FUNDATIA IOAN BARBUS

Omul care nu râde

Există un soi impenitent de manipulatori ai conştiinţelor, de profesionişti ai imaginii, de artişti ai travestiului, actori perfecţi care spun „eu pot” fără să le fie pusă la îndoială capacitatea reuşind să se preumble în carele virtuale ale triumfului indiferent de cât de departe au fost de adevăr sau de valoare. Leacul pentru nevoia acută de hrănire cu iluzii a masei de superficiali şi habarnişti este jobenul şi bagheta magicianului. Nu se cere competenţă, se cere aplomb. Nu se cere o analiză, se trece peste acesta necesitate vetustă care ar putea pune la încercare circumvoluţiunile doritoare de comfort. Grija faţă de viaţă a fost înlocuită de viaţa fără de griji, reclamele băncilor vorbesc despre mutări în vile sau apartamente de lux doar prin apelarea la creditul x sau z. I-grecul sună rău acum, ne reaminteşte de scadenţe, de plăţi întârziate şi de teancuri de facturi. O simplă semnătură şi ţi-ai ocupat locul tău personalizat în paradisul terestru. Un vot dat celui care ne înnobilează cu prezenţa şi în faţa căruia simţim nevoia organică să strigăm „Să trăiţi dom’Doctor” este obligatoriu pentru a ne spăla de păcatul responsabilităţii. Jobenul iluzionistului este letargia intelectuală, iar imaginea bisturiului ţine loc de baghetă magică. Societăţii care vrea rezolvări de basm i se servesc minciuni sfruntate, exegeţii valorizatori ai strâmbării din nas au prioritate faţă de limitaţii care plictisesc prin repetarea evidenţei.

Servită cu o şosea suspendată, masă de bucureşteni devoratori de tablete cu borduri s-a pus în mişcare pe consola Xbox şi şi-a potolit nevoia de emancipare. Nevoii de mai bine i-a luat locul nevoii de a uita de efort. Sătuli de real, de calvarul anilor în care s-au refăcut bulevarde şi şosele, marcaţi de aglomerările la intersecţiile “unde nu se mai termina” statul la coadă pe singură bandă neaflată în lucru, scârbiţi de aspectul străzilor rămase fără dughene şi tarabagii, alegătorii au făcut un salt în dimensiunea neimpozabilă a iresponsabilităţii. Ştiau că este o minciună dar s-au abonat la ea pe tăcute, la ceas de zi şi, aşa cum se duc cumpărătorii de etnobotanice la magazinul cu ochiul vrăjit, aşa şi ei s-au năpustit să-şi ia porţia de elixir al deşertăciunii.

Cei care spuneau că altele sunt priorităţile oraşului au tăcut în faţa valului de indiferenţă şi superficialitate. Marii luptători pentru nimic au hăhăit şi au tropăit de bucurie. Avatarul nu este numai albastru, el poate fi şi incolor, inodor şi insipid dar fără a se materializa în apa izvorului lui Bucur. Locuitorii aveau de ales un primar, dar s-au ales cu un poster gigantic al salonardului media, amator de bancuri şi taifasuri, miştocar cu buletin de neaoş neţăran, grozav ocrotitor al familiilor dar fără de familie pen’că, nu-i aşa, un doctor n-are timp de nimicuri din alte vremuri. Cu o ură crâncenă faţă de pantofii, rochiţele şi poşetele lui Udrea cea vinovată de viaţa cea grea, noii proletari ai evului virtual s-au ridicat la lupta cea mare. Zi de zi, şoseaua suspendată îi conduce pe fiecare către casă, le uşurează munca şi le ieftineşte cumpărăturile. Ave Scalpel, murături te salutant!

Au fost faraoni egipteni care şi-au făcut intrarea în istorie ştergând numele şi inscripţiile de pe monumentele înaintaşilor. Intrat în Guiness Book pentru meritul colosal al năşitului celui mai lung cârnat afumat, primarul Oprescu şi-a adjudecat şi cele mai mari realizări ale oraşului din timpul mandatului: Pasajul Băneasa, Stadionul Lia Manoliu şi mai ales Pasajul Basarab. Mamă, ce ochi ai! Aşa s-a exprimat edilul ‘telectual în cea mai curată limbă a lui Mitică la inaugurarea pasajul Basarab! Şi nu se referea la pod, vezi minutul 1 şi 36 de secunde:

Ideile şi munca altora sunt foarte bune din când în când. Omul sfinţeşte locul, da, dar nu acest om. Se aude că edilul şef îşi negociază competenţele cu USL-ul, vrea să fie pe listă cu 10 centurioni de-ai săi, nu cumva să se încerce să i se pună beţe-i roatele carului său imperial. O paranteză: pasajele şi refacerea Stadionului Naţional au fost concepute şi începute pe vremea primarilor anteriori, dar să nu exagerăm! Important este cine dirijează majoretele, nu-i aşa?

Ce nu poate Oprescu este să radă, să radă omeneşte, cu poftă şi din fundul inimii, aşa, ca un oarecare. Rânjetul îi iese, dar nu se transformă. Concentrat pe subiectele care-i condimentează existenţa, Oprescu se amuză de oricine şi de orice, dar straturile de aroganţă sunt platoşa unei persoane neajunse la maturitate, care vede strâmb şi gândeşte în consecinţă. Locul bărbatului responsabil şi muncitor este luat de berbantul cârcotaş şi zeflemist. Incapabil de autoironie şi imun la critici, îşi hrăneşte ego-ul cu spoieli de paradă, fiind campionul nimicului ridicat la rang de idol. L-am văzut şi o să-l vedem întotdeauna trecând grăbit pe lângă cei care fac, mulţumit fiind când vede spinări încovoiate slugarnic în faţă sa. La inaugurarea pasajului Băneasa cu doi ani în urmă, Oprescu a ameninţat că începe „de urgenţă” amenajarea pasajului din Piaţa Presei Libere, dar toată lumea a ştiut, ştie şi va şti că urgenţa lui Oprescu este la calendele greceşti, că tot e la modă Elada!

Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

Daniel Francesco

Daniel Francesco

23 de comentarii

  1. Pataphyl
    11 iulie 2011

    Opresculap și Primăria

  2. calehari
    11 iulie 2011

    Un recipient plin cu umor analitic si ironie acida varsat in capul paiatei toape si arogante, ce imi aduce aminte, de cate ori o vad, de vorbele lui Mihail Sebastian : ” Familiar cu abstractiile, intim cu ideile, putin porc cu nuantele, se tutuieste cu toate problemele din lume”. Felicitari Francesco pentru un articol de colectie !

  3. Pataphyl
    11 iulie 2011

    Francesco, felicitări pentru portretizarea ipochimenului. Am stat și-am relecturat și-am rumegat cam care e percepția mea despre numitul: cred că o combinație dintre „jmeker dă Bucale” („lexic” de mileniul III) și mai învechitul „papițoi fudul„.
    Legendarul Mitică e un nobil, dar dacă dorim neapărat să scoatem în evidență noblețea medic-primarului ar trebui să umblăm la epitetele lui Miron Radu Paraschivescu stropite gros cu parfum de manéa. ????

  4. Daniel Francesco
    11 iulie 2011

    Multumesc pentru aprecieri. Mergem inainte, Inliniedreapta.

  5. calehari
    11 iulie 2011

    Dom’ doctor, un panou promotional ce va ocupa mult timp scaunul primarului general pentru ca, le seamana ” jmecherilor da Bucale ” ! Cel ce latra in sedintele CGMB in urma cu ani contra lui Basescu si a pasajului Basarab, acum taie panglica si se pupa cu poporu’. Jmecher mare, ba !

  6. Pataphyl
    11 iulie 2011

    The man who never laughs

    (J. R. Miller, „The Duty of Laughter”)

    „The disciples were filled with joy and with the Holy Spirit.” Acts 13:52

    „The fruit of the Spirit is joy” Galatians 5:22

    The Wise Man says that there is „a time to laugh.” That is, there is a time when laughter is right, when it is a duty—and when it would be wrong not to laugh. Perhaps we have not been accustomed to think of laughter in this way. We regard it as an agreeable exercise—but are not apt to class it among duties, like honesty or kindness.

    It would be a sad thing, however, if laughter should be altogether crowded out of life. Think of a world of human beings with no laughter—men and women always wearing grave, serious, solemn faces. Think of the laughter of childhood, departing from the world—how dull and dreary life would be! Nothing on earth is more beautiful, than the merry laugh of childhood.

    Laughter has its place in every wholesome, healthy, holy life. The man who never smiles—is morbid! He has lost the joy chords out of his life. He has trained himself to think only of unpleasant things, to look only and always at the dark side. He has accustomed himself so long to sadness—that the muscles of his face have become set in hard, fixed lines—and cannot relax themselves. His thoughts of life are gloomy—and the gloom has entered his soul and darkened his eyes!

    Where there is no laughter —all evils nest. Demons do not laugh!

  7. dr pepper
    11 iulie 2011

    ati remarcat gestul cand isi potriveste ochelarii?
    nu cred ca este involuntar.
    le’a promis bucurestenilor sosele suspendate si le’a dat cel mai mare carnat din lume.
    eu cred ca omu’ isi bate joc de bucuresteni intentionat.
    dar una peste alta- bucurestenii il merita.
    „nu e corect ce faceti” a spus lucian bute in momentul in care a multumit elenei la microfon pentru ajutorul pe care l’a primit pentru a boxa in romania iar sala a izbucnit in huiduieli.
    in schimb bine ca ii multumesc lui oprescu pentru constructia podului basarab caruia i s’a opus cu toata energia.

  8. John Galt
    11 iulie 2011

    Bogdan Glavan Cum a crescut costul pasajului Basarab ca în poveștile cu Ali Baba

    1. Studiul JICA (Japan International Cooperation Agency) de acum 11 ani, pe care s-au bazat cam toate proiectele primarilor succesivi din Bucureşti, propunea costuri cuprinse între 11.6 şi 26.6 mil. EUR (pg. 38-40, raport final, martie 2000). Existau 4 alternative:
    Alternativa 1 – 24.4 mil. USD (peste Orhideelor, pod lung până la Dâmboviţa – similar proiectului actual)
    Alternativa 2 – 11.6 mil. USD (peste Orhideelor, pod scurt)
    Alternativa 3 – 26.6 mil. USD (prin spate la IDM Orhideelor, pod lung până la Dâmboviţa)
    Alternativa 4 – 16.2 mil. USD (prin spate la IDM Orhideelor, pod scurt)

    JICA a recomandat alternativa 4: „After the four alternatives which are combinations of the above options [peste orhideelor sau nu / până la dâmboviţa sau nu], Alternatives 2 and 4 were selected. Then, Alternative 4 was finally selected because alternative 2 poses a difficulty in acquiring land for expanding lands in order to build overpasses and, having many private houses along the roads, environmental impacts such as noise and vibration (table 13.1) must be considered.”

    2. În 2004, într-un interviu, primarul de atunci spunea aşa: „Cel mai disputat proiect are în vedere pasajul suprateran de la Basarab, în valoare de 67,8 milioane de euro, fara TVA”.

    3. În 2006, costurile erau estimate la 178 milioane EUR

    4. În 2011, la inaugurare, Ziarul financiar estimează costurile la 240 milioane EUR

    Nu înțeleg care este nelămurirea. Este literă de manual faptul că statul construiește în România de 10 ori mai scump decât construiesc autoritățile publice pe alte meleaguri… care construiesc de 2 ori mai scump decât mediul privat.,

    Pasajul Basarab are 2 km. Ca element de comparație, americanii vor cheltui 42 de milioane pentru a lărgi de la 2 la 4 benzi podul de mai jos (2 mile lungime)

    respectiv 206 milioane pentru podul de mai jos, peste Mississippi, 4,2 km lungime

    Și este vorba de dolari, nu de euro.

  9. Alex Nicolin
    11 iulie 2011

    Un oras de primari-poster, de 20 de ani incoace. Oprescu e doar unul dintre ei. Ceilalti fie s-au pricopsit cu un post mai mare, de ministru ori de voda, fie au cazut in anonimat, rupt doar de calitatea de mire cu mireasa pitipoanca, la varsta senectutii. Niciunul nu a facut aproape nimic pentru oras, doar ranjete, badaranii, si spectacol ieftin pentru „bobor”. Cea mai noua isprava a primarului nu este pasajul cu aere post-moderne, care pana la urma s-ar putea dovedi cat de cat util, ci donatia substantiala pentru un mare obiectiv kitscho-cultural, cocotat in spinarea unei alte enormitati, datand din Iepoca de Aur. Nu doar primarele general, ci si cel de la „Vapseaua de Albastru”, se fac ctitori pe banii altora, acesta din urma fiind cunoscut pentru fantanile cantatoare din parc, bancutele inghesuite cu duzinile pe strazi laturalnice, si alte realizari edilitare facute la preturi care ar justifica o lunga cazare impreuna cu colegul de partid, Mircia Gutau …

  10. George Daniel
    11 iulie 2011

    La ultima aparitie la A3, cu ocazia „aici e podu`”, Ciutacu i-a transmis ceva de genul: „Iar ai venit ba beat, bagaxxxx pxxx nici azi nu esti treaz?”.

  11. Ratonu
    11 iulie 2011

    poate mai rade el, dar mai pe shestache, asaaa …

  12. Scorpion
    11 iulie 2011

    Si totusi … nu este chiar asa . In tzara asta conteaza mai mult cine termina decat cine incepe .

  13. Pataphyl
    11 iulie 2011

    Scorpion @12

    Deci „în țara asta” e mai important – vorba lui Obama, by the way – să fii Terminator decît Părinte Fondator. De unde asta? Într-o tentativă succintă de interpretare personală aș zice că-i o văicăreală bubulică pe fond muzical cu Miorița & Meșterul Manole, Inc. Într-un registru răstălmăcit și încetățenit prin uzură și didacticism excesiv controlat și inoculat la nivelul Omului Nou, trezit buimac într-un continuu (a)vid de putere. Poți detalia?

  14. dr pepper
    11 iulie 2011

    cine sa termine ce daca nu incepe nimeni?

  15. Pataphyl
    11 iulie 2011

    doc

    Istoricul pasaj Basarab îl începuse (cu piedici) Dictatoru’ da’ l-a isprăvit Opresculapu’, autorul Guinnes-cîrnatului afumat suspendat.

  16. Alex Nicolin
    11 iulie 2011

    E clar, e nevoie de-un primar ca FDR ????
    http://www.ecol.ro/content/mar…..depresiuni

  17. roadrunner
    11 iulie 2011

    @ alex nicolin #16

    http://www.ecol.ro/content/mar…..depresiuni

    Excelent articol! O singura obiectie am: de ce l-ai pus aici si nu la articolul lui Olavo de Carvalho despre Capitalism?

    Da, ai dreptate… Cine sa stea sa-l citeasca? E lung al dracu’ si plin de argumente. La threadul lui Olavo baietii sint in plin „ba pe-a mea! ba pe-a ma-sii!” Unu’ vine cu „Glass-Steagel Act”, altul ii da in cap cu „Fannie Mae si Freddie Mac”. De parca asta ar conta… Si pe urma se bat in economisti. Who cares??? Am vrut sa ma bag si eu la threadul lui Carvalho, da’ mi-am zis ca n-are rost si m-am lasat pagubas.

    Episodul cu „investitia” lui Winston Churchil de la sectiunea Prietene, ai putea să-mi împrumuți 20 de milioane de dolari ? din articolul tau a fost povestit si de Paul Johnson in „Modern Times”, la inceputul capitolului „Degringolae”, daca-mi aduc bine aminte.

  18. Pataphyl
    11 iulie 2011

    Alex Nicolin (& Roadrunner)

    Foarte bun articol. Istoria (isteria) progresistă a Președinților Americani ne învață cumva altfel, nu? Adică marii președinți ai iepocii fură alde Woodrow Wilson și FDR, nici un cuvințel despre Calvin Coolidge (și Thomas Harding, predecesorul lui Coolidge, mort la datorie), de fapt inspiratorul principal al lui Ronald Reagan! Povestea acelor vremuri încă așteaptă să fie înțeleasă de către publicul larg, de scris a cam fost scrisă (o bună inițiere e cartea „Liberal Fascism” a lui Jonah Goldberg) dar e evident că miturile persistă în percepția publică. Stau și mă întreb unde s-ar fi ajuns dacă alde WW sau FDR ar fi avut conturi Twitter sau Facebook! :mrgreen:

  19. roadrunner
    11 iulie 2011

    @ alex nicolin

    Citez aici concluziile articolului tau.

    Sa stii ca ma duc cu asta si la articolul lui Carvalho! Nu este vorba aici de vreo ideologie sau de vreo propaganda in favoarea cuiva. Este vorba despre pur si simplu despre ce intelegi din lumea in care traiesti. Si nu este nicidecum necesar sa ai vreo anumita formatie in economie. Dimpotriva… Este vorba pur si simplu sa-ti dai seama ce te-a lovit (sau ce te va lovi).

    E mare nevoie de asta pe threadul ala, si nici un post scris de noi cu cuvintele noastre n-ar ajuta. Inca o data, multumiri pentru articol.

    http://www.ecol.ro/content/mar…..depresiuni

    Criza financiară care a cuprins America în 2008 ar trebui să fie un semnal de alarmă. Criza este mânjită de amprentele intervențiilor guvernamentale. Între 2001 și 2005, Rezervele Federale au umflat masa monetară, cu o rată uluitoare, de două cifre. Dolarul s-a prăbușit pe piețele externe, iar prețurile bunurilor au escaladat. Cu băncile ce abundau de lichidități primite din partea Rezervelor, ratele dobânzilor au scăzut alarmant iar creditele riscante oferite unor persoane, de o bonitate îndoielnică, au devenit din în ce mai răspândite. Politicienii au mai aruncat gaz pe foc, obligând băncile să împrumute miliarde de dolari prin credite ipotecare subprime.

    Când balonul s-a spart, tocmai unii dintre vinovații care promovaseră politicile nocive, au îmbrăcat haina de salvatori ai poporului, susținând noi intervenții, influență guvernamentală sporită, mai multă inflație și planuri masive de salvare a firmelor falimentare, toate pe spatele contribuabililor. Mulți dintre ei cer, în continuare, impozite și taxe mai mari, adică tocmai aberațiile care au transformat recesiunea din 1930 într-o depresiune profundă, pe termen lung. Planurile de salvare, din toamna lui 2008, a unor agenții precum Fannie Mae sau Freddie Mac, precum și a altor firme private al căror număr este în continuă creștere, nu reprezintă nimic altceva decât o altă prostie cu o notă de plată monumentală. Nu numai că noi și generațiile viitoare vom contribui la achitarea acestor note de plată timp de câteva decenii, dar însăși acțiunea de a arunca banii pe fereastră va încuraja încontinuu asumarea acestor riscuri morale, susținând și mai multe decizii eronate și viitoare planuri de salvare. Aceștia sunt factorii care subminează inițiativele antreprenoriale și siguranța monedei. Sprijinirea unei inflații și mai mari, în viitorul apropiat sau mai îndepărtat, cu scopul de achita aceste datorii, reprezintă un scenariu destul de plauzibil.

    Renumitul economist austriac, Ludwig von Mises, scria: ,,Guvernul este unica instituție care poate lua un bun valoros precum hârtia și să-l facă inutil adăugându-i cerneală”. Mises descria blestemul inflației ca fiind procesul prin care guvernul extinde masa monetară a unei națiuni, erodând valoarea fiecărei unități monetare: dolari, peso, liră, franc, etc. Deseori se manifestă sub forma creșterii prețurilor, creștere pe care cei mai mulți oameni o confundă cu însăși inflația. Diferențierea celor două fenomene este importantă deoarece, așa cum economistul Percy Greaves explică atât de elocvent: ,,Schimbarea definiției duce la schimbarea responsabilității”.

    Definiți inflația ca fiind creșterea prețurilor și o să ajungeți precum confuzul Jimmy Carter din anii 1970, care era de părere că șeicii petrolului, cărțile de credit și afacerile private sunt vinovații iar controlul prețurilor este soluția. Dacă definiți inflația în maniera clasică, ca fiind o creștere a ofertei de bani și de credite, însoțite de o creștere a prețurilor drept consecință, vă veți vedea în situația de a pune următoarea întrebare revelatoare: ,,Cine crește masa monetară? ”. O singură entitate poate face acest lucru în mod legal, restul sunt considerați ,,falsificatori”, fiind trimiși la închisoare.

    Laureatul Premiului Nobel, Milton Friedman, a argumentat, incontestabil, că inflația este oriunde și oricând o problemă monetară. Prețurile crescânde cauzează inflație în aceeași măsură în care străzile ude provoacă ploaie.

    Înainte de apariția banilor din hârtie, guvernele provocau inflație prin diminuarea cantității de metal prețios aflat în compoziția monedelor. Profetul antic Isaia i-a criticat pe israeliți folosind aceste cuvinte: ,, Argintul a devenit impur, vinul este amestecat cu apă”. Împărații romani au topit, în mod repetat, dinarul de argint, adăugându-i metale ieftine până când acesta a ajuns să aibă mai puțin de 1 % argint în compoziție. Saracenii din Spania tăiau marginile monedelor pentru a le putea topi și crea altele noi. În cele din urmă, acestea au devenit prea mici pentru a mai putea circula. Prețurile au crescut, reprezentând o reflexie perfectă a valorii monedei.

    Creșterea prețurilor nu este unica consecință a extinderii ofertei de bani și de credite. Inflația afectează economiile și încurajează îndatorarea. Subminează încrederea și afectează investițiile. Destabilizează economia prin sprijinirea boomurilor. Dacă este suficient de gravă, poate chiar elimina însăși guvernul care a cauzat-o, ajungându-se astfel la fenomene mai grave. Atât Hitler cât și Napoleon au ajuns la putere și datorită haosului provocat de inflația galopantă.

    Toate acestea ridică numeroase probleme pe care economiștii le dezbat de multă vreme. Cine sau ce ar trebui să hotărască mărimea masei monetare a unei țări? De ce guvernele fac atât de des erori în administrarea acesteia? Care este legătura între politica monetară și cea fiscală? Este suficient să spunem că guvernele provoacă inflație deoarece apetitul lor pentru venituri le depășește disponibilitatea de a taxa și abilitatea de a se împrumuta. Economistul britanic John Maynard Keynes a fost, în multe rânduri, un șarlatan influent, dar a pus punctul pe ,,i” în momentul în care a declarat: ,, Printr-un proces continuu de inflație guvernele pot confisca, în secret și neobservate, o parte importantă a averii cetățenilor”

    Așadar, se poate considera, că inflația este o treabă murdară, dar în același timp, un fenomen izolat ale cărui manifestări grave se consumă doar în colțuri obscure ale lumii precum Zimbabwe. Nu este deloc așa. Răposatul Frederick Leith-Ross, o autoritate în finanțele internaționale, remarca: ,,Inflația este precum păcatul; fiecare guvern o denunță și fiecare guvern o practică.” Chiar și americanii au fost martorii unor hiperinflații ce au distrus două monede – nefericitul dolar continental al Revoluției și blestemata monedă confederală din timpul Războiului Civil.

    Deprecierea lentă a dolarului din prezent, reflectată prin creșteri ale prețurilor bunurilor de consum, cu o rată constată de o singură cifră, reprezintă doar o versiune mai limitată al aceluiași proces. Guvernul cheltuie, susține deficitul bugetar și își plătește o parte din facturi prin taxa inflației. Nu putem decât să speculăm în legătură cu cât vor mai dura toate acestea, dar trilioanele datoriei publice și politicienii care cheltuiesc banii precum marinarii beți, fiind aleși promițând și mai multe cheltuieli, nu pot să ne încurajeze.

    Inflația este extrem de prezentă printre noi, dar într-o zi va trebui să se sfârșească. Valoarea unei monede nu este un sac fără fund. Erodarea acesteia va înceta în momentul în care guvernul va sista tipărirea irațională sau când va strica banii. Dar, în mod sigur, modul în care acest fenomen va dispărea depinde, în mare parte, de măsura în care victimele sale ajung să înțeleagă ce este inflația și de unde vine. Între timp, economia noastră oscilează, deoarece Congresele, președinții și agențiile împuternicite de aceștia nu își stopează politica monetară dăunătoare.

    V-ați săturat de politicieni care dau vina unul pe celălalt, care nu știu cum să-și acopere mai repede greșelile și care încearcă să crească în sondaje în plină criză, adunând datorii după datorii pe care ei le denumesc, cu tupeu, ,, măsuri de stimulare”? De ce atât de mulți americani își lasă pe mâna acestor politicieni sănătatea, educația, pensia și alte elemente importante ale vieții lor? Este nebunie cu majuscule. Antidotul îl reprezintă adevărul. Trebuie să învățăm din greșelile noastre și să încercăm să le rezolvăm acum și nu mai târziu.

  20. Scorpion
    11 iulie 2011

    @Pataphyl 13

    Ideea este ca, in RO, macar in ultimii 5-10 ani au fost incepute multe proiecte de infrastructura, dar nu s-a terminat mai nimic (daca sunt incheiate, nu mai produc bani celor in drept, desigur). De aceea, faptul ca un decident reuseste sa incheie un proiect, chiar daca nu el l-a inceput, mi se pare demn de toata lauda .

  21. Alex Nicolin
    11 iulie 2011

    Am pus articolul aici pentru a sublinia faptul ca proiectele stupide si costisitoare, facute din banii contribuabililor, sunt intotdeauna opera unor decidenti de oientare socialista. Fiecare primar bucurestean a avut FDR-ismele lui. Indiferent daca e vorba de pasarele, borduri, fantani, bancute, carnati. si alte chestii mai mult sau mai putin vizibile, ideologia e acelasi – arunca cu praf in ochii poporului, si deturneaza cat mai multe resurse. Un politician de dreapta autentic nu se zbate, nu se arunca sa faca „ceva”, ci, dimpotriva,actioneaza pentru reducerea cheltuielilor statului, a restrictiilor impuse de acesta, a taxelor, si in general a influentei etatice. Daca un politician vorbeste capitalist, dar faptuieste socialist, nu poate fi decat de stanga, cum s-a dovedit si FDR, ori peneleii sau pedeleii autohtoni. Oprescu a fost intotdeauna un socialist populist, corupt si incompetent din punct de vedere al capacitatii administrative – si ce a facut el chipurile pe la Spitalul Universitar, tot prin influenta politca a reusit. Lui macar nu avem ce-i cere, pentru a a fost pe fata dintotdeauna, ca si restul pesedeilor. In momentul in care unii vin, precum Roosevelt in campanie, si critica „statul obez”, interventionismele, taxele crescute, apoi cand ajung la putere nu fac decat sa faca pe dos, apoi aceia sunt chiar mai dispretuit decat socialistii declarati.

  22. John Galt
    11 iulie 2011

    ce a facut el chipurile pe la Spitalul Universitar, tot prin influenta politca a reusit

    Te referi probabil la recordul mondial in materie de investitii, adica a reusit „sa renoveze” o singura sectie la un cost care depasea de 4 ori valoarea contabila a intregului spital, nu?

    ????

  23. Alex Nicolin
    11 iulie 2011

    Exact de astfel de „investitii” vorbeam. Dar el nu e cu nimic diferit de ceilalti. Pasajul Basarab a fost inceput sub Adriean (sic) Videanu, si a costat 10x pana la urma aprecierile niponilor pentru cea mai scumpa varianta. De-asta spuneam ca toti au fost o apa si-un pamant – niste hoti. Norocul lor, ca si al lui FDR, a fost ca au capusat un organism destul de viguros. Dar „investitiile” se aduna in timp si organismul ori crapa, ori storceste capusa. La cum sunt romanii, in cazul lor ultima varianta e cea mai plauzibila. La noi nu poti convinge oamenii sa intreprinda o actiune masiva de nesupunere „civica”, cum ar fi o greva fiscala. Sunt ori prea speriati, sau prea blazati sa faca una ca asta, adica exact dupa chipul si asemanarea „omului nou” plamadit de socialisti timp de 45+20 de ani. Cat timp mentalitatea respectiva se perpetueaza, oamenii or sa stea cu capul in nisip si cu curul in sus, asteptand violul ????

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ce ai mai putea citi
ro_RORomanian