragere parțială” a trupelor ruse de la granița ucraineană, ca și cum n-ar ști că la NATO nu s-a remarcat nici o repliere.

Ce sunt genul acesta de anunțuri, ba calde ba reci, anunțând destinderi urmare de întăriri ale trupelor masate la atac? O tactică de uzură a războiului hibrid și psihologic, menită să-i epuizeze pe adversari și să le fărâmițeze rezistența. Ori să-i ia prin surprindere în momentul atacului.

Ulterior, Scholz i-a încurajat, implicit, pe cei care, în vest, se mai dedau iluziilor. Dezescaladarea e, potrivit cancelarului, ”posibilă”, iar ”soluțiile diplomatice” n-ar fi fost ”epuizate”, ci ar trebui ”muncit la o soluție pașnică”. Și altele asemenea.

Or, nu vestul e sau a fost vreodată piedica în calea păcii. Iar concesiile ori promisiunile Moscovei nu fac, după cum se știe din experiență, nici cât o ceapă degerată. În locul ucrainienilor, n-aș destupa încă sticla de șampanie. N-aș coborî garda. N-ar trebui să dea nimeni doi bani pe anunțurile de retragere ale Rusiei. De altfel, victoria în această confruntare nu e necotropirea Ucrainei încă necotropite după invazia din Donbass. Războiul cibernetic, hibrid și psihologic continuă. La fel și umilirea vestului. Nu posibila absență a invaziei, poate doar amânate, ar fi victoria. Ori schimburile de bla bla și vorbe goale. Ci revenirea la respectul datorat dreptului internațional.

Dar, la Moscova, Scholz a încercat, potrivit unor surse, să ”evite războiul prin ”formalizarea” (sau oficializarea) blocării durabile a aderării la NATO a Ucrainei – aderare împiedicată de facto de Angela Merkel încă de la București, în 2008.

Deși cancelarul a încercat s-o compenseze retoric cu niște mărunte înțepături la adresa regimului rus, (de felul evocării închiderii abuzive a organizației pentru apărarea drepturilor omului, Memorial și a postului Deutsche Welle), tentativa lui Scholz de formalizare a neaderării la NATO a Kievului ar fi izbânda servită de Germania pe tavă lui Putin. Cu atât mai mult cu cât e absurd să încerci să ”eviți un război”, care de fapt a început de mult.

Și ar putea oricând izucni fierbinte, de vreme ce rușii își întăresc prezența la graniță cu unități aduse în proximitate și construcția de spitale de campanie în Belarus, cum evidențiază serviciile secrete britanice.

Inadecvarea intelectuală și psihologică

Se întreabă, ca atare, mulți: ce-o fi în capul liderilor occidentali care și-au predat ștafeta rușinii, ducându-se unul după altul, perfect inutil în ordinea preîntâmpinării unei invazii ruse în Ucraina, la Kremlin, cu mâna pe căciula mult frământată, fără să obțină altceva decât propria decredibilizare?

Răspunsul corect nu e ”nimic”. Ar fi fost bine să nu fie decât atât. Iar ce e în capul lor nu prea ține de situația de pe teren, care e tot mai puțin relevantă pentru deciziile adoptate de liderii occidentali.

Marea problemă nu e morbul, ci boala organismelor lipsite de imunitatea necesară a-l combate eficient.

În cauză e iraționalitatea crescândă a acestor lideri. Condiționați ideologic, ei nu par a vedea din realitate decât ce le permite fereastra din fața ochilor, din restul ei nevăzut ivindu-se presiunea tiranilor. De pildă repetatul șantaj moscovit cu războiul, amenințările teroriste, care au efectul unei găleți de apă rece turnate în cap, un duș de gheață, trezindu-i neplăcut pe visători din dulcea toropeală a confortului și a plăcerii de a fi în fruntea bucatelor, fără a conduce de fapt.

Dacă lucrurile n-ar sta așa, acești lideri n-ar avea o perdea pe ochi. Ar vedea lesne ceea ce de ani de zile tot constată și explică toți observatorii lucizi ai fenomenului putinist, islamist, terorist.

Realitatea unei relații toxice

Trăind mulți ani în Răsărit, unii dintre ei au descoperit direct sau prin efecte flagelul comunist și teroarea totalitară, care sunt mama și tatăl modului de a gândi al agresorului imperialist. Gary Kasparov n-are nevoie să se uite în capul lui Vladimir Putin ca să intuiască ceea ce un bun jucător de șah știe despre modul de a gândi, despre intențiile și impulsurile adversarului său. Kasparov, bunăoară, știa, după cum s-a exprimat fostul campion mondial ruso-iudeo-armean pe Twitter, că nu decizia Ucrainei sau a alianței nordatlantice de a-i face pe plac țarului determină decizia lui a de a invada, sau nu, țara vecină. Pentru că tiranii ”nu dispun de instinctul omenesc normal al nevoii de a găsi calea unui compromis. A te supune unui bully nu face decât să-l încurajeze”.

Toți observatorii cu scaun la cap și onești provenind din fostul imperiu comunist cunosc acest simplu adevăr sistemic. Pentru că oamenii acestui spațiu au fost timp de multe decenii, ba chiar timp de secole și milenii victimele opresiunii și a codependenței de agresor, de satrap și de tiran a victimelor lor. Dar și lucizii din vest înțeleg natura unei relații care corespunde raporturilor otrăvite dintre bătăușul care-și maltratează sistematic nevasta, la fel de stimulat de iertarea ei nejustificată, pe cât e de încurajat mardeiașul clasei de înțelegerea nemeritată pe care i-o arată dascălul prost și laș.

Haidamacilor și ciomăgarilor li se caută scuze ieftine, doar doar se va scăpa de datoria confruntării oneste și frontale cu turbulentul antisocial, pe care o pedeapsă sănătoasă aplicată drept, sever și la timp l-ar putea la rigoare trezi, tempera și salva.

Bătăușul global și împăciuitorii din vest

În relațiile internaționale, acest tip de comportament cu reminiscențe hitleriste ori staliniste e o perpetuă ispită pentru tirani. Cu cât bătăușilor terorizând Comunitatea Internațională dascălii lor, instalați în fruntea bucatelor la Washington, Paris și Berlin, le arată mai multă îngăduință, și le dau mai asiduu nas, cu atât vor lua proporții crimele agresorilor, tiranilor și teroriștilor, ca și frecvența, atrocitatea și odioșenia faptelor lor.

Potrivit Alexandrei Rybińska, o gânditoare poloneză, dotată cu o bogată experiență de observator politic conservator, ”cultura politică rusă, moștenită de la Hoarda de Aur, nu vede în dialog decât indiciul slăbiciunii. În logica ei, ori câștigi, ori pierzi, la mijloc nefiind nimic”. 

Iată ce nu înțeleg (sau se prefac a nu pricepe) profesioniștii și naivii împăciuitorismului din vest, de la extremele stângă și dreaptă cocoloșite și subvenționate timp de ani și decenii de Moscova, la idioții utili ai conservatorismului din Occident, care își imaginează, ca Eric Zemmour, Tucker Carlson și Viktor Orban, că Putin ar avea, chipurile, valori.

În speță valori creștine. 

Kaghebistul-șef de la Kremlin, un mafiot cu mâinile pătate de sânge, nu le are. Nu le-a avut niciodată și nici nu le va avea. Cum, spre deosebire de omologii săi occidentali, Putin nu are iluzii. Nu-și poate permite să le aibă, fiindcă sunt un lux inadmisibil pentru orice ins care a violat grav legea și-l așteaptă cătușele. Or, Putin se ferește de ele ca părintele lui spiritual de tămâie. Intolerant la orice frustrări cum e, îl apucă spasmele de furie în fața oricui nu capitulează la crizele sale de isterie și cere, din lipsă de autocontrol constant, ca alții (ori ca împrejurările) să-l controleze. Dar încearcă să evite gratiile.

Despărțirea de realitate a Germaniei și efectele ei

Încât, în cauză nu e doar eroarea morală de a-i ceda unui ins care face rău vecinilor nevinovați, cotropindu-i. E și agravarea bolii victimelor maladiei împăciuitorismului obsesiv. Ele își deteriorează situația perpetuu, amăgindu-se constant că ar fi loc de-ntors, deși, rațional, ar trebui să le fie clar, cum au tot aflat din trista lor experiență și cum le tot lămuresc fără succes medicii și psihologii, că nu duce la nimic să încerci să închei compromisuri cu un individ care nu pricepe decât limbajul brut al forței. Și al descurajării.

Or, eșecul occidental e programat dacă victima care mai poate mișca în fața făptașului (irațional și el), nu se smulge din amorțeala mușcăturii de păianjen și din plasa în care a fost capturată și nu trece urgent la acțiune eficientă. Plasa prădătorului e propaganda. Care întoarce realitatea pe dos.

Scriind despre ”periculoasa îndepărtare de realitate” a Berlinului, Rybińska se mira recent de maniera aiuritoare în care se raportează la Rusia gândirea politică germană, cea dominată de ”pacifism solid, de un și mai consistent antiamericanism și de visuri naive de înfrățire”.

E lesne de imaginat unde duce fraternitatea cu carnivorul. De care Germania și-a amplificat aservirea psihologică, o servitute decurgând din înfrângerea în cel de-al Doilea Război Mondial, prin vasalitatea toxică a dependenței energetice de gaz și de enormitatea proiectului, în fond politic, nu economic, al gazoductului Nord Stream II. De la această servitute nu mai e decât un pas mărunt până la tutelă. Și până la a îngurgita și veninul pretențiilor de agitprop ale Moscovei.

Potrivit lor, Rusia (ca pe vremuri URSS) s-ar simți, chipurile, ”amenințată” de NATO când, în realitatea nemachiată, alianța nordatlantică nu mai știe cum să-și semnalizeze bunăvoința, caracterul defensiv și pacifismul față de o putere nucleară, imperială, agresivă. Sau de biata Ucraină, care, în realitatea nemachiată, nu mai știe cum să-și apere neamul față cu tancuri, nave de război, avioane, drone, mercenari și 150.000 de militari ruși, înarmați in corpore până în dinți.

Strategia appeasementului și a servituții, limbajul și justificarea lor

Or, Occidentul a făcut și acest pas către subordonare și supunere. Căci în fața unei realități contrazicând confortul psihic la liderilor săi, Occidentul liberal se hrănește cu un soi de newspeak orwellian de sorginte progresistă. A acceptat ca heralzii amăgirii (care sunt idioții utili, ori agenții de influență ai lui Putin) să-și zică ”realiști”.

Cei din urmă, relevă Rybińska, au edificat o școală politologică, potrivit căreia criza ucraineană ar fi, chipurile, nu rezultatul faptelor dictatorului, ci al ”zăngănitului de arme ucrainean”, sau apusean, al ”amenințărilor”, pasămite ”justificate”, confruntând Moscova și al ”iluziilor liberale”, alimentate de promisiunile de apartenență la NATO făcute Kievului. Ca și cum aspirațiile unui popor clamând dreptul la autodeterminare ar putea fi anulate. Ca și cum vestul ar fi în stare să-și trădeze principiile fără să se autoanihileze.

Ca și cum n-am avea datorii morale față de cei 40 de milioane de ucrainieni. Ca și cum n-ar exista vreo înțelepciune politică, iar dreptul internațional ar fi divizibil, pentru unii mumă, pentru alții ciumă. Ca și cum victoria samavolniciei în criza ruso-ucraineană ar rămâne fără efectul tumorii cancerigene metastaziate asupra sănătății lumii cândva libere și civilizate.
Acceptarea iluziilor promovate de școala antifrastic numită, în newspeakul contemporan, ”realistă”, când de fapt produce doar scamatori, iluzioniști, negustori de tromboane și jucători de-a alba-neagra, de pe urma cărora profită doar appeasementul, agresiunea, jaful și mafioții, îi întărește tiranului impresia, just diagnosticată, că ”vestul”, cum spune Rybińska, e ”slab, divizat și înfricoșat”. Căci a acceptat fără să crâcnească anexarea Crimeii, războiul din Donbass și câte și mai câte.

Reiese, cred eu, precum atunci când în vest ori la ONU era primit, ca un lider legitim, un terorist ca Yasser Arafat, cu pistolul la brâu, că terorismul militar și politic e rentabil. Că șantajul e profitabil.

Remediul e clar. Dar îl vor găsi?

Ne putem bizui pe speranța că liderii apuseni vor înțelege acest adevăr simplu și vor reveni la bun-simț? Nu vor refula ei evidența că a face concesii e a pierde, și-anume a pierde și împotriva aliaților lui Putin, precum China comunistă și Iranul islamist, iar a refuza hatârurile cerute de Kremlin e a câștiga?

Nimic nu e mai puțin cert. Rusia e departe. Aproape e confortul în care sunt instalați și delirul ideologic progresist asumat de unii lideri apuseni, în credința eronată că a suprima libertăți și drepturi civice în numele binelui comun ar aduce servicii democrației și minorităților, când de fapt nu servește decât propriei perpetuări la putere, extremismului, și prelungirii divorțului de realități.

Dacă trezirea la realități e neplăcută ca un duș foarte rece și dureroasă, precum compresa cu gheață prea îndelung presată pe rană, iar poporul, în loc să protesteze, le permite să fie lași, stupizi și neadecvați, realegându-i în funcții, de ce să se scoale din somn, cât n-au fost luați la pumni?

Mai bine continuă să se dedea rușinii delirului, potrivit căruia ne-ar mai trebui ”puțintică răbdare”, vorba lui nenea Iancu, și am obține schimbarea în bine a răufăcătorului prin cooperare, dialog și concesii. Halal. Așa că Ucrainei îi vor urma Moldova, statele baltice, Polonia. Apoi restul Europei.

Petre M. Iancu