Politica externă a unui singur copil

Americanii au numit-o “revoluţie în acţiunile militare” sau RMA. Au o plăcere deosebită să concentreze concepte din cele mai diverse în grupe de litere uşor de urmărit. RMA este în principal susţinută de introducerea tehnologiilor informatizate; alaturi de RAM (“revoluţia în atitudini faţă de armată”) formează cadrul în care evoluează strategia forţelor militare.
Au europenii ce învăţa din aceste concepte? Suntem capabili doar sa stăm pe margine şi să aşteptăm mereu să fim salvaţi de Unchiul Sam sau ar trebui să ne aducem aminte că numai patriotismul ne mai poate salva leagănul nostru de civilizaţie, Europa?


Rate reduse ale natalităţii vor altera atât societatea cât şi strategia

Analiştii militari vorbesc mereu despre strategie. Deseori ei propun o anume strategie pe care abia au inventat-o şi despre care cred în mod natural că va fi soluţia problemelor legate de securitatea naţională. Mai ales perioada prezentă – datorită confruntării cu ameninţarea terorismului islamic şi cu catastrofa războiului din Irak – este marcată de proliferarea propunerilor strategice.

Analiştii cu experienţă ştiu oricum că dacă o strategie trebuie să se verifice ca efectivă, ea trebuie să se potriveasca realităţilor sociale şi structurale, inclusiv starea tehnologiei, economia, precum şi sistemul politic. Mai puţin notat este rolul demografiei.

Până de curând, schimbările demografice au fost atât de încete că ele de abia par a fi o variabilă care afectează provocările strategice. Dar astăzi, multe naţiuni importante sunt supuse unor rapide şi evidente schimbări în structura lor demografică. Aceasta este mai evident în Europa, dar este cazul de asemenea în Statele Unite, Rusia, China şi Japonia. Discrepanţa demografică loveşte America, pe toţi aliaţii săi majori şi pe toţi adversarii ei tradiţionali sau potenţiali.

În statele occidentale, combinaţia între declinul abrupt al natalităţii populaţiilor europene sau al descendenţilor populaţiilor europene, pe de o parte, iar pe de altă parte creşterea explozivă a populaţiei emigrate non-europene, determină o mare transformare în structura socială şi în identitatea naţională, care va produce o transformare majoră în strategia militară. Procesul a început deja, dar în anii următori, istoria ne va învăţa încă o dată că demografia este destin.

Pentru ca o anumită populaţie să se susţină numeric, trebuie să aibă o rată de reproducere de 2.1 naşteri pentru o femeie. Dar rata natalităţii pentru aproape fiecare naţiune occidentală a căzut sub 1.5 în decursul ultimilor două decade. În Italia şi Spania, mai înainte naţiunile europene cu cele mai mari natalităţi, s-a ajuns acum la sub 1.3. Deşi Statele Unite au o populaţie în creştere, aceasta se datoreaza afluxului de imigranţi şi vitezelor mari de reproducere a populaţiilor de origine non-europeană. Cu excepţia comunităţilor religioase particulare – în special mormonii – printre grupurile de americani-europeni, ratele natalităţii sunt sub nivelul de sustenabilitate.

Când se proiectează în viitor aceste statistici demografice, apare ca inevitabil că în jumătate de secol, cea mai mare parte a naţiunilor europene vor avea numai două treimi din populaţie sau mai puţin decât au astăzi. Mai mult, un procent mult mai larg din acea populaţie va fi în vârstă şi nu va mai fi în stare să lucreze. Ca urmare securitatea naţională va avea un altfel de înţeles când însăşi naţiunile vor deveni atât de diferite.

O transformare a strategiei occidentale, în special a celei americane, a avut deja loc ca urmare a acestei transformări demografice. Noile tehnologii au condus la mari îmbunătăţiri în ceea ce militarii numesc C4: comanda, controlul, comunicaţiile şi computerele. În ultimile două decade, armata americană a găsit ca fiind esenţial să încorporeze aceste îmbunătăţiri în strategiile şi operaţiunile sale, în achiziţiile de armament, cu o totalitate a rezultatelor care se numeşte “revoluţie în acţiunile militare” sau RMA.

Din păcate, există întotdeauna cineva care va duce un lucru bun mult prea departe, cum a fost cazul cu inefectivul proiect de “transformare militară” a ex-Secretarului de la Apărare Donald Rumsfeld. Utilizarea defectuoasă de către Rumsfeld a RMA însemna reducerea mărimii forţelor terestre a SUA, dar a fost mereu concentrată pe creşterea posibilităţii militarilor noştri să învingă pe alţi militari – asta în timpul unui război convenţional – şi nu are nimic de-a face cu înfrângerea insurgenţelor, aşa cum a devenit deosebit de clar în Irak. Reducerile operate de Rumsfeld au făcut forţele terestre transformate chiar mai puţin capabile să facă faţă insurgenţei irakiene decât ar fi făcut-o tipul iniţial al forţelor armate, cel dinainte de transformare.

În paralel, a fost de asemenea şi o “revoluţie în atitudini faţă de armată” sau RAM. În timp ce RMA a fost în principal susţinută de noile tehnologii ale economiei informatizate, RAM a fost obiectiv promovată de noua demografie a natalităţii scăzute. Aceste două revoluţii sunt conectate şi se întăresc mutual una pe cealaltă.

În societăţile pe cale de modernizare de acum un secol, numărul copiilor pe cuplu era de patru sau mai mult. Era de asemenea obişnuit ca unii din aceşti copii să moară datorită bolilor în timp ce părinţii lor mai erau încă în viaţă. Dacă moartea copiilor se întâmpla în timpul unui război, acest lucru trist nu era surprinzător, era doar o variaţie a temei morţii printre cei tineri.

Astăzi, în societatea postmodernă, este deosebit de rar ca un copil să moară datorită bolilor în timp ce părintii săi sunt încă în viaţă. Şi dacă moare în acţiune militară, acest lucru este văzut ca o surpriză şocantă. Într-adevăr, faptul că unul din aceşti copii moare în acest mod rar va părea din ce în ce mai mult ca o catastrofă unică şi un scandal de neacceptat. Acest lucru este de subliniat mai ales pentru copiii din clasa profesioniştilor – cei care au profesiuni liberale şi liberii profesionişti. Această clasă, desigur este deosebit de largă şi dominantă în economia informatizată şi în cultura postmodernă.

Este dificil de imaginat că o asemenea societate, cu demografia sa de un copil şi o mentalitate de nemurire, să mai accepte asemenea operaţiuni militare ca de exemplu asalturi masive de infanterie şi războaie de tranşee ca în Primul Război Mondial, sau invazii amfibii imense şi lupte din gropi individuale ca în Al Doilea Război Mondial, sau luptele prelungite şi pe spaţii înguste din Razboiul Coreean. Acest tip de operaţii pot fi întreprinse de către o societate modernă, dar ele sunt probabil în afara capabilităţilor unei societăţi postmoderne. Opoziţia populară la Războiul din Vietnam şi acum la Războiul din Irak ilustrează cele de mai sus. Mai exact spus, acţiunile militare care sunt adecvate societăţii postmoderne sunt cele foarte mobile şi operaţiuni extrem de scurte cum au fost cele din Războiul din Golf sau Războiul din Kosovo. Mai mult decât atât, acestea trebuie să fie cu pierderi umane reduse. (În timpul Războiului din Kosovo, forţele NATO nu au suferit nici o pierdere în luptă).

Acest imperativ al pierderilor umane minime este trăsătura majoră în atitudine faţă de corpul militar. Are în mod clar un impact major şi impune limitări drastice în strategie, mai ales în strategia Armatei Statelor Unite. Pe de altă parte este un factor major care promovează revoluţia în activităţile militare, care a împins Statele Unite încă o dată, aşa cum a făcut-o în războaiele precedente, ca să caute utilizarea de tehnologii înalte pentru a reduce pierderile umane. Acesta este cazul cu strategia Forţelor Aeriene americane.

La sfârşitul nenorocoasei experienţe din Irak, forţele terestre americane, în special Armata, vor dori să evite războaie contrainsurecţionale. După Războiul din Vietnam, Armata a încercat să se reinventeze în aşa fel încât ar fi fost dificil pentru responsabilii civili politici să o atragă într-un război care să implice gherile sau insurgenţi. Acea faimoasă Doctrină Weinberger-Powell, care evita războaiele contrainsurecţionale prelungite, a fost unul din rezultate. Doctrina Războiului din Aer, care promova războiul high-tech contra armatelor convenţionale, a fost un alt rezultat. După Războiul din Irak, Armata se va îndrepta către o varietate high-tech a definiţiei sale convenţionale şi de misiune şi de aceea, o anume nouă versiune a RMA va corecta versiunea distorsionată din era Rumsfeld. Mai mult decât atât, Armata neo RMA post-Irak va trebui să opereze în cadrul unei rezistenţe lărgite la pierderile militare, care va fi mult mai mare decât în era de dinainte de Războiul din Irak – un soi de neo-RAM.

Ce strategie va dezvolta Armata în răspuns la dublul impact al versiunlor post-Irak ale RMA şi RAM? Ce ce tip de inamici va dori Armata să se confrunte în aşa fel incât să poată utiliza tehnologii înalte cu scopul de a minimiza pierderile americane?

Pe de o parte este clar că Armata nu va dori să lupte cu gherile şi insurgenţi, de aceea nu va dezvolta o strategie contrainsurecţională. Cea mai mare parte din atenţia directă acordată strategiei contrainsurecţionale va dispărea imediat după retragerea din Irak, aşa cum s-a întâmplat cu eforturile strategice contrainsurecţionale făcute în timpul Războiului din Vietnam. Pe de altă parte, este clar de asemenea că Armata nu va dori să lupte cu forţele convenţionale ale celui mai clar competitor de acelaşi calibru, China.

Genul de inamici pe care Armata va dori să-i înfrunte vor fi ceva intermediar: forţe convenţionale de mărime medie şi mică, cele ale aşa-numitelor rogue states (state ticăloase). Dar Armata va dori să fie sigură că aceşti inamici cu forţe convenţionale nu se vor transforma în insurgenţi, aşa cum s-a întâmplat în Irak. Într-adevăr, în lunile dinaintea începerii Războiului din Irak, Armata era îngrijorată de o asemenea posibilitate. De aceea şeful statului-major al Armatei, generalul Eric Shinseki, şi-a dorit câteva sute de mii de soldaţi care să impuna ordinea în Irakul post-Sadam şi să aneantizeze insurgenţa înainte să se poată dezvolta. Chiar mai înainte, datorită aceloraşi temeri, Armata a fost foarte refractară la trimiterea de trupe terestre în Kosovo în anul 1999. (A fost un noroc pentru Armata administraţiei Clinton că Serbia a capitulat mai înainte ca NATO să deplaseze forţele sale terestre).

Ţinând cont de toate aceste constrângeri, nu mai rămân chiar aşa mulţi inamici pentru Armata Statelor Unite. Lista statelor ticăloase a administraţiei Bush din 2002 – acea notorie “axă a răului” – specifica Irakul, Iranul şi Coreea de Nord. Dat fiind cele întâmplate în Irak, este puţin probabil că Armata va dori să lupte în Iran; nu numai că seamănă mult cu Irakul, dar este şi de trei ori mai mare. În ceea ce priveşte Coreea de Nord, Armata s-a pregătit de mult timp să lupte într-un război convenţional high-tech împotriva acelei armate convenţionale, de nivel low-tech. Dar Coreea de Nord nu este acum doar o putere convenţională, este şi o putere nucleară potenţială. Administraţia Bush s-a dovedit puţin doritoare să utilizeze forţa militară împotriva Coreei de Nord, şi este aproape sigur că orice administraţie viitoare va fi la fel de reticentă.

De aceea se pare că Armata este lăsată fără un inamic specific sau identificabil. În cel mai bun caz se lasă posibilitatea de a contempla cazul unor ipotetice state ticăloase care să se materializeze cândva in viitor, ceea ce permite puţin spaţiu concretizării unei strategii credibile.

Cele două revoluţii militare au avut consecinţe foarte diferite pentru Forţele Aeriene ale SUA faţă de cele petrecute în Armată.. De la bun început, Forţele Aeriene s-au considerat ca fiind cea mai high-tech dintre toate serviciile şi de aceea se prezintă drept cea mai abilă să obţină victorii cu pierderi minime.

În cel de-al Doilea Război (WWII), Forţele Aeriene ale SUA au promis “victorie prin puterea aeriană” şi prin “bombardament precis”. În timpul Războiului Rece, nu numai că au promis “mai mult bang (efect sporit) pentru fiecare dolar” dar şi mai puţin sânge pentru bang. Desigur, Războiul Coreean şi Războiul din Vietnam au demonstrat limitările puterii aeriene şi continua necesitate pentru acţiunea forţelor de uscat, dar Forţele Aeriene au persistat în urmărirea misiunii lor cu termen lung. Războiul din Golful Persic din 1991, care a avut o campanie iniţială aeriană de cinci săptămâni continuate de o campanie terestră de numai patru zile, au făcut ca scopul să fie aproape atins. Războiul Bosniac din 1995, unde campania aeriană NATO a adumbrit ceea ce a fost mult mai efectiv pe teren, adică avansarea trupelor armatelor Croate si Musulmane Bosniece, a realizat o apropiere şi mai mare de scopul final. Războiul din Kosovo din 1999 a devenit primul război din istorie care a fost condus la victorie prin singura putere a forţelor aeriene şi în acelaşi timp, primul război în care partea victorioasă nu a suferit nici o pierdere în luptă. Lungul drum străbătut de Forţele Aeriene ale SUA de-a lungul războaielor secolului XX până la victoria prin puterea aeriana s-a realizat în sfârşit. Kosovo părea că a demonstrat în mod decisiv eficienţa şi eficacitatea strategiei militare bazate pe puterea aeriană şi precizia bombardamentelor.

Campania iniţială din Afganistan, care s-a bazat în principal pe bombardamentul aerian asupra concentrărilor forţelor talibane, a părut să sublinieze valoarea srategiei Forţelor Aeriene. Aşa s-a întâmplat şi în campania iniţială din Irak. Dar imediat ce aceste campanii convenţionale au fost urmate de luptele contra insurgenţilor, a devenit clar că vechea soluţie strategică a Forţelor Aeriene nu are un răspuns convingător la noua problemă strategică. În evoluţia ulterioară a războaielor din Irak şi din Afganistan, Forţele Aeriene, ca şi Armata, vor trebui să-şi găsească tipul exact de inamic pentru luptă.

Ideea de luptă a Forţelor Aeriene este bombardamentul. Deşi bombardamentul este destul de ineficace împotriva insurgenţilor, poate fi deosebit de util împotriva forţelor militare convenţionale, în mod particular împotriva carelor armate, deci maşini care distrug maşini. Cu toate că Forţele Aeriene au rezistat întotdeauna având definită ca misiune principală suportul operaţiunilor terestre, sau asistenţa acordată Armatei, vor trebui să continue astfel de operaţii în diferite ocazii.

Forţele Aeriene adoră să bombardeze ţinte civile. Dar acum recunosc faptul că bombardamentele masive aplicate Germaniei sau Japoniei în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, sau în Coreea de Nord în timpul Războiului Coreean, sau, pe o perioadă scurtă, în Hanoi în timpul Războiului din Vietnam, nu mai apar ca fiind legitime publicului din societăţile postmoderne. Mentalitatea zero moarte se pare că se aplică chiar şi pentru inamici. În consecinţă, Forţele Aeriene au utilizat RMA pentru a transforma bombardamentul masiv asupra civililor de la mijlocul secolului XX în bombardament de precizie a unor obiective particulare civile în timpul Războiului din Golful Persic sau în timpul Războiului din Kosovo. Acest tip de bombardament este cel pe care Forţele Aeriene îl va dori şi pentru viitor.

Cu excepţia insurgenţilor, Forţele Aeriene vor căuta să bombardeze orice inamic pe care Armata va dori să-l evite. În timp ce Armata vede mărimea Chinei sau chiar pe cea a Iranului ca fiind un obstacol formidabil, Forţele Aeriene văd în acestea “ un ambient plin de ţinte”. Într-adevăr, în timpul discuţiilor de la Pentagon despre posibilul atac al SUA asupra facilităţilor nucleare ale Iranului, Forţele Aeriene s-au declarat doritoare şi interesate de a realiza această campanie, în timp ce Armata şi Corpul Marinei s-au opus.

China, datorită faptului că este o putere nucleară, va frâna dorinţa politicienilor civili de a lansa orice tip de bombardament asupra instalaţiilor sale civile. De aceea, până la sfârşit, Forţele Aeriene s-ar putea să nu mai rămână cu mai mulţi inamici specifici şi identificabili decât Armata SUA.

Ca şi SUA, China este afectată de un declin accentuat al natalităţii, care îi va afecta strategia militară. Rata redusă a natalităţii din China nu este desigur un rezultat a valorilor postmoderne, deoarece este încă o ţară pe cale de modernizare – deşi una care are sectoare moderne substanţiale – ci este datorat politicii guvernamentale de un copil pe familie. Ca şi în cazul Statelor Unite, în China s-a produs o versiune proprie de transformare militară. S-a redus substanţial numărul militarilor din infanterie şi s-a dezvoltat o capabilitate impresionantă de utilizare a tehnologiilor înalte în scopuri militare, în special tehnologiile legate de războiul cibernetic. China caută să anuleze avantajul pe care îl au Statelor Unite în sisteme armate high-tech, extrem de costisitoare, în special bombardiere strategice şi portavioane, prin saltul la un nivel nou din era informaticii al războiului asimetric.

(Nu există o schimbare particulară în natalitatea scăzută a Chinei. Datorită preferinţei tradiţionale pentru copii de sex masculin, politica guvernamentală a copilului unic pe familie devine deseori o practică a unui-băiat şi fără-fată. În unele provincii chinezeşti există acum 120 de băieţi la fiecare 100 de fete. Toţi aceşti băieţi în exces când ating vârsta adolescenţei târzii, care este vârsta atât a ratei înalte a criminalităţii cât şi a recrutării în armată, vor fi subiectul influenţei civilizatoare a disciplinei militare, care va conduce la menţinerea unei armate mari în ciuda natalităţii scăzute.)

Rusia a fost afectată de cel mai ridicat declin în natalitate dintre toate puterile majore ale ultimelor două decade. Din acest motiv, dar şi datorită constrângerilor economice şi incompetenţei şi corupţiei birocratice, Armata Rusă a devenit o umbră a ceea ce era. Rusia are multe nemulţumiri împotriva câtorva din vecinii săi, care cândva erau republici în cadrul Uniunii Sovietice, iar acum fac parte din ceea ce se cheamă “străinătate vecină” a Rusiei. Dar armata Rusiei nu este instrumentul efectiv al Kremlinului pentru a fi utilizat în rezolvarea acestor nemulţumiri. Rusia a trecut la instrumente non-militare cum ar fi tăierea alimentărilor vitale cu ţiţei şi gaze naturale de export sau, mai recent, a trecut la atacuri cibernetice asupra sistemelor financiare şi guvernamentale de computere din Estonia. Rata scăzută a natalităţii înseamnă că armata rusă va continua să fie slabă în anii care vin.

Ar putea să se înţeleagă că aceste consecinţe ale schimbărilor demografice sunt de tip benign, în ceea ce priveşte cel puţin perspectivele unei păci şi ale unei linişti internaţionale lărgite. Competitorii potenţiali cât şi cei tradiţionali ai Americii precum şi rivalii săi potenţiali par mai puţin probabil să se angajeze într-o agresiune datorită lipsei unui surplus substanţial de personal, care era o caracteristică a trecutului lor. Chiar şi America va fi probabil mai puţin doritoare să încerce războaie în străinătate precum şi alte aventuri militare, nu numai datorită consecinţelor pe termen scurt ale dezastrului din Irak dar şi datorită efectelor pe termen lung ale natalităţii scăzute şi ale imperativului pierderilor minime acceptabile. Dintr-o perspectivă tradiţional conservatoare, care accentuează utilizarea realistă, sensibilă şi prudentă a forţei militare, era ratei scăzute a natalităţii printre marile puteri poate părea un lucru bun.

Din păcate, atunci când ne întoarcem atenţia de la arena internaţională la cea a afacerilor interne, iar de la strategia militară la securitatea internă, o imagine cu totul diferită iese în evidenţă. Cu deosebire în Occident, schimbările radicale în demografie înseamnă că perspectivele pentru o mai mare pace şi linişte în străinătate sunt dialectic şi diabolic conectate cu perspectiva unui conflict mai mare şi mai violent între graniţele interne.

Atitudinile sociale curente precum şi tendinţele demografice din Occident sugerează o continuare a natalităţii scăzute între popoarele occidentale şi de aceea un declin sever al populaţiilor lor. Se va continua cu imigrări masive de populaţii non-occidentale în cadrul ţărilor occidentale şi se va continua cu rate mai ridicate ale natalităţii în cadrul comunităţilor non-occidentale în statele occidentale decât ale popoarelor occidentale propriu-zise. Acest lucru va avea o influenţă majoră nu numai în strategia militară a naţiunilor occidentale, dar va influenţa chiar securitatea lor naţională, pînă şi identitatea lor.

Consecinţele cele mai dramatice sunt foarte probabile în Europa, unde cea mai mare parte a populaţiei non-occidentale va fi musulmană. Aceste comunităţi deja ocupă funcţiuni esentiale în sistemul economic, iar în decada următoare au pretenţia să devină o importantă parte din sistemul politic. Multe ţări europene vor avea două naţiuni, iar Europa ca un întreg va avea două civilizaţii. Prima va fi o civilizaţie occidentală sau, mai exact, datorită respingerii multor tradiţii europene, o civilizaţie post-occidentală formată din popoare de descendenţă europeană. Aceasta va fi seculară, char păgână, dar bogată, în vârstă şi plăpânda. A doua va fi o civilizaţie non-occidentală, descendentă din popoare non-europene. Va fi o civilizaţie religioasă, preponderent islamică, săracă, dar tânără şi viguroasă. Va fi un fel de colonie de peste mări a unei civilizaţii străine, un lucru normal în istoria Europei, dar de această dată civilizaţia străină va fi umma islamică iar ţara colonizată va fi însăşi Europa. Cele doua civilizaţii se vor privi una pe alta cu dispreţ mutual. În noua civilizaţie va creşte continuu ura, iar în vechea civilizaţie va creşte continuu teama. Acestea vor fi condiţiile perfecte ale unui terorism islamic endemic, capabil de încleştări urbane şi violenţă de tip mafiot: o insurgenţă islamistă în cadrul Europei însăşi.

În mod analog, dar mai puţin dramatic, sunt unele dezvoltări probabile în Statele Unite. Aici cea mai numeroasă comunitate non-vestică este cea de origine latino-americană. Emigranţii latino ocupă funcţiuni esenţiale în sistemul economic american şi îşi îmbunătăţesc continuu capacitatea politică, având un tip de veto pentru multe probleme. Există posibilitatea pentru Statele Unite să devină o ţară cu două naţiuni, sau chiar cu două civilizaţii, deşi acest lucru nu este la fel de probabil ca în Europa. Este prea mult să se prevadă că naţiunea de descendenţă engleză va fi subiectul unei frici extinse din pricina unui anume fel de terorism latino, chiar dacă tinerii latino din Statele Unite ar putea să înveţe de la corespondenţii lor islamici din Europa. Dar este destul de plausibil oricum ca să aibe loc încleştări urbane latino precum şi violenţă de tip mafiot. Şi este şi mai probabil că se va răspândi masiv frica de criminalitatea latino. Comunităţile separate, care sunt des întâlnite în sudvestul Statelor Unite, ar putea să devină o parte mai centrală a vieţii americane, cu amprente în stilul arhitectural şi în designul urban al naţiunii.

Există o anumită strategie care poate să stăpânească tipul de violenţă internă şi insecuritatea pe care multe naţiuni occidentale vor trebui să le facă faţă în viitor?

Pe de o parte, această provocare este clar că nu este una de tip război tradiţional împotriva unei armate străine, de aceea strategiile militare convenţionale nu vor fi aplicabile. Pe de altă parte, nu va fi definită ca atacuri sporadice ale unor grupuri teroriste mici, dar separate, de aceea strategiile contrateroriste standard vor fi de asemenea de neaplicat. Ceea ce vom avea de înfruntat vor fi atacuri teroriste posibil endemice sau episodice realizate de către o minoritate sprijinită de o comunitate mai largă dar ostilă faţă de majoritatea societăţii. O asemenea condiţie este în mod normal numită insurgenţă sau, dacă aceasta atinge o scară destul de largă, se poate chema război civil.

Naţiunile europene ar putea să trăiască pe teritoriu propriu din partea minorităţii musulmane de 10% sau mai mult, o versiune a ceea ce Franţa a trăit în colonia sa Algeria din partea unei majorităţi musulmane de 90%. Iar populaţia europeană nu are un loc în care să se retragă. Gherilele basce din Spania, Tigrii Tamil din Sri Lanka, precum şi insurgenţii mahomedani din India (Kashmir) sunt larg concentraţi pe un teritoriu particular, creînd condiţiile ca secesiunea teritorială să pară un obiectiv viabil. Acesta nu este cazul comunităţii musulmane din Europa.

În trecut, o minoritate care devenea militantă s-a confruntat aproape întotdeauna cu o majoritate care devenea de asemenea militantă. Pe scurt, majoritatea avea suficientă
conştiinţă de sine pentru a se aduna, a-şi fructifica ponderea şi să pună la punct o minoritate militantă. Tacticile efective obişnuite includeau arestarea şi trimiterea în închisoare a unora din liderii minorităţii şi cooptarea sau izolarea celorlalţi, iar dacă exista o altă comunitate minoritară, organizarea şi asmuţirea ei împotriva celei militante. Iar din când în când, tineri violenţi din cadrul majorităţii se angajau în acte de violenţă de tip mafiot împotriva minorităţii. Acest lucru s-a înregistrat cu succes în mintea comunităţii minoritare şi de obicei rezulta în aceasta devenind mai prudentă. Desigur că în era noastră de natalitate scăzută, nu mai există în preajmă atâţia tineri în cadrul majorităţii.

Când o comunitate militantă şi violentă confruntă o majoritate militantă şi violentă, rezultatul va fi clar, atât de clar incât minoritatea este destul de cuminte ca să nu devină în primul rând militantă şi violentă. Rezultatul este mai puţin sigur când o comunitate minoritară se confruntă cu o majoritate care este unită doar în sens numeric, de fapt constituită din conglomerate de grupuri mici şi indivizi izolaţi care se definesc prin ideologii ca multiculturalism, diversitate, sau individualism expresiv.

Pentru naţiunile occidentale, care au ajuns la această situaţie istorică fără precedent, o strategie viabilă pentru naţiune nu mai este realmente posibilă deoarece nu mai sunt de fapt naţiuni.

James Kurth este profesor de ştiinţe politice la Colegiul Swarthmore

Articolul profesorului Kurth a fost publicat de revista American Conservative.

9 gânduri despre “Politica externă a unui singur copil

  1. Ultimul sfert al articolului este mai mult decat deprimant. Europa si Statele Unite par ca pasesc pe un drum fara intoarcere si fara speranta, fiecare in felul sau. In timp ce americanii s-ar putea trezi devansati de latino-americani si criminalitate generalizata – ce se poate observa inca de pe acum in „Mexifornia” -, europenilor li se rezerva o soarta de-a dreptul cumplita. Nici nu are cum sa fie altfel, atata timp cat societatile europene fac din compromis, renuntare valori supreme ale existentei.

    Fatalismul european isi da mana cu o conceptie hedonista asupra vietii si un dispret suveran fata de tot ce inseamna traditii si valori – celebra Selbsthass (ura de sina) la lucru. Rezultatul? Acest pseudo-Occident care nu crede in nimic si traieste cu impresia ca Istoria a amortit.

    Problema demografiei va deveni din ce in ce mai grava. Franco Frattini anunta zilele trecute ca Europa va fi nevoita sa accepte peste 20 milioane de imigranti in urmatorii 20 de ani, in caz contrar urmand a pierde teren in fata SUA si a altor puteri economce mondiale. Halucinanta, nu altceva, usurinta cu care liderii europeni vorbesc deschis ca nu au de unde sa isi scoata cetateni. Asta desi in multe tari din Occident familiile au mai multe animale de casa decat copii…

    Pana la urma nu este problema lor. Nu ei vor prinde mare lucru din ce va sa vie.

  2. Francesco nu prea are acces la computer zilele astea si nu stiu cind va putea sa-ti raspunda. Diagnosticul tau e sumbru si din pacate corect. In zilele cind sint mai optimist ma gindesc ca tot mai multi cetateni de rind sesizeaza decuplarea politicienilor si elitelor intelectuale de la realitate. Nici asta nu rezolva mare lucru pe termen scurt, dar e un prim pas absolut necesar.

  3. Hm… de fiecare data cand citesc titlul articolului nu pot sa nu ma gandesc ca in Europa avem mai degraba politica externa a nici unui copil. 😐

  4. Multam de clip, emil. Discursul lui Amr Khaled este o repetare a ceea ce au spus si sefi de stat arabi.

    Dar o spune frumos, nu-i asa? Khaled nu prea sta bine cu cifrele (arabe?) cand face niste socoteli. Pai, la 25-30 de milioane de musulmani, care ar trebui sa fie rata de nasteri ca in 20 de ani sa se ajunga la 250-300 de milioane, pentru a forma o majoritate? Sau se are in vedere o alta solutie, una definitiva sau finala?

    Si mai este o problema. Daca femeia musulmana va dori sa ia exemplul lui Ayaan Hirsi Ali?

  5. Houari Boumedienne, presedinte al Algeriei, intr-un discurs la ONU din 1974:

    One day, millions of men will leave the Southern Hemisphere to go to the Northern Hemisphere. And they will not go there as friends. Because they will go there to conquer it. And they will conquer it with their sons. The wombs of our women will give us victory.

    o sursa

    In 1945, la sfirsitul celui de-al doilea razboi mondial, in Europa traiau un sfert de milion de musulmani, excluzind populatiile musulmane native din Balcani, Europa de Est si Rusia.

    Astazi, acest numar este estimat intre 20 si 25 de milioane. Incluzindu-i si pe muslmanii nativi din Balcani, Europa de Est si Rusia, cifra devine 50 – 60 de milioane.

    Populatia musulmana din Uniunea Europeana s-a dublat in ultimii 10 ani si reprezinta in jur de 5% din populatia UE. In jur de 1 milion de imigranti musulmani (majoritatea slab educati si provenind din medii rurale) se stabilesc anual in UE.

    In demografie exista termenul denumit replacement rate, adica o rata de fertilitate optima care asigura mentinerea numerica a unei populatii la acelasi nivel – nu scade, nu creste, ramine constanta. Acest replacement rate este de 2.1 copii pe femeie. Cind rata de fertilitate scade sub aceasta cifra, populatia intra in declin demografic. Ratele de fertilitate din Europa sint in declin de decenii si in prezent arata cam asa:
    Germania – 1.3
    Austria – 1.3
    Rusia – 1.2
    Italia – 1.2
    Spania – 1.1
    Franta – 1.7 (datorita faptului ca 10% din populatie este musulmana)
    Romania – 1.35
    Bulgaria – 1.2
    Irlanda – 1.87

    Rata de fertilitate a femeilor musulmane din UE este estimata intre 3.5 si 4.5, adica de trei ori mai mare decit media europeana.
    Ratele de fertilitate din tarile islamice ale Africii si Orientului Mijlociu sint intre 3.2 si 7 (Algeria – 3.2 / Somalia 6.91 / Yemen – 6.75 / Egipt – 3.4 – Arabia Saudita – 6.1, Niger – 6.8, etc.)
    40% din populatia lumii arabe este sub 14 ani. Cam tot atit este procentajul populatiei europene de peste 50 de ani (excluzind musulmanii).

    Proiectind in viitor ritmul prezent de imigratie, declinul demografic al europenilor si crresterea constanta a populatiei islamice, se estimeaza ca in anul 2050 unul din patru cetateni ai UE va fi musulman.

    Desigur, toate aceste statistici ar fi cu totul benigne, insa trendul este clar: populatia musulmana a continentului devine din ce in ce mai putin europeana, larg incurajata de establishmentul politic si intelectual.

    In cuvintele lui Mullah Krekar (preluat din ziarul norvegian Aftenposten):

    „We’re the ones who will change you,” Krekar told Norwegian newspaper Dagbladet in his first interview since an uproar broke out over cartoons deemed offensive to Muslims.

    „Just look at the development within Europe, where the number of Muslims is expanding like mosquitoes,” Krekar said. „Every western woman in the EU is producing an average of 1.4 children. Every Muslim woman in the same countries are producing 3.5 children.

    „By 2050, 30 percent of the population in Europe will be Muslim.”

    He claimed that „our way of thinking… will prove more powerful than yours.”
    …….
    Krekar told Dagbladet that he favours Islamic rule where political and religious leaders are one and the same. One such leader he respects, he said, is Osama bin Laden.

    Krekar claims Islam will win

  6. Apropo de Mullah Krekar, un documentar despre el de anul trecut (nu permite embed). Omul este de o aroganta si chiar de o nesimtire incredibila fata de tara care ii plateste chiria, mincarea, factura pentru de internet si lupta pentru jihad. Asta este atitudinea preponderenta din cite imi dau seama, si pentru niste oameni care sint invatati ca au dreptul la „taxe” platite de necredinciosi, este atitudinea fireasca.
    Europeanul de rind si politicianul reactioneaza orbiti de politica corecta, multiculturalism si de aberatia anti-descriminare.
    Ma gindesc din ce in ce mai des in ultimul timp, ca exista si o atitudine ignorant-condescendenta a europeanului super-tehnologizat, verde si ateu fata ce acesti „bieti” imigranti din lumea a treia, superstitiosi si exotici. Si din cite am observat atitudinea generala a europeanului fata de musulmani este o invalmaseala de teama, admiratie fata de natura lor dezinvolta, mila, condescendenta si fascinatie, de confuzie. Omul nu stie ce sa creada, ce are voie, ce nu are voie, ce se cuvine si ce nu intr-o lume in care reperele ii sunt sterse unu cite unu de relativism. Simte ca ceva din propaganda oficiala este in neregula dar nu indrazneste sa puna punctul pe i. Si pentru din ce in ce mai multi singura solutie de viitor este sa plece, sa renunte la tara lui. Pe de alta parte cum se vede si in documentar, atitudinea musulmanilor este plina de incredere si agresiva. Plini de vitalitate si fertilitate, ei pot trai parazitar intr-o societate care le pune la dispozitie tot ce au nevoie pina va veni momentul cind totul le va reveni cind demografia va invinge. Musulmanul, in cultura lui nu are nevoie de rezultatul instant cu care este obisnuit occidentul. Europeanul, doreste acuma, in secunda asta, sa aiba totul si musulmanul este cel care are grija de demografie si face copiii pe care europeanul nu se sinchiseste sa il faca, cum zicea Mark Steyn. Musulmanul are rabdare, lumea care o doreste el, o doreste pt urmasii lui si pt islam. hedonismul nu poate concura cu asa ceva.


  7. Desi ultima postare este acum un an, imi permit sa scriu si eu cateva cuvinte.
    Foarte interesant articolul, daca toate datele sunt corecte, este clar spre ce ne indreptam.
    Intrebarea mea, poate naiva: de ce se permite aceasta migratie ? De ce accepta americanii milioane de mexicani, cubanezi etc ? De ce in Germania traiesc cateva milioane de turci ? De ce in Franta 10% din populatie este musulmana ? Etc, etc. Ar putea fi una din explicatii nevoia de munca necalificata ? Fac o paralela: sunt convins ca spaniolii au cu cine sa-si culeaga capsunile, dar nu o fac, probabil considerand-o o meserie rusinoasa. Asa ca mergem noi si le culegem pentru ei…Sunt convins ca italienii au cu cine sa-si ridice casele, dar procedeaza ca spaniolii. Si exemplele pot continua la nesfarsit.
    A nu se intelege ca sunt rasist sau cum s-o zice. Nu am nimic cu arabii, ci doar cu factiunile alea demente ale lor.
    Oare nu se pot introduce restrictii de munca ? Sau trebuie aplicata vrajeala cu drepturile omului si libera circulatie ?

  8. Buna, Vio! Avem doua cauze principale:

    1. una economica => statul asistential incurajeaza fuga de munca si atunci procente importante din populatia apta de munca prefera sa traiasca pe banii statului (pe care statul ii ia taxandu-i pe cei activi);
    2. una ideologica => pentru a grabi dezagregarea natiunilor „rasiste” si „imperialiste” ale Europei.

    Nu mai am timp sa dezvolt acum, sunt pe fuga, dar te invit sa citesti Non-problemele stangii: islamofobia extremei drepte. 🙂

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.