Caragiale a fost un gînditor de stînga! informează ziarul Adevărul, preluînd o descoperire a scriitorului Bogdan-Alexandru Stănescu. Ştirea e o contribuţie trupeşă la istoria umorului românesc – secţiunea ideologie veselă şi imaginaţie tristă. În afara acestei medalii dubioase, descoperirea datorată lui Bogdan-Alexandru Stănescu nu are nici o legătură cu opera lui Caragiale.
Într-o viaţă scurtă şi o operă bogată, Caragiale a fost multe şi amestecate, dar niciodată gînditor cu sistem. Dramaturg, prozator, poet, ziarist, cîrciumar, Caragiale a trăit din plin şi a încondeiat în amănunt lumea, fără să ducă dorul ideilor vaste. Nici gînditor şi nici gînditor de stînga, Caragiale a fost, însă, necuprins de inteligent. Sceptic, şi, ca orice geniu comic, resemnat cu păcatele circulare ale umanităţii, Caragiale a evitat să se dăruie vreunei devize sau să parieze orbeşte pe o ideologie, în vremuri care se întreceau să ofere artiştilor utopii şi proiecte revoluţionare.
Socialismul avea mare trecere în vremea lui Caragiale, dar asta nu a înduplecat nervul realist şi nu a curmat distanţa pe care umorul a pus-o între scriitor şi ideile agitate ale epocii. E greu de închipuit un scriitor care să-şi fi păzit mai bine neatîrnarea.
În schimb, atrasă de măreţia vînatului, posteritatea a decis, la intervale mari şi, în ascuns, înfrăţite ideologic, să facă din Caragiale un militant. Un propagandist dominat de dorinţa de a fi primit postum într-unul din partidele stîngii, de preferat comunist. Descoperirea pe care i-o datorăm lui Bogdan-Alexandru Stănescu nu e o noutate, ci un bis tîrziu.
Redefinirea lui Caragiale a început odată cu demolarea dogmatică a culturii române şi înlocuirea ei cu un siloz comunist. Încă din 1950, Ion Vitner, mare preot al proletcultismului literar, descria apăsat „Influenţa clasei muncitoare în opera lui Eminescu şi Caragiale”, într-un volum care decreta înrolarea lui Caragiale în detaşamentul scriitorilor progresişti. Mai departe, pînă tîrziu în anii ’60, Silvian Iosifescu şi echipa de esteţi marxişti ai Universităţii Bucureşti au îndoctrinat generaţii de studenţi filologi cu bibliografii doldora de lupta de clasă ca motor al creaţiei lui Caragiale. De pe margine, în schimbul poziţiilor oficiale, al dreptului de semnătură sau al maşinii la scară, Sadoveanu, Călinescu şi Camil Petrescu au dovedit că pot fi dezinvolt-abjecţi şi l-au prezentat pe Caragiale aşa cum nu reuşiseră să îl vadă înainte de 1945: drept autor al unei opere care a biciuit clasele asupritoare şi a luat partea muncitorilor, a ţărănilor şi a păturii progresiste, înscriindu-se, astfel, în glorioasa tradiţie de luptă a forţelor progresiste bla, bla, bla.
Operaţia care i-a adus lui Caragiale, în anii ’50, carnetul de partid are la bază cîteva argumente fixe. Toate coincid cu observaţiile folosite, după 60 de ani, de Bogdan-Alexandru Stănescu.
Piesa de rezistenţă e ideea după care, ca autor al pamfletului „1907 din primăvară pînă-n toamnă”, Caragiale a manifestat o simpatie revoluţionară pentru ţăranii răsculaţi. Şi critica severă a liberalismului îl plasează pe Caragiale tot la stînga, în calitate de adversar necruţător al burghezo-moşierimii. E de ajuns? Nu. Ar mai fi biografia unui om care a suferit adesea privaţiuni materiale (după cum se ştie, numai stîngiştii pot sărăci). În plus, Caragiale a frecventat un cerc larg de amici, între care destui socialişti, în frunte cu faimosul C. Dobrogeanu-Gherea.
Fişa de cadre e completă. Ea l-a salvat pe Caragiale de la excluderea pe care ideologii comunişti au ordonat-o în atîtea alte cazuri. Şi tot ea face din Caragiale un autor prizabil, astăzi, pentru generaţia radical-chic. Pionierii noului marxism-cultural românesc au la îndemînă diagnosticul lui Bogdan-Alexandru Stănescu, doctorul în filologie care a detectat, la Caragiale, „latura cea mai puţin cunoscută sau, mai degrabă, cea mai slab conştientizată … cea de scriitor şi gînditor de stînga”.
Bogdan-Alexandru Stănescu se înşală. În 1950, Caragiale a fost aşezat cu forţa între trofeele stîngii. Între timp, cenzura a dispărut şi nimeni nu e împiedicat să menţioneze nenumăratele detalii biografice şi literare care atestă un Caragiale neînregimentat, o minte deschisă, un cinic persiflant în faţa teoriilor băţoase, dar sensibil la suferinţa oamenilor mici, bătuţi de soartă.
Da, Caragiale a publicat în presa socialistă şi a vorbit la cluburi muncitoreşti, dar a luat peste picior seriozitatea marxist-doctrinară a lui Gherea. A detestat anti-semitismul turbat al epocii, dar a făcut o capodoperă din psiho-investigaţia spaimelor evreieşti ale hangiului Leiba Zibal, în „O făclie de Paşte“. A fost pentru votul universal, dar a rîs de reformismul radical al Poporaniştilor dopaţi şi îndopaţi de anarhism revoluţionar rus. A ironizat morga regală, dar a fost un monarhist mărturisit. A suferit pentru ţăranii lui 1907, dar s-a amuzat, în acelaşi an, pe seama Social Democraţilor învinşi în noua lui ţară de adopţie, Germania.
A fost Caragiale un om contradictoriu? A fost un om normal, cam atins de mania satirei permanente, zeflemist şi profund, mîncat de limbariţă şi grav. A fost, adică, un spirit critic natural, nu un iubitor de teorii neguroase şi elanuri revoluţionare. Cine încearcă să îl ia în prizonieraul vreunei idei politice îi micşorează opera şi îi ignoră umanitatea. Caragiale nu a fost de stînga, aşa cum nu a fost de dreapta. Asta nu înseamnă că a fost vreun neutru palid şi retras. Politica i-a dat subiecte şi pasiuni, l-a făcut cînd pro- cînd anti- conservator sau liberal dar, la sfîrşit, i-a devenit egală şi indiferentă. Caragiale a încheiat sfătuindu-şi cunoscuţii să se ţină departe.
Că I.L. Caragiale nu a fost om al stîngii poate părea prea puţin important. La ce bun atîtea palavre istorico-literare pentru opera cuiva care e tot mai necitit, într-o ţară tot mai puţin cititoare? Ei bine: pentru buna creştere a minţilor tinere ce învaţă, acum, rosturile lumii româneşti şi, mai larg, aşezarea spiritului în politică şi istorie.
Tehnica anexării culturale e o veche specialitate a stîngii. Astăzi, ea taie biblioteci şi spînzură reputaţii în Occident. Să nu ne facem iluzii. Odată plantat într-o cultură, virusul stîngist îşi distruge gazda. Ştim ce urmează, pentru că am văzut-o în România anilor ’50 şi în Occidentul, astăzi, subjugat de neo-marxism. După Caragiale gînditor de stînga, vor veni Gărleanu ecologist, Rebreanu şovinist, Slavici feminist şi Creangă rasist islamofob, pe motiv de Harap Alb.
Raţionamentul celor ce rescriu culturile îl fac pe Caragiale stîngist sau aruncă la coş literatura scrisă, de la Dante la Proust, de bărbaţi albi morţi, spune aşa: cine e solidar cu obidiţii e de stînga – cine nu e de stînga e bestie fascistă – prin urmare, umanitatea şi cultura sînt de stînga.
Acest raţionament e prejudecata care dă, pe gratis, superioritatera morală din care vin tirania publică a stîngii şi demonizarea perpetuă a dreptei. De aici se trag şi cenzura cea nouă în care trăiesc societăţile occidentale şi amuţirea perversă a democraţiei în numele compasiunii.
Apatiţia acestei prejudecăţi orbitoare începe să se facă simţită în România. Ea se doreşte confundată cu o formă nobilă de sensibilitate dar e vechiul truc sentimental cu care stînga corupe minţi neîncercate şi îşi şantajează adversarii. Marxismul cultural nu iubeşte nimic mai mult decît adeziunea culturilor pe care le violează.
Dacă nerăbdarea servilă a universităţilor în căutare de prestigiu şi patroni şi dacă dorinţa de exchibiţionism şi autogratificare vor deveni noua regulă a lumii academice, vom avea parte de tot ce a desfigurat cultura Occientului.
Caragiale însuşi va fi obligat să scrie, sub dictare, o operă ce nu îi aparţine: O rigoare pierdută.
Traian Ungureanu
SURSA adevarul
