Trupele ruse, Navalnîi, vestul și Ucraina

Ce fac masările de trupe ruse la frontiera Ucrainei? Dar vestul, în reacție la sporul tensiunilor din zonă și la regimul de exterminare la care V. Putin îl supune pe adversarul său politic principal, Alexei Navalnîi?

Observatorii politicii occidentali dau din colț în colț încercând să explice aparent absurdul comportament al regimului președintelui rus Putin. Kremlinul și-a remasat trupele la frontiera ucraineană. S-a reîncălzit, astfel, perceptibil, conflictul înghețat creat din 2014, după anexarea de către Putin a Crimeii și invadarea Ucrainei răsăritene soldate cu secesiunea Donbasului. Atunci, Rusia pedepsise Ucraina pentru opțiunea ei prodemocratică și prooccidentală. Suferințele pricinuite de țarul neostalinist spațiului postsovietic în această sângerândă regiune s-a soldat între timp cu peste 13.000 de morți, în majoritate ucraineni. 

Ca în Moldova românească, ori în zonele împinse de Moscova să fie ”separatiste”, ale Georgiei, conflictul cu Ucraina ajunsese, cu sprijinul medierilor franco-germane, mereu obsecvioase față de Putin, aproape de înghețarea lor definitivă. De ce să fie reaprins?

Războiul hibrid și perplexitatea apuseană

Ca de obicei, conflictul e însoțit de ample eforturi propagandistice și dezinformative. Moscova dezminte că armata rusă amenință Ucraina. Or, această amenințare e incontestabilă. Se vede clar nu doar din avion, ci și din sateliți.

Au zărit-o și deslușit-o până și americanii administrației Biden, parcă mai preocupată de pandemie, de criza refugiaților de la frontiera meridională americană și de împăcarea cât mai rapidă cu aliații Rusiei de la Teheran, decât cu rezolvarea marilor probleme ale globului. Iar Rusia afirmă că ar face doar ”exerciții”.

Totuși, americanii știu ce înseamnă ”aceste exerciții”. Washingtonul relevă, ca atare, aparent credibil, că Moscova încearcă să intimideze Kievul. Reacția altor lideri occidentali, de la premierul britanic Boris Johnson și secretarul general al NATO, Stoltenberg, la oficialii UE gen Josep Borrell e cvasiidentică. Toată lumea își exprimă solidaritatea cu victima încercării de intimidare și solicită politicos explicații făptașului. Dar nimeni nu mișcă un deget.

Mobilul aparent al noilor tensiuni

Dar care să fie miza lui Putin? Nu e exclus, desigur, ca țarul să vrea ”să-și extindă cuceririle, să-și amelioreze accesul la Crimeea, să cimenteze divizarea Ucrainei și să-și finalizeze proiectul Nova Rusia”, după cum aprecia recent un comentator al ziarului german Süddeutsche Zeitung.

Dar de ce să profite el tocmai acum de ”momentul prielnic” al crizei corona, invocat de editorialistul bavarez, spre a edifica noua Rusie în estul Ucrainei”?

Și de ce e cotat ca ”prielnic” tocmai acest moment? S-a spus că pandemia ar fi absorbit întreaga atenție a vestului. Or, ”neatenția” lui, la șapte ani de la prima invadare a teritoriului ucrainean are și alte cauze, interne. Unele, care sporesc propensiunea spre tiranie a multora, în est. Ca și neînțelegerea în vest a adevăratelor motive ale noului recurs la forță al dictatorului rus.

Adevărata Rusie și legea ei fundamentală

Construcția statală mafiotă a celui din urmă e întemeiată pe forța brută a nașului suprem și pe disciplina prin frică indusă și oligarhiei ruse și supușilor marilor mafioți cu instrumentul represiunii și al groazei iscate și exercitate de serviciile secrete controlate de Kremlin.

În acest eșafodaj putinist, orice spirit liber manifestându-se necontrolat de ciracii regimului mafiot e cotat de sistem ca periculos la superlativ. Căci riposta liberă, verbală, poate produce mobilizare populară internă și răsturna mai lesne decât orice piramida avându-l în vârf pe împăratul devoalat ca gol de către criticul său neintimidat, nedomolit și nepotolit.

Prin contrast, în ciuda sancțiunilor lor oricum prea slabe, inconsecvent aplicate și deci insuficient de disuasive, nu rezidă pentru Kremlin niciun pericol acut din partea puterilor occidentale. Care, concesive, dezechilibrate și debusolate de pandemie și de restricțiile încălcând masiv drepturile omului, sunt încă, în mare, democratice și deci și pașnice și înclinate să înțeleagă greșit opțiunile adesea iraționale ale unor lideri autoritari, sau totalitari, care nu trebuie să dea socoteală. Cu totul altul e impactul enorm asupra Rusiei al unui activist anticorupție ca Navalnîi. Deschisa lui sfidare a regimului fricii poate irumpe cu violența unui vulcan uriaș. Ca deținut de conștiință revenit de bună voie, deci eroic, într-o Rusie care a încercat să-l asasineze, Navalnîi s-a transformat într-o amenințare directă, concretă, imediată și necanalizabilă. Întrucât nu poate fi dezavuat, propagandistic, ca un laș, chitit să se căpătuiască, iar dezinformarea privind presupusul lui ”extremism” s-a fumat și nu mai amețește decât un segment gata spălate pe creier, provocarea crescândei sale susțineri a devenit maximă pentru tiran.

La cântarul amenințărilor, talgerul cu Navalnîi e mai greu

Asta, deși exponentul primejdiei a fost expediat după gratii. Căci în lumea informațională, globalizată, regimul poate calma mai degrabă vestul cu promisiuni goale, decât neutraliza ”amenințarea” Navalnîi prin simpla ei recludere. Întrucât o închisoare normală nu ajută la desființarea unui om hotărât, sănătos și excelent conectat, Navalnîi a fost trimis într-o colonie penitenciară știută de experți ca una de distrugere morală și psihică, obținută prin așa-zisa tortură ”curată”, înainte ca ruperea deținutului de conștiință să devină fizică. În aceste condiții, Navalnîi, s-a îmbolnăvit și e din ce în ce mai rău. În indiferența cvasigenerală a vestului, a declanșat, logic, o grevă a foamei menită să-l apere cât de cât de regimul de exterminare la care-l supune Kremlinul. Spre a estompa ecourile acestei crime, regimul de la Moscova e foarte posibil să fi estimat necesară declanșarea unei ample diversiuni externe, sub forma un tir de baraj militar.

Căci, în ciuda nepăsării generate de pandemie și de tot mai autodistructiva angrenare a vestului în cultura anulării și în războiul cu tentaculele extremismului de stânga apusean, posibila exterminare a lui Navalnîi ar risca să genereze ample proteste revoluționare. Pe cale de consecință, talgerul cântarului cu vestul pe el ar redeveni greu și ar putea antrena și consecințe politice și economice serioase pentru regimul dictatorului. Or, nimic nu poate promova mai eficient succesul intern și extern al delestării cântarului, decât înscenarea unei noi aventuri militare.

De pildă, în estul Ucrainei. O ”miraculoasă” dezamorsare a părelnicei crize militare, artificial create și convenabil escaladate, ar genera o ușurare globală. Spiritele încinse de Navalnîi s-ar răcori, subit, văzându-i pe liderii occidentali convinși că ar fi salvat, ca la München, în 1938, ”pacea, în timpurile noastre”. Sub imperiul relaxării generale s-ar înlătura pericolul unui conflict de proporții cu un vest ai cărui guvernanți au semnalizat, oricum, că nu sunt înclinați să ia, față de tiraniile răsăritene, decât decizii bazate pe politica lor externă, nu și pe crimele lor interne.

Astfel, deteriorarea dramatică a situației drepturilor omului peste tot în lume, deplânsă mai nou de amnisty international, nu i-a determinat pe liderii europeni să schimbe foaia. Dregătorii UE n-au evitat să se înjosească printr-o vizită jenantă în Turcia lui Erdogan, așa cum coordonatorul diplomației, Borrell, nu s-a dat în lături să se lase grobian și rușinos umilit la Moscova de oficiali ruși ca Serghei Lavrov, sinucigașa autumilire occidentală fiind un fenomen vechi.

Fundalul crizei dezvăluie secretul aplanării ei

Concesia făcută în 2008 de Germania lui Merkel și America lui Bush regimului Putin, de a refuza aderarea Kievului la NATO, a prefațat invadarea Ucrainei în 2014. Hatârurile apusene ulterioare, de care au beneficiat tiraniile răsăritene sub Obama și cuplul Macron-Merkel, n-au ameliorat situația. Iar predictibilitatea administrației Biden, precum și împăciuitorismul profesat de oficialii ei obsedați să se arate cât mai concesivi față de aliații iranieni ai Rusiei, ar putea să fi condiționat și dorința lui Putin de a testa noul Washington post-trumpist, Moscova știind că mai-marii SUA nu prea îndrăznesc să tulbure apele, admițând aderarea Ucrainei la NATO.

Calculul rusesc pare să fi ieșit. Șeful NATO, Jens Stoltenberg, n-a răspuns disperatei cereri de aderare la alianță a președintelui ucrainean Zelenski. Potrivit căruia doar deschiderea accesului Ucrainei la NATO ar pune capăt conflictului cu separatiștii din estul țării și doar întărirea prezenței militare nordatlantice la Marea Neagră ar ”descuraja puternic” Moscova.

Zelenski are dreptate. Dar visează cu ochii deschiși. Din vest n-a primit, la schimb, decât tweet-uri de susținere (a suveranității și a integrității teritoriale) goale ca o sticlă de bere dată pe gât de un ins rău însetat, după zile de rătăciri în deșert.

Chiar dacă Rusia crede că s-ar putea bizui, parțial, pe strategica ei alianță cu China comunistă, cu Iranul și cu Turcia, vestul continuă, în ciuda sancțiunilor apusene, să fie enorm de important pentru Moscova.

Încât, numai avertismentul occidental credibil cu noi sancțiuni și consecințe militare și economice realmente aspre, dureroase, chiar dezastruoase pentru Moscova, ar fi de natură să facă Kremlinul mai pașnic și mai dispus la un dialog autentic. Orice altceva e fie timp pierdut, fie o gură de aer generos oferită implacabililor inamici nu doar ai lui Navalnîi și ai Ucrainei, ci și ai vestului și ai democrației. Dar decizia lansării acestui avertisment credibil ar presupune presiuni politice interne mari, în speță, o mobilizare exemplară a societăților occidentale. Dar ar fi ea posibilă?

Greu de crezut. Conștiința lumii doarme, e amorțită, sforăie, se sufocă, agonizează.

SURSA   FB