Progresul roboților

Vom rămîne singuri, cu mobilul în mînă, ca un lot de copii închişi alături de jucăriile preferate într-o creşă fără ieşire. Refuzul de maturizare ne va fi tovarăş comod. Vom fi alintaţi cu basme trucate despre eroismul civic al năbădăilor încurajate de conducerea instituţiei. Cea mai aleasă şi mai furioasă colegă de internat, o fată bolnăvioară, pe numele ei Greta, ne va verifica şi ne va certa ori de cîte ori lăsăm murdărie în sala de mese.

Cu educatori potriviţi, două mii de ani de cultură mor repede şi se uită uşor. Cine mai are nevoie de ruguri? Noii noştri educatori ard biblioteci fără să le atingă. Ne aflăm în pragul unei epoci de obscurantism compact. În 30 de ani, am traversat distanţa de la „Noi muncim nu gîndim!“ la şi mai ruşinosul „Noi gîndim, nu simţim!“

Operaţia care ne pregăteşte pentru stadiul de nevertebrate de lux mai are un singur adversar: democraţia. Nu democraţia falsificată prin transferul în proceduri şi legalism ci democraţia fundamentală – acea făptură îndărătnică şi recalcitrantă care scoate capul, mereu, la alegeri. Trăim, cu spatele la zid, timpuri în care victoria sau înfrîngerea vor hotărî între redescoperirea umanităţii şi înregimentarea într-un monoteism gol. În progresism dogmatic şi nebunie liberală, slujite devastator de şantaj ecologist şi de anti-rasism rasist.

Culpa în care am fost plasaţi e neputinţa de a înţelege binele ce ni se urzeşte prin  generozitatea superiorilor noştri, amici intimi ai binelui şi stăpînitori ai adevărului. Am fost declaraţi în flagrant de înapoiere şi refuz de revelaţie. Sîntem, din principiu şi din laptele de mamă medievală, rasişti şi asasini ai Planetei.

Impresiile înşală cu bună ştiinţă. Consimţămîntul general şi euforic nu există decît în relatările care spun că tăcerea înlesnită de căluşul din gură e o dovadă de aprobare. Lumea e timorată şi înghesuită de o minoritate care şi-a luat glas şi emfază de majoritate. De la San Francisco la Bruxelles şi la euro-aprodul Cioloş, o nouă Internaţională a Gîndirii Unice simulează maniacal umanismul luminat. Prin urmare, primul pas spre adevăr e curajul de a striga adevărul: sîntem asediaţi de fixaţiile unei minorităţi care a adunat prea multe frîie în mînă.

Nu e nimic inevitabil sau obiectiv în ideile pe care sîntem somaţi să le urmăm, sub ameninţarea eliminării pe motiv de rasism, sexism, naţionalism, populism, extremism. Am mai trecut prin asemenea febre. Ar trebui să ne amintim că, înainte de a lăsa în urmă beznă, scalvie şi munţi de cadavre, toate aceste furii salvaţioniste s-au înveşmîntat în mantia ştiinţei, dreptăţii şi progresului.

În ultima vreme, ceva s-a schimbat. Tăcerea prielnică supunerii s-a fisurat. Cîteva voci au îndrăznit să vorbească iar păcatul de neiertat e că împotrivirea a venit dinăuntru, de la personaje care ar fi trebuit, prin staut, să tacă. Ricky Gervais şi Laurence Fox – două vedete foarte atipic lipsite de conformismul artiştilor – au tulburat extazul somnolent al făcătorilor de bine. Primul a ridiculizat public trufia egolatră a pramatiilor răsfăţate care tronează la Hollywood. Al doilea a dat de pereţi cu noua opinie corectă care spune că actriţica Meghan-Vegan Markle a fost izgonită din Casa Regală britanică de rasism.

Opinia pompată pe canale mediatice şi la dineurile fine ale cunoscătorilor spune că, dată fiind culoarea pielii, Meghan-Vegan are dreptul să fie întreţinută de Casa Regală, să defileze sub însemnele regale şi să îşi facă de cap după placul inimioarei ei identitare. Ideea de mai sus e parte a teoriei generale care spune că sexul şi rasa sînt singura identitate admisibilă şi bat orice alte altceva. A fi alb – a remarcat exasperat  Laurence Fox – înseamnă a greşi din naştere şi a te supune, pe viaţă,  tratamentului cu care savanţii anti-rasism te-ar putea salva. Pe cînd Ducesa cu program de voie e sănătoasă la cap şi preacurată-n cuget, cum numai ce nu-i alb poate fi. Mascarada progresistă a fost bruscată dar asta nu e mai mult decît un incident izolat. Războiul e vechi şi amplu.

Prima apariţie a monstrului care ne fugăreşte azi a adus, acum 200 de ani, ghilotina ca instrument de tranşat discuţii, persoane şi credinţe în dezacord cu iacobinii. Liberté, Égalité, Fraternité, Guillotiné! Măcelul revoluţionar francez a lăsat în urmă o trenă prestigioasă şi, culmea, pretenţia necuvincioasă de fondator al libertăţii moderne. Din acest sinistru strat germinativ, grădinărit pervers de intelectul epocii, s-a înălţat o religie universală: ideea după care societăţile trebuie rupte de ordinea divină, dreptul natural şi tradiţie, spre a fi tîrîte în direcţia binelui suprem.

Acest tip de scientism socialist misionar a ieşit întărit din primul măcel european şi, după 1918, a păstorit două gorgone-surori: comunismul şi nazismul. După 1945,  comunismul, acreditat ca învingător al hidrei-surori, a fost primit cu gratitudine în occident unde a hrănit masiv nevrozele şic ale intelectului academic şi politic. A fost breşa care a permis relansarea marxismului în Franţa, Italia, Germania şi, mai ales, în universităţile americane, preluate de fugarii Şcolii de la Frankfurt şi de nenumăraţii lor plozi plasaţi prin catedre.

Astăzi, la capătul unei colonizări ideologice de aproape 50 de ani, noua doctrină fixă se cheamă marxism-cultural şi controlează universităţile, presa şi creierul oricui se lasă crescut de ele. În variantă de stradă, aşa cum e de văzut la marşurile adolescenţilor cutremuraţi de soarta Planetei şi la adunările ”rezistenţei” care vrea să ne ferască de capitalism şi alegeri libere, noua filozofie e un kitsch pop lozincard. Un marxism-lennonism. Mai sus, aceleaşi idei trec drept răspundere corporatistă şi ajută Goldman Sachs să refuze cotarea companiilor care nu au procent fix de femei în board. Reeducarea marxistă e completă. Ciclul început în şcoli e încununat de afilierea ipocrită a marilor companii în căutare de amnistie morală. Cu asta, minoritatea care administrează cultul progresist e perfect poziţionată pentru a dicta gîndirea publică, filozofia morală şi idealurile globale. Aşa cum a profeţit Antonio Gramsci, urmaşul cel mai pătrunzător al lui Marx, hegemonia culturală e cheia dominaţiei politice.

Instalat în poziţie de comandă, noul marxism a trecut repede în extremism. El a pus în dubiu şi a demontat toate articulaţiile civlizaţiei occidentale: geniul spiritual al creştinismului, familia, naţiunea, istoria şi, chiar, definiţia naturală a sexelor. Ruşinea de a fi bărbat alb a devenit obligaţie. Abrogarea frontierelor şi admiterea unui număr nelimitat de migranţi sînt, azi, datorie sacră. Inflaţia de drepturi civile a luat proporţii industriale şi a adus la cîrmă o armată de evocaţi. Dezbaterea parlamentară şi votul alegătorilor au fost înlocuite de apelul la justiţie şi de fiat juridic. Pe măsură ce a primit tot mai multe drepturi, individul comun a rămas fără dreptul de a decide cu propria judecată.

Înarmaţi cu ”adevărul ştiinţific” despre lume şi viaţă, elitarii au ajuns la convingerea că sînt infailibili. Că lumea e datoare să îi urmeze, copleşită de lumina imperativă a revelaţiei. Cînd lumea nu i-a urmat, cînd majorităţi uriaşe au refuzat să renunţe la tradiţii şi la bun simţ, elitele au decretat că majorităţile sînt o eroare umană care trebuie decartată sau supusă unui regim de reeducare şi mai sever.

Victoriile în lanţ ale aşa numniţilor populişti au creeat o problemă pe care elitele încearcă să o rezolve prin disimulare libertară: vrem să întărim libertatea dar, pentru asta, trebuie, mai întîi, să scăpăm de democraţie. Noua clasă dominantă trage cu urechea la succesele anterioare ale ideologiilor impuse: cum putem recupera rădăcina utilă a fascismului şi a comunismului, fără să defilăm în cămăşi brune şi fără seceră şi ciocan pe drapel? Răspunsul practic şi imediat e milenarismul cu rază scurtă de acţiune. Vestea oficială despre iminenţa apoicalipsei globale. Ecologismul militant şi cruciada climatistă. Aşa a apărut cultul ridicol al Gretei Tuhrnberg, fetiţa ambulantă, purtată prin toată lumea să anunţe în spume ora exactă a sfîrşitului. Dar circul bate mult dincolo de fetiţa turbulentă şi viitoarea ei cămaşă de forţă.

Proclamînd ”starea de urgenţă climatică”, noua clasă dominantă spune că iminenţa catastrofei cere mijloace extreme. Numai puterile extraordinare şi regimul de excepţie ne mai pot salva. Opiniile contrare, dezbaterile divergente şi chiar democraţia sînt surplus. Respectarea lor e un lest şi ne va împiedica să acţionăm eficient şi la timp. Dacă vrem să salvăm Planeta, nu avem nevoie să încetinim. Nu ne putem împotmoli în considerente democratice şi alte mofturi moştenite de la epocile iresponsabiule care ne-au adus în faţa catastrofei de azi.

Deocamdată, democraţia e în vigoare, deşi respiră clandestin. Nu e o consolare. Căci lumea e, de la Vest la Est, stratificată schizoid. Democraţia aduce în continuare victorii care aşază bunul simţ la putere dar teritoriul înconjurător e pierdut. Puterea politică nu afectează hegemonia culturală a progresismului. Trump, Johnson, Orban, Netanyahu, Kaczynski şi (în curînd) Salvini guvernează dar instituţiile statului şi instituţiile publice sînt fidele progresismului. Şi se ocupă de contraofensivă.

Aidoma vechilor regiumuri comuniste, progresiştii sînt convinşi că ideile lor sînt într-atît de corecte încît eşecul la urne poate fi explicat doar prin imixtiune ilegală. Comuniştii îşi justificau nereuşita prin acţiunea infamă a sabotorilor şi a spionilor. Progresiştii au decis că pierd alegeri pentru că alegătorii sînt manipulaţi pe net de ruşi. Ciudat pentru oameni atît de indgnaţi, nu s-a văzut pînă acum vreo demonstraţie în faţa vreunei Amabdsade Ruse. Şi nici chemări la boicotarea petrolului şi gazelor ruseşti nu s-au pomenit. Dealtfel, ONG-urile au o experienţă solidă în materie. Ea îi ajută să facă iad din viaţa oricui e acuzat de homofobie şi, simultan, să tacă mîlc ori de cîte ori Iranul spînzură homosexuali de macarale.

Între timp, Rusia lucrează. Putin şi aparatul au sesizat ruptura forţată de progresişti în societăţile occidentale şi se grăbesc să o adîncească, declarîndu-şi simpatia pentru populişti. Calculul e rafinat. Dintr-o mişcare, elitele occidentale sînt ajutate să îşi confirme propria paranoie şi să sape mai adînc la temelia democraţiei. Pe parcurs, libertatea clasică devine şi mai suspectă iar democraţia de nedorit. Putin îşi freacă mîinile de satisfacţie şi îşi aşterne de domnie pînă după 2024, în vreme ce progresiştii denunţă pericolul autoritar din Occident.

Ne mai putem salva? Cu mintea roboţilor progresişti la putere, nu.

Traian Ungureanu

SURSA   adevarul