Printre cele trei fenomene sociale apărute în precedentul secol însângerat de monstruoasele totalitarisme și reverberațiile lor morale încă mutilante, fenomene sesizate de Nicolae Steinhardt,

după „invazia pe verticală a barbarilor” și „domnia proștilor”, se află, mai puțin luat îndeobște în seamă, dar de o abisală perversitate,

fenomenul „trădării oamenilor cumsecade”.

A neutrilor de conjunctură. A celor ce încearcă să-și neutralizeze inclusiv propria conștiință pentru a nu lua atitudine. Din varii motive. Frica și lașitatea ar fi cel mai puțin dezonorante dintre acestea.

„În loc de a se împotrivi, oamenii cumsecade adoptă expectative binevoitoare, se fac că nu văd și nu aud, pe scurt trădează. Nu-și fac datoria. Imparțialii și încrezătorii înregistrează și tac. Sunt cei mai vinovați.”

„Biruinţa nu-i obligatorie. Obligatorie e lupta.”

(Nicolae Steinhardt)

Acest tip de trădare se aliază strâns cu viclenia și cântă în falset, pe două voci, aria neutralității în fața răului.

Ce rezonanță dureros de actuală pot capătă uneori cuvinte biblice al căror ecou ajunge până la noi după milenii de istorie a aceleiași decăzute naturi umane… !

„Leapădă din gura ta orice cuvinte cu înţeles sucit, alungă de pe buzele tale viclenia.”

Pildele lui Solomon, 4, 24

„Cel care aruncă piatra în sus, peste capul său o aruncă şi lovitura vicleană dă naştere la răni.”

Ecclesiastul, 27, 26

Vasile Bănescu