Înarmarea accelerată a Turciei din ultimii ani, în paralel cu politica militară tot mai agresivă a președintelui Erdogan îndreptată împotriva țărilor care îi limitează expasiunea proiectatului său imperiu cereau o soluție rapidă din partea țărilor amenințate, reacție pe care NATO nu prea avea cum să o ofere.

Experiența ocupării unei părți din Cipru în 1974 de către armata turcă, atunci când și Turcia, și Grecia erau membre NATO, e foarte relevantă și nu lasă loc de îndoieli – Turcia ar putea fi gata să atace militar tot ce consideră țintă legitimă în Mediterană, fie acesta în interiorul NATO sau nu. Incidentele de anul acesta din largul coastelor Ciprului, pentru a opri firmele care lucrau la exploatarea gazelor naturale, cât și încălcarea constantă a spațiului naval și aerian al Greciei, pe lângă retorica îndreptată împotriva Israelului, au conturat de la sine o posibilă alianță, naturală în condițiile date.

E clar că Grecia, cu toată armata sa bine echipată, nu poate face față singură preaputernicei armate a Turciei, care se înarmează acum într-un ritm comparabil poate doar cu cel al Chinei ori al Indiei. Acum, nici Israelul nu poate asista în liniște la felul în care se pierde echilibrul geopolitic al zonei. Orice privire atentă asupra hărții țărmurilor Turciei lămurește rapid faptul că un om cu ambițiile lui Erdogan nu are cum să accepte situația actuală, cu o Grecie care domină, prin mulțimea sa de insulițe, bună parte din traseele maritime strategice ale marinei turcești… De altfel, Erdogan a solicitat explicit rediscutarea Tratatului de la Lausanne din 1923, în care au fost trasate granițele actuale ale Turciei – în decembrie 2017, a cerut Greciei să-i cedeze parte din teritori chiar la prima vizită din ultimii 65 de ani făcută de un președinte al Turciei în Grecia.

Ca răspuns la amenințarea Turciei, în ultimii trei ani a început să fie luată în considerare alianța EMA (Eastern Mediterranean Alliace), formată din Israel, Grecia și Cipru. Împreună, cele trei țări reprezintă o forță credibilă de descurajare pentru Turcia și pot opri eficient orice agresiune ordonată de Erdogan la adresa țărilor din Mediterana de Est. Alianța are de apărat și zonele unde sunt exploatate zăcămintele de gaze din Mediterană, cele trei țări având rezerve strategice importante în regiune, timp în care Turcia nu are mari rezerve confirmate în apele sale teritoriale și nimic de dat în exploatare in perioada imediat urmatoare. Alianța care se pune acum la punct, EMA, va reduce drastic amenințarea Turciei în zonă și va curba semnificativ dorința lui Edogan de a-și reface imperiul în Mediterană.

Deși este prezentată ca o uniune pentru pace, EMA ar fi mai degrabă alianța unor țări care sunt în alertă permanentă, cu armate bine puse la punct, care pot face rapid față unei agresiuni militare. Israelul, Grecia și Cipru au experiența provocărilor Turciei, dar și a confruntării militare la modul general, așa că EMA, în ciuda retoricii din jurul ei, ar putea să devină o alianță necesară între armatele statelor democratice din estul Mediteranei, apărătoare ale valorilor occidentale.

ACP