Am scris zilele trecute, pe blog, că românii sunt în pericol. Și nu doar din pricina Rusiei lui Putin, ci și din cauza propriei justiții. Dată fiind gravitatea acestei situații, reiau aici comentariul publicat recent:
Revoltătorul revizionism istoric al ICCJ și cazul Babu Ursu
(Petre M. Iancu, 30 iulie 2023)
Cât de just și-a motivat ÎCCJ sentința de achitare ”definitivă” a ofițerilor de securitate Pârvulescu și Hodiș, anchetatorii torționari și asasini ai lui Babu Ursu? Și ce înseamnă, în esență, modul în care s-a justificat?
Românii sunt în mare pericol. Nu doar din cauza lui Putin, ci și din cauza propriei Curți Supreme. Care a disculpat Securitatea (preluându-i narativul falsificator de istorie). Ceea ce a exonerat regimul totalitar, care s-a folosit de ea. Curtea compromite astfel nu doar justiția, ci și democrația. Pentru a explica de ce și înainte de a intra în detalii, să facem o scurtă retrospectivă istorică.
Fraierul făcut la buzunar și chinuit? Poporul român
Mai întâi li s-au furat românilor în 1946 voturile și dreptul de a-și decide viitorul.
Apoi li s-a jefuit avutul, prin naționalizări. Și li s-a ucis, concomitent, de către securiștii comuniști, elita, în temnițele anilor 50. Concomitent li s-a luat libertatea de a călători.
Li s-a impus și botnița, prin revoluția culturală ceaușistă, de inspirație maoistă și nordcoreeană, la începutul anilor 70.
Apoi, românii au fost înfometați, omorâți prin frig și terorizați, când nu erau închiși.
Iar acum li se contraface adevărul.
Și li se jefuiește viitorul, omorându-li-se, odată cu justiția, memoria și istoria. De către judecătorii de la ICCJ.
Motivarea sentinței lorva rămâne pe veci în istorie. Și nu doar în cea a jurisprudenței românești.
Ce anume citim în motivarea scandaloasei achitări a securiștilor torționari și asasini care l-au anchetat pe disidentul Gheorghe Babu Ursu, luându-i viața inginerului închis de comuniști pentru că și-a asumat riscuri neobișnuite, întrucât voia să trăiască românii amenințați de seisme și să nu le cadă casele în cap?
O bătaie de joc cruntă la adresa adevărului istoric:
”Aplicând considerațiile teoretice și jurisprudențiale enunțate mai sus la situația concretă din speță, Înalta Curte, în acord cu prima instanță, reține că nu este îndeplinită situația premisă, aceea a existenței unui conflict (adversități) între organele statului, (comunist, ceaușist – nota și sublinierea mea, PMI –) pe de o parte, și populația civilă sau o colectivitate, pe de altă parte, în cadrul căruia să se recurgă la supunerea acestora la tratamente neomenoase, tortură, mutilare sau exterminare…”, scriu cei trei judecători ai completului ÎCCJ în motivarea lor.
Ce istorie au studiat oare cei trei analfabeți culturali puși să păstorească justiția la forul ei românesc suprem, devenită, din Înalta Curte de Casație și Justiție, o curte supremă de castrație a adevărului și a injustiției? Ce au înțeles ei din maniera în care statul comunist și-a tratat poporul, elitele, femeile, oamenii cu dizabilități și, mai ales, disidenții? De Canal, unde regimul comunist a exterminat elita culturală și politică a poporului român au auzit? Pare că nu.
Ar merita trimiși într-un stagiu la Canal, ca să învețe un pic de istorie. Fiindcă pare că tustrei nu știu că același regim comunist și aceeași poliție politică, Securitatea, ”brațul înarmat al partidului” aresta, supraveghea abuziv, teroriza, tortura oameni care treceau ilegal frontiera, făcea să dispară și asasina și în anii 80. Nici de controlul ginecologic din anii 70 și 80 care a forțat mii de femei să admită să li se provoace în taină avorturi, cu, în parte, cuțite ruginite pe mese de bucătărie nu par să fi auzit.
Sau de torționarii muncitorilor de la Brașov. Sau de modul în care securiștii i-au torturat pe Vasile Paraschiv și pe fondatorii SLOMR, Ionel Cană, Gheorghe Braşoveanu, Alexandru Nagy şi Nicolae Dascălu care fondaseră la Bucureşti Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România.
Sau de modul în care erau tratați disidenții ca Radu Filipescu la Rahova, Jilava și Aiud. Pe el l-au eliberat la un an după asasinarea în beciurile Securității a disidentului Babu Ursu, pentru că s-au exercitat din Vest presiuni ample. Babu n-a beneficiat de ele și pentru că, datorită securiștilor anchetatori, proaspăt achitați, a fost omorât în tortură, cu complicitatea milițienilor și criminalilor din celula sa, mult prea rapid.
Cum de au găsit cei trei magistrați că disidentul Gheorghe Babu Ursu, cel schingiuit, violat de bătăușii recidiviști din celulă, instigați de ofițerii aparatului represiv ceaușist, omul (martir al românilor) torturat, terorizat și ucis în interogatorii de securiști, nu era ”o persoană căzută sub puterea adversarului”?
Nu erau disidenții adversarii regimului comunist? Nu luptau ei pentru propria libertate ca și pentru a compatrioților lor? Cum au decis, arbitrar și prosecuristic, judecătorii, că nu exista o relație de adversitate între dictatură și deținuții ei politici? Au inventat o altă limbă, cu alt înțeles al cuvintelor românești?
Ca să decidă, practic, ”definitiv” prin sentința lor eronată, că România nu e un stat de drept, ci unul securistic, judecătorii Curții Supreme au hotărât cu de la sine putere că represiunea la care au recurs ofițerii de Securitate Vasile Hodiș și Marin Pârvușescu NU ar fi înglobată, chipurile, ”într-o acțiune mai amplă, sistematică, în care și alte persoane comit astfel de acte împotriva uneia sau mai multor persoane cu care au stabilit relații de adversitate”.
Adevărul istoric ocultat de judecători
Realitatea e la antipod. Realitatea indiscutabilă, stabilită de istorici, stabilită de actul asumat de statul român prin declarația prezidențială de condamnare a regimului comunist, care a osândit nu anii 50, ci întreg regimul comunist din România, de la înfiinţare şi până la prăbuşirea lui, în 1989 este că acțiunea celor doi ofițeri de poliție politică comunistă era înglobată într-o acțiune mai amplă. Era sistematică, o operațiune în care și alți securiști au comis sumedenie ”de astfel de acte împotriva uneia sau mai multor persoane cu care au stabilit relații de adversitate”, dacă n-ar fi decât muncitorii revoltați din Valea Jiului, cei de la Brașov, sau femeile cărora li s-a interzis avortul.
Da, doamnă magistrat, Valerica Voica, da, domnilor Constantin Epure și Alin Sorin Nicolescu care ați compus acest complet de judecată pentru eterna rușine a domniilor voastre, a ÎCCJ și a justiției românești (căci o Curte Supremă nu e un tribunal de cartier): Securitatea a comis numeroase și sistematice crime. Inclusiv după 1963. Inclusiv prin ceea ce s-a numit sistematica justiție selectivă a regimului comunist.
Le-a săvârșit în acțiuni ample și le-a înfăptuit sistematic, an după an, deceniu după deceniu. Dar dvs știați toate acestea. Pentru că după anteriorul verdict scandalos, mulți istorici independenți s-au revoltat. Au scris sumedenie de articole.
Nu vorbesc, evident, de pseudoistorici de doi lei, de la CNSAS, care în delirul frustării lor și în goana după posturi grase la ICCJ și la alte instituții, (căci nu le ajung cele de la CNSAS și SRI), simt nevoia să exonereze Securitatea anilor 80, SRI-ul și ICCJ, ca să tragă spuza pe turta lor. Și care afirmă, aberant, că cele 100.000 de dosare ale Secu n-ar reflecta supravegherea de către serviciul secret comunist a populației României. Și că acuzarea în proces ar fi greșit la acest capitol, iar completul de judecată ar fi profitat.
În realitate, nu s-au găsit după 1989 toate dosarele Securității. Știm de cele arse și distruse, găsite la Berevoiești. Și mai știm că populația nu trebuia supravegheată literalmente integral, dacă i se controla la sânge elita și liderii de bloc, de cartier, de întreprindere, de sector, de oraș, etc.
În fond, tocmai frica oamenilor (și, mai ales a intelectualilor care-i conduceau politic, cultural și spiritual) de a li se întâmpla ceea ce violenta, criminala Securitate i-a făcut perfect abuziv lui Babu Ursu, a menținut regimul, ținându-i poporul-adversar în teroare, pasivitate silită și sclavie, în anii 80.
Acest fapt s-a manifestat cât se poate de evident la Revoluție, când o parte a tineretului român s-a scuturat, și-a înfruntat frica, ieșind în masă în stradă să înfrunte tancuri și mitralierele securiștilor, spre a striga: ”vom muri și vom fi liberi”!
Unde au derapat (probabil voluntar) judecătorii?
Dar nu există doar istoria rescrisă monstruos de securiști și de slugile lor care se autovictimizează rentabil. Pe acest revizionism și lipsa crasă de bun simț a autorilor rescrierii istoriei e posibil să se fi bazat judecătorii ICCJ. Ca și pe manipulările tv dintr-o istorie de peste 3 decenii de mințit poporul cu televizorul, deși savanții serioși au lămurit în profunzime chestiunea istorică și greșeala grotescă a judecătoarei pe care dvs erați chemați s-o corectați în interesul dreptății, dacă nu și în al moralei publice. Dar nu doar că n-ați corectat-o, ci ați agravat-o. Ați interpretat juridic o crimă reală cu fundament, fundal și mobil politic și istoric, plastografiind istoria și profilul politic al epocii în care a fost comisă.
Nu v-ați rezumat la a alege legea mai favorabilă inculpaților securiști, optând pentru a-i judeca în temeiul legii comuniste din 1968. Această opțiune e, din păcate, legală. Nu v-ați limitat la a schimba încadrarea, deși crima împotriva umanității fusese asumată de regimul de la București, prin ratificarea tratatului în cauză în 1985. Just fusese, deci, încadrată asasinarea lui Babu Ursu de către Parchet, ca fiind o crimă împotriva umanității.
Ați invalidat această încadrare. Dar și crima comisă de tratamente neomenoase e și ea imprescriptibilă. Dar nu v-ați mulțumit la a da voie securiștilor care au venit să-i disculpe pe torționari să depună mărturie mincinoasă (una insultătoare la adresa victimei, căruia i s-a negat calitatea de disident). Ci le-ați dat depozițiilor lor și crezare, chiar prioritate.
Mai grav, mai ticălos: pentru ca să-i faceți scăpați pe cei doi securiști ați negat situația premisă (istorică) a comiterii acestor crime (de tratatmente neomenoase) pentru că ați pus istoria în cap, exonerându-le barbara și criminala instituție: Securitatea (din anii 80). Pentru că ați susținut, fals, că în anii 80 n-ar fi existat o stare de conflict între autorități și largi categorii sociale ale României comuniste. (De ce nu le-ați întrebat pe femeile controlate de ginecologii Securității? Dar pe muncitorii de la Brașov și din Valea Jiului?)
Sensul și semnificația mai largă a achitării celor doi securiști
Făcând acest lucru, n-ați comis, doamnelor și domnilor judecători de la ÎCCJ, doar o simplă eroare judiciară. Încă una, mai gravă decât altele. Nu ați săvârșit doar o nedreptate și o crimă morală, întrucât ați preluat poncifele Securității și ați pedepsit iar binele, în timp ce ați lăsat răul neosândit. Ați comis, poate involuntar, și una politică, pentru că ați subminat încrederea națiunii în propria ordine socială, punând sub semnul îndoielii calitatea de stat de drept a unei Românii dotate cu o astfel de justiție. I-ați pus în pericol și pe români, de vreme ce fapta dvs e un act de revizionism istoric și un atentat asupra memoriei.
Ați comis, cum just relevă Ana Blandiana, ”o tentativă de negare explicită a crimelor comunismului,…o disculpare cu acte în regulă a jumătății de secol în care, pentru români, ceasul istoriei a fost oprit cu forța.”
Pe bună dreptate se întreabă distinsa poetă: ”unde au fost cei trei judecători, cu pensii speciale, ai Curții Supreme care au semnat achitarea torționarilor din procesul Gh. Ursu în cei 25 de ani când s-au scris sute de articole, apeluri, proteste și s-au organizat zeci de dezbateri prin care societatea civilă românească n-a obosit să ceară și să argumenteze dreptatea în acest caz, devenit simbolic nu doar prin crima care pedepsea un delict de opinie, ci și prin tergiversările care dovedeau solidarizarea mecanismului judiciar cu vechile structuri ale Securității?”
Or, atentatul dvs asupra memoriei și ignorarea adevărului istoric (nu doar mistificarea lui, la peste 3 decenii de la debutul procesului asasinilor lui Gheorghe Babu Ursu) e calea spre repetarea trecutului totalitar refulat, cu tot cortegiul lui de crime. În această direcție ați împins România.
Deschiderea acestui drum îi amenință pe români, de vreme ce le compromite democrația, câtă mai este, democrație care nu poate exista fără o justiție onestă și competentă. Ceea ce este, pur și simplu terifiant. Și absolut intolerabil.
S-a spus că, judecând greșit în această speță, ați mai ucis o dată victima. Înclin să ader la această afirmație, dată fiindu-i justa încărcătură simbolică. Și dat fiind faptul că i-ați răpit post-mortem demnitatea lui Gheorghe Babu Ursu. Pe care l-ați încadrat fals, buimăcitor, nu în categoria sa de prizonier de conștiință și deținut politic ci, extrem de revoltător, brutal eronat și istoric revizionist, în categoria ”delincvenților de drept comun”, în conformitate cu narativul securist și mitul postcomunist al poliției politice a dictaturii.
Dar chiar dacă nu l-ați lichidat pe Gheorghe Babu Ursu din nou, pentru că viața postumă a unui erou și martir al netrebniciei securiste și comuniste nu e, din fericire, la îndemâna dvs s-o validați, ori s-o compromiteți: dar, dacă n-ați asasinat decât dreptul celor vii la o istorie netrucată, pe alții, cărora le-ați răpit ultima speranță de democrație și de stat de drept n-ar fi exclus să-i fi împins spre sinucidere. Cât de bine vor mai dormi, de aici încolo, domniile voastre?
Da, mai există, se pare, o cale de atac prin recurs la această scandaloasă sentință. Cu șanse de succes nesemnificative, potrivit experților. Și da, Andrei Ursu va trebui, în interesul dreptății și autoapărării românilor, să dea statul român în judecată la CEDO. Nu-i voi ține pumnii doar eu, ci toată suflarea democratică existentă, încă, în România.
Petre M. Iancu
