In ultima luna am primit, pe adresa universitatii unde predau (University of Maryland at College Park) doua scrisori de amenintare cu moartea. Ii rog pe cititorii acestui articol sa-si imagineze ce simti cand deschizi un asemenea plic. Stupoare, inmarmurire, deruta. Nu este vorba de teama (am mai primit asemenea mesaje, nu mi-am “temperat” activtatea), ci de o infinita greata. Prima abominatiune de acest tip (lexicul antisemit este de o violenta inimaginabila) am primit-o in 1984. Era semnata “Comandamentul Dumnezeu si Patrie”, o productie sulfuroasa a sectiilor specializate in dezinformare ale Securitatii. Am citit mult pe acest subiect si sunt convins ca asa procedau “institutiile”. Simulau provenienta dinspre extrema dreapta pentru a sterge urmele si a-si atinge scopurile: intimidare, descurajare, infricosare. Continea si versuri (“Ma-ta te-a scurtat de …/Noi o sa te scurtam de tartacuta”). L-am sunat atunci pe regretatul istoric Vlad Georgescu, directorul Departamentului Romanesc al postului de radio Europa Libera unde eram colaborator permanent. “Welcome to the club”, mi-a spus cu intristat umor, dupa care m-a sfatuit sa renunt neintarziat la cetatenia romana. Vlad nu mai este printre noi, dar, cum imi scria prietenul sau apropiat Gelu Ionescu, ar fi fost neindoios un sustinator al demersului Comisiei Prezidentiale de analiza a dictaturii comuniste. Pentru Vlad contau principiile, nu micile umori si marile vanitati. Insist asupra unui fapt: aceste dejectii au o istorie care precede cu decenii momentul actual in care, mi se spune, “cine seamana vant culege furtuna”.
Aici nu e vorba de pozitia mea politica de sustinere ori criticare a unui om politic sau a altuia, ci de o tentativa de anihilare in efigie a cuiva care se situeaza categoric de partea valorilor societatii deschise. La fel stau lucrurile si in privinta lui H.-R. Patapievici ori a lui Gabriel Liiceanu.
La ora cand scriu aceste randuri, familia mea nu stie nimic despre aceste imunditii. Limbajul extremist, abjectia isteroida a insultelor, ma impiedica sa le reproduc. Voi anunta institutiile abilitate (atat in SUA, cat si in Romania). Mai primisem una, tot anul acesta, in luna februarie, expediata din New York. Cea dintai pretindea ca vine din partea saptamanalului “New York Magazin” (i-am trimis o copie editorului Grigore Culian, i-am spus ca banuiesc ca avem de-a face cu o intoxicare securista). Ma intreb insa despre care Securitate vorbim. Cele doua mostre da hate-mail sosite in noiembrie au pe plic stampila “Revista Romania Mare”. Nu am probe ca Vadim le-ar fi trimis. “Tribunul” isi rosteste imprecatiile public, sub nume propriu. Este mandru de de obscenele-i atacuri, si le asuma. Nu stiu cine este maniacul care trimite asemenea orori. Ori poate maniacii. Stiu insa ca discursurile urii, dezumanizarea simbolica a celor cu care te afli in dezacord, insinuarile otravite, procesele de intentie, negarea oricarui merit celui pe care ai decis ca vrei sa-l sa-l excluzi, ba chiar sa-l anihilezi, sunt menite sa distruga civilitatea.
Sa negi cuiva dreptul de a vorbi numai pentru ca se intampla sa vina dintr-o familie candva comunista, sa-i falsifici deliberat biografia numai pentru a demonstra ca este lipsit de legitimitate in a condamna comunismul ori fascismul, ca nu are dreptul moral sa vorbeasca despre trubadurul en titre al stalino-fascismului romanesc, este o ignominie.
Reactiile legate de “canonizarea” lui Paunescu au revelat falii adanci, nevroze persistente in societatea romaneasca. Cum mi-a scris recent o respectata personalitate a rezistentei anti-totalitare, cascada de laude la adresa sicofantului suprem al dictaturii tine de domeniul grotescului netarmurit, iar istoria inmormantarii si post-inmormantarii a depasit capacitatea publica si masura manipularii lor. Ditirambii au intrecut tot ce se putea inchipui.
Fara o asumare responsabila a trecutului traumatic, fara o dezbatere onesta, fara curajul de a spune lucrurilor pe nume, riscam sa prelungim o stare de turpitudine larvara si sa prelungim la nesfarsit o amnezie auto-distructiva. Daca acest lucru implica un risc, eu unul nu ezit sa mi-l asum. Sunt convins ca sunt departe de a fi singurul.
