Teologia polityczna a organizat o dezbatere la care l-a invitat pe Alain Finkielkraut, un filozof francez capabil să meargă contra curentului de opinie actualmente dominant în ţara sa. Aveam să discutăm dacă politica franceză contemporană poate fi un model pentru Polonia. Finkielkraut ne spune că problema pentru intelectualii occidentali este antisemitismul polonez. Se părea că Polonia l-ar fi depăşit, dar atât recentele lucrări ale lui Jan Tomasz Gross, cât, mai ales, reacţiile poloneze faţă de ele, arată contrariul. Finkielkraut e la curent cu aceste probleme datorită relatărilor prietenilor lui de la Gazeta Wyborcza. În faţa argumentului că atitudinea polonezilor de ieri şi de azi se abate de la stereotipul european, iar acuzaţia de antisemitism a devenit astăzi o armă ideologică – campaniile actuale ale Wyborczei trebuind poate analizate în acest context –, el se indignează. Ne spune că părinţii lui, care au fugit din Polonia în timpul războiului, o socotesc un „pământ blestemat“ şi cred că, dacă polonezilor li se întâmplă ceva rău, asta e pedeapsa pe care o merită pentru felul cum s-au purtat în timpul Holocaustului. Finkielkraut a depăşit această atitudine, s-a angajat în sprijinul „Solidarităţii“, iar acum a venit în ţara noastră pentru a sta de vorbă cu noi. Totuşi nu ne putem aştepta ca el să nege amintirile părinţilor lui. Îngrozitorul antisemitism polonez este o realitate, o confirmă cel puţin anul 1968 şi faptul că guvernul comunist a recurs atunci la el ca la o ultimă tentativă de a se legitima. Lipsa unei elucidări clare a acelui moment marchează felul în care sunt percepuţi polonezii în Europa contemporană.

Astfel, conferinţa, a cărei temă trebuia să fie Polonia şi Franţa în Europa de astăzi, s-a transformat într-o dezbatere despre antisemitismul polonez. Ea este totuşi un bun punct de pornire, atât pentru o reflecţie asupra problemei în sine, cât şi asupra semnificaţiei ei în politica europeană contemporană. Sursa ei este trauma extremă, greu de imaginat, pe care au trăit-o evreii care au supravieţuit Holocaustului în Polonia.

O lume inumană

Coşmarul Holocaustului este o experienţă unică în felul ei. Cei care s-au salvat din ea sunt condamnaţi care s-au sustras execuţiei. S-au salvat prin minune, stând ani de zile sub ameninţarea morţii, ascunzându-se şi fiind de faţă la masacrul celor apropiaţi şi al întregului lor popor. Este extrem de dificil să ne imaginăm astfel de experienţe, dar ar trebui să încercăm s-o facem, inclusiv pentru a înţelege starea de spirit a unor oameni care au supravieţuit acestui coşmar, petrecut mai ales pe teritoriu polonez. Nu din vina polonezilor, ci din voia sorţii, ţara lor nu poate să nu fie identificată de către evrei drept locul lor de supliciu.

A-i ajutora pe evrei presupunea nu numai să-ţi rişti viaţa proprie, ci şi pe cea a familiei şi vecinilor. Cu atât mai eroice apar cazurile, deloc rare, în care ajutorarea a avut loc, şi cu atât mai puţin trebuie să surprindă frecvenţa mare a refuzului de a asuma un atare risc.

Cu toate acestea, pentru evrei, populaţia locală va rămâne în amintire ca o ameninţare. Chiar dacă ticăloşii care i-au trădat au fost puţini, ei au existat, astfel încât reacţia naturală a celor prigoniţi era frica de pericolul mortal ce-i pândea din partea polonezilor. Vremurile inumane – experienţa nu face decât să confirme acest adevăr despre natura umană –, când toate regulile sunt frânte şi crima se generalizează, corup comunitatea. Atunci, normele şi tabuurile sunt mult mai uşor depăşite şi e mult mai uşor să-ţi aperi interesul propriu comiţând fapte îngrozitoare. Crimele tradiţionale, cum ar fi însuşirea avutului altuia sau violenţa faţă de alţii încetează să mai aibă sensul ce li se atribuia în timp de pace. Cu atât mai mult cu cât şi polonezii erau ameninţaţi, deşi nu în aceeaşi măsură cu evreii. Erau nevoiţi să se lupte pentru supravieţuirea de fiecare zi, iar viaţa lor era şi ea nesigură.

Faptul că un anumit grup e tratat oficial ca subuman de către stat, chiar dacă statul e în mâinile invadatorilor, face ca populaţia generală să înceapă să se deprindă cu această stare de lucruri. Faptul că o anumită comunitate e socotită din punct de vedere legal drept specie inferioară, ba chiar mai rău, drept o ameninţare pentru specia umană, face ca martorilor să le fie mai uşor să facă faţă sentimentului de vinovăţie provocat de propria pasivitate în faţa extremei nedreptăţi şi răului extrem. Toate astea permit adaptarea la vremuri inumane.

Străinii, în acest caz nemţii, arătându-i cu degetul pe evrei, satisfăceau nevoia de un ţap ispăşitor şi îngăduiau astfel populaţiei locale nu numai să îndure coşmarul Holocaustului care avea loc sub ochii ei, ci, uneori, chiar să beneficieze de condiţiile create de el, de exemplu, însuşindu-şi bunuri fără stăpân, deoarece aparţinuseră evreilor (proprietarii, dacă nu fuseseră ucişi, erau oricum condamnaţi la moarte, dispăruseră). A început să se răspândească banditismul, iar principale victime aveau să fie evreii care, lipsiţi de apărare, n-aveau la cine să apeleze, făptaşii obişnuindu-se să nu-i considere oameni.
Din aceste motive, în timpul Holocaustului, în rândul polonezilor s-au manifestat mai des decât în timp de pace atitudini reprobabile, penale şi chiar criminale faţă de evrei. Ele n-aveau nimic de-a face cu specificul naţional, ci reflectau mecanismele universale ale comportamentului uman. Continuăm să nu avem date complete şi fiabile cu privire la acest subiect, dar chiar şi cele de care dispunem confirmă regula sumbră (completată şi de alte aspecte) a creşterii criminalităţii obişnuite în timpul războiului şi imediat după el, a existenţei pe o scară mult mai mare a indiferenţei faţă de rău şi altele asemenea. Iar toate datele pe care le avem din ţări cu o soartă similară în timpul războiului arată aceeaşi stare de lucruri.

Pe de altă parte însă, n-a fost descrisă amploarea ajutorului pe care polonezii l-au dat evreilor, şi care se arată a fi impresionantă. Mai ales dacă ne amintim condiţiile în care acesta a avut loc şi preţul pe care l-au plătit pentru ea eroi anonimi, mulţi dintre ei necunoscuţi până astăzi. Numărul pomilor polonezi de la Yad Vashem, simbolizând ajutorul acordat evreilor, este impresionant şi constituie de departe cea mai mare secţiune naţională. Se poate considera că, deoarece Holocaustul s-a desfăşurat în cea mai mare parte în Polonia, statistic e firesc ca numărul de persoane implicate în ajutorarea evreilor să fie mai mare, dar chiar şi aşa, acest fenomen contrazice stereotipul antisemitismului polonez criminal şi războinic.

E foarte semnificativ faptul că în cultura de masă a rămas întipărit, datorită filmului lui Steven Spielberg, personajul bunului german, Oscar Schindler, în timp ce polonezii care apar în conştiinţa internaţională în contextul Holocaustului sunt în cea mai mare parte zugrăviţi în negru.

Irena Sendler, care a salvat de două ori mai mulţi evrei decât Schindler, a fost descoperită chiar şi de conştiinţa poloneză abia cu puţin timp înainte să moară, pe la jumătatea anilor 2000. Dar astfel de eroi au fost mai mulţi în Polonia. Documentarul dramatizat al lui Maciej Pawlicki şi Arkadiusz Gołębiewski, Familia Kowalski, arată o altă dimensiune a acestui ajutor: uciderea de către nazişti a unei întregi familii de ţărani şi a vecinilor ei pentru faptul de a fi ascuns evrei. Şi din nou, nici acest film, nici serialul de televiziune Drepţii, difuzat de Televiziunea Poloneză, dedicat activităţii organizaţiei „Żegota“ care oferea ajutor evreilor, n-au fost niciodată popularizate pe scară largă. Ba chiar, în mass-media dominante din Polonia au fost criticate pentru, chipurile, unilateralitate triumfalistă. Complet diferită a fost abordarea în cazul lucrărilor sau creaţiilor „demascatoare“, care arătau colaborarea polonezilor la Holocaust.

O traumă reală

Dacă apelăm la înţelegere pentru comportamentul polonezilor în contextul vremurilor inumane, trebuie să abordăm cu aceeaşi înţelegere şi atitudinea şi memoria evreilor. Polonezii le-au rămas în amintire ca o ameninţare. Omul nu se poate obişnui cu răul extrem, experienţele de coşmar îşi pun amprenta în memorie mai puternic decât cele pozitive.

Victimele Holocaustului îşi vor aminti mai uşor o ameninţare mortală decât un ajutor care i-a îndepărtat de aceasta doar pentru o clipă. Mai puternic se întipăreşte în memorie un ticălos care le-a trădat rudele şi i-a ameninţat cu moartea, decât un om necunoscut care le-a adus salvare. Bandiţii polonezi care-i vânau le vor rămâne în memorie ca reprezentanţi ai naţiunii. Într-o situaţie de frică mortală nu vor fi luat în considerare şi apoi nu vor fi reţinut motivele pentru care alţii n-au sărit să-i ajute. Vor ţine minte îngrozitoarea indiferenţă în faţa celui mai mare rău.

Mai ales că poziţia evreilor era fundamental deosebită, în ciuda tuturor pericolelor şi suferinţelor pe care le-a adus ocupaţia celorlalţi locuitori ai Poloniei. Evreii erau condamnaţi la moarte, pentru polonezi ea era o ameninţare doar. Această diferenţă de statut existenţial a creat între polonezi şi evrei un abis.

Cu cât situaţia este mai extremă şi cu cât e mai deosebit statutul diferitelor comunităţi în cadrul ei, cu atât mai mult fiecare vede în ceilalţi doar reprezentanţi ai acelor comunităţi. Cu atât mai uşor se aplică în mod reflex categoriile responsabilităţii colective. Pentru polonezi, la fel ca pentru orice altă naţiune, a fost mai uşor să-i privească pe evreii dezumanizaţi şi umiliţi ca reprezentanţi ai unui anumit popor, decât ca fiinţe umane. Evreii n-au făcut distincţii între indivizii care-i ameninţau, aceştia erau pentru ei emanaţia unei lumi care le aducea o ameninţare mortală. Mai putem să ne mirăm de faptul că Polonia, unde cei dragi lor au fost ucişi şi unde ei şi-au trăit cele mai rele experienţe, li se pare un „pământ blestemat“?

În ochii victimelor lor evrei, nemţilor li se ştergeau trăsăturile umane. Erau nişte străini impersonali, instrumente ale răului, venite dintr-o altă dimensiune. Polonezii erau vecinii lor, locuitori ai aceleiaşi ţări, care au „îngăduit“ nedreptăţi şi crime strigătoare la cer. Faptul că asemenea amintiri sunt iraţionale este evident. Memoria, în general, se supune cu greu raţionalizării, amintirile de coşmar nu pot fi înghesuite în cadre raţionale.

Amintirile generaţiilor

Dacă trebuie să înţelegem atitudinea evreilor care au supravieţuit Holocaustului în Polonia, nu înseamnă că trebuie să acceptăm generalizările nedrepte ce decurg din aceasta. Mai ales dacă le repetă generaţii următoare, care ar trebui nu numai să-şi amintească, ci şi să înţeleagă. Dacă părinţii lui Finkielkraut au dreptul la impulsurile lor iraţionale – şi acestea, între anumite limite – în cazul lui, acestea nu mai sunt justificate. Ca filozof, ar trebui să le supună criticii raţionale.

Subliniez că nu mă ocup de vivisecţia unei persoane concrete, filozoful francez Alain Finkielkraut, ci de atitudinea intelectualilor occidentali – şi, pe urma lor, a întregii Europe – a căror perfectă exemplificare este Finkielkraut. Mai ales pentru că el, deşi este capabil nu numai de a se opune stereotipurilor intelectuale curente, ci chiar de a le expune şi analiza, totuşi în chestiunea polono-evreiască este un adept credincios al acestora.

Imaginea „pământului blestemat“, care este Polonia, nu Germania, e nu numai iraţională, ci şi extrem de nedreaptă. La fel de nedreaptă pe cât este în general imaginea Poloniei în cel de-al Doilea Război Mondial în mintea străinilor. Polonezii nu s-au comportat iraţional în timpul campaniei din septembrie, lucru dovedit de faptul că au rezistat de două ori mai mult timp decât Franţa şi au fost înfrânţi abia după invazia sovietică. Nici chiar în timpul ocupaţiei germane, ţara noastră nu era o simplă gaură neagră în care îşi făceau de cap elemente dezlănţuite, ci o ţară cu o structură unică în felul ei, de stat subteran, care a funcţionat concertat cu guvernul în exil, dezminţind încă un stereotip despre indolenţa organizatorică a polonezilor. Iar statul subteran polonez, care era continuarea statului independent şi, prin aceasta, reprezentant oficial al comunităţii poloneze, a încercat să-i apere pe evrei, pedeapsa aplicată celor care-i trădau fiind moartea. Şi, în ciuda enormelor riscuri aferente, aceasta era, îndeobşte, aplicată. Acesta este statul la care facem referire ca să putem vorbi de responsabilitate naţională.
Desigur, mereu va putea fi criticată implicarea insuficientă a Poloniei subterane, mai ales a AK^[1], în ajutorarea evreilor. Aceste reproşuri trebuie raportate însă la situaţia de atunci. Amintind în ce condiţii şi cu ce riscuri a trebuit să fie organizat ajutorul pentru evrei şi, de asemenea, arătând că principala sarcină a subteranei poloneze era să lupte împotriva ocupantului, ceea ce, din păcate, nu însemna întotdeauna protecţia populaţiei. Atitudinea AK trebuie privită în contextul relativei indiferenţe a aliaţilor, care erau informaţi despre Holocaust. Acesta este fundalul pe care trebuie privită activitatea unor organizaţii cum ar fi Żegota sau Consiliului de Ajutorare a Evreilor de pe lângă Delegatul Guvernului Republicii Polone în Ţară, al cărui sprijin pentru populaţia evreiască a fost mare faţă de posibilităţile vremii – printre altele, acesta a emis 60 de mii de documente false, atestând originea ariană.

Aşadar, apare ca un întunecat paradox faptul că cetăţeanul unei ţări al cărei reprezentant oficial, susţinut de majoritatea francezilor, era guvernul de la Vichy – guvern care şi-a deportat cetăţenii de origine evreiască în lagărele morţii – îi acuză de comportament inadecvat pe polonezi, care pedepseau cu moartea pe aceia ce-i trădau pe evrei.

Sursa acestei situaţii este lipsa de cunoştinţe istorice, care, la rândul ei, este în mare parte rezultatul manipulării ideologice.

Principalul duşman al cercurilor de stânga este cultura tradiţională, înrădăcinată în catolicism. Polonia reprezintă emanaţia directă a acesteia. Principala acuzaţie care i se aduce este atitudinea închisă, ce i-ar fi, chipurile, caracteristică, ura faţă de celălalt, de străin. În istoria recentă a Europei, figura străinului o reprezintă mai ales evreul. De aici, acuzaţiile, absurde, aduse catolicismului, cum că ar fi creat fundamentul antisemitismului nazist, când acel antisemitism avea un pedigree foarte modern şi „progresist“ – aşa cum a demonstrat în mod convingător cel puţin Hannah Arendt –, nazismul fiind o ideologie antireligioasă.

Se vede că ideologii de stânga sunt în stare să manipuleze cu abilitate trauma evreiască a Holocaustului şi mitul pământului polonez blestemat.

La imaginea falsă a istoriei poloneze a celui de-al Doilea Război Mondial au mai contribuit şi mulţi alţi factori. Guvernele comuniste n-au vrut şi nici n-ar fi putut să se îngrijească de reputaţia ţării noastre. Lor, dar mai ales stăpânilor lor de la Moscova, le venea mănuşă o imagine neagră a trecutului polonez, căruia revoluţia comunistă i-ar fi pus capăt. Imaginea ţării nu constă numai, sau, mai bine zis, nu în primul rând, în programele şcolare şi în politica oficială. În ziua de astăzi, ea constă mai ales în cultura de masă. După căderea comunismului, atitudinea noilor medii formatoare de opinie, care reprezintă în mare măsură prelungirea elitelor comuniste, nu s-a modificat semnificativ dincolo de sfera declaraţiilor rituale. Prima mare iniţiativă semnificativă de schimbare a atitudinii faţă de istoria recentă a fost Muzeul Insurecţiei Varşoviei, care a trebuit să-şi aştepte construirea până la preluarea preşedinţiei Varşoviei de către Lech Kaczyński, la 60 de ani de la eveniment, în 2004. Dar şi aşa, el s-a lovit şi se loveşte încă de atacuri din partea unor medii influente, fie şi numai cele ale Gazetei Wyborcza.

Polonia veşnic antisemită

Faptele istorice elementare contrazic imaginea falsă a antisemitismului specific polonez. Imigrarea în masă a evreilor în Polonia la sfârşitul Evului Mediu şi în timpul Renaşterii demonstrează exact contrariul. Evreii constituiau pe atunci un fel de stare cu privilegii aparte şi un mod de viaţă diferit şi se găseau într-o situaţie relativ bună, în contextul Europei acelor vremuri. De altfel, Uniunea Statală Polono-Lituaniană, adică prima republică poloneză, era o ţară excepţional de tolerantă în acele timpuri – o ţară fără ruguri, aşa cum se spunea pe bună dreptate. Tradiţia Poloniei catolice a fost radical diferită de opinia curentă europeană în ceea ce o priveşte.

În Polonia interbelică, antisemitismul a crescut într-adevăr, dar el a plutit pe valul naţionalismului biologic „modern“, iar duşmanul său era figura-cheie pentru acea epocă, mareşalul Jozef Piłsudski. Atitudinile antisemite nu s-au transferat către perioada ocupaţiei, iar multe dintre personalităţile care  avuseseră asemenea atitudini, de exemplu scriitoarea Zofia Kossak-Szczucka, s-au implicat în ajutorarea evreilor.

E foarte semnificativ că adepţii dezvăluirilor lui Gross, şi el însuşi, se străduiesc să traseze o linie continuă între antisemitismul antebelic şi „colaborarea“ poloneză la Holocaust. Dovezi în acest sens nu există, iar posibilul indiciu reprezentat de influenţa antebelică în regiunea Jedwabne a Democraţiei Naţionale se dovedeşte nu numai slab, ci de-a dreptul neadevărat. La alegerile de dinainte de război, în acele zone domina tocmai formaţiunea lui Piłsudski.

Desigur, înainte de război, antisemitismul în Polonia a crescut, la fel ca în întreaga Europă. În Polonia, el avea în plus aspectul confruntării civilizaţionale, pe care o vedeau şi evreii. Polonia avea cea mai mare concentrare de evrei din Europa, ei reprezentau 10% din populaţie, majoritatea neasimilaţi. Această situaţie nu putea să nu ducă la conflicte; constatare care nu vrea să justifice antisemitismul din Polonia, ci să arate banalitatea şi inevitabilitatea sa istorică. În nici un caz nu există nici un motiv să muşamalizăm acest fenomen serios, dar el este deja o poveste închisă. Ca şi în alte ţări europene în care antisemitismul s-a manifestat în forme mai grave. Valul contemporan de antisemitism are în principal un pedigree anti-israelian, de stânga.

Faţă de un interes atât de slab pentru istoria Poloniei şi o atât de mare ignoranţă în acest sens, interesul internaţional pentru cărţile care „trag la răspundere“ ale lui Gross este surprinzător. E totuşi destul de uşor de înţeles, dacă observăm în ce mod sunt utilizate şi ce combustibil ideologic pot furniza. Situaţia descrisă la început este o bună exemplificare a acestui lucru.
În acest context, nu-i de mirare că cercurile Gazetei Wyborcza, în sens larg (sau, poate, în sens şi mai larg, establishment-ul celei de-a Treia Republici), care ne îndeamnă să încetăm a ne mai preocupa de istoria Republicii Populare Polone, şi aşa slab descrisă, cerându-ne „să lăsăm trecutul istoricilor“, ar vrea să înscrie cărţile lui Gross în canonul cunoştinţelor noastre obligatorii şi execută pe baza lor acte de pocăinţă colectivă.

Lipsa de cunoştinţe istorice permite interpretări ideologice în sprijinul unei teze predefinite. Numai că o astfel de confruntare cu trecutul nu-i altceva decât caricatura ei.

Miłosz, Borowski, Gross

Guvernanţii comunişti preferau să nu se atingă de istoria recentă, care purta un potenţial periculos pentru ei. Totuşi, problemele ei erau prezente în opere literare remarcabile, printre altele în poezia lui Czesław Miłosz. Deoarece confruntarea cu trecutul nu numai că are sens, ci este necesară pentru funcţionarea comunităţii, care trebuie să fie înrădăcinată în istorie; ea creşte din trecut şi este orientată spre viitor.

Miłosz universalizează experienţa poloneză. În poezia „Campo dei Fiori“, el pune alături pretinsa indiferenţă a populaţiei Varşoviei la tragedia ghetoului muribund cu indiferenţa locuitorilor Romei la actul arderii lui Giordano Bruno. Contează mai puţin cât de exactă este imaginea unor oameni care se distrează la carusel dincolo de zidul ghetoului în flăcări. Miłosz însuşi a afirmat că aceasta a fost pentru el doar o metaforă. Într-adevăr, nemţii au instalat acolo un carusel. E greu de crezut că nu s-au găsit oameni care să-l folosească, aşa cum e dificil să ne imaginăm o comunitate fără patologii.

De asemenea, are un caracter universal confruntarea cu trecutul din poezia „Un biet creştin priveşte ghetoul“. Personajul său devine un „ajutor al morţii“ doar din pricina apartenenţei la cei „netăiaţi împrejur“.

Această dimensiune metafizică a responsabilităţii poate fi concretizată, aşa cum a făcut-o Tadeusz Borowski. În opera lui, suntem confruntaţi cu răul care are loc în conştiinţa noastră, şi pe care n-am fost în stare şi, cel mai adesea, nici măcar n-am încercat să-l împiedicăm. De această responsabilitate morală nu ne scuteşte preţul îngrozitor pe care l-am fi plătit dacă ne-am fi angajat. Lipsa de reacţie ne face complici şi josnici. Această complicitate se arată cel mai viu în figura lui Tadek, personajul povestirilor lui Borowski, un om adaptat la condiţiile lagărului de concentrare, un lucrător cenuşiu al industriei crimei. Faptul că scriitorul îi cere cititorului să se identifice cu el este de o importanţă fundamentală. Dovezile păstrate sugerează mai degrabă că Borowski s-a deosebit în sens pozitiv de „alter ego-ul“ său, dar prin înnegrirea personajului despre care pretinde că-l reprezintă pe el, scriitorul accentuează responsabilitatea acelora care au supravieţuit.
Viaţa într-o lume dezumanizată nu putea să nu lase deformări de durată asupra psihicului. Cel mai şocant este faptul asemănărilor dintre atitudinile victimelor şi cele ale călăilor. Aceste fenomene au fost analizate de către un alt prizonier al unui lagăr de concentrare, Bruno Bettelheim.

Confruntările cu timpul inuman sunt necesare omului şi pentru că îi oferă cunoştinţe esenţiale despre natura lui şi, prin urmare, cel puţin în teorie, ar trebui să ofere învăţături pentru viitor. Cu atât mai mult ar trebui să ne amintim de ele, transpunându-le la nivelul unei anumite istorii.

Consecinţele acestor mecanisme nu i-au ocolit pe polonezi, mai ales că ocupaţia în Polonia, în afară de cea de pe teritoriul Uniunii Sovietice, a fost cea mai crudă. Au rezultat de aici fapte specifice cu care trebuie să ne confruntăm. Trebuie să fie descrise toate acţiunile bandelor din mediul rural care s-au format în timpul războiului şi s-au specializat în atacuri asupra evreilor; trebuie să se documenteze scara jefuirii fostelor proprietăţi evreieşti, care a fost cu atât mai banală cu cât, în situaţia războiului, a trage foloase de pe urma proprietăţii unei persoane decedate părea un lucru destul de firesc; trebuie să analizăm scara antisemitismului provocat de observaţia necumpănită că printre comunişti se găseau multe persoane de origine evreiască, antisemitism care a avut inclusiv forme extreme. Pur şi simplu, fără concesii, trebuie să descriem totalitatea războiului.

Dar cartea lui Gross, promovată drept prima încercare de confruntare fără compromisuri cu filele întunecate ale istoriei poloneze din timpul ocupaţiei, nu face altceva decât să ne îndepărteze de abordarea lor corectă. Sunt texte părtinitoare, ideologice, scrise în sprijinul unei teze dinainte stabilite, eludând faptele care nu concordă cu acestea şi contextul care le-ar schimba radical formularea.
Nu mă voi ocupa de numărul uriaş de erori factuale pe care experţii i le-au reproşat lui Gross. Toate îl discreditează pe el ca istoric şi scrierile lui ca lucrări serioase. Poate că şi mai mult îl compromite însă atitudinea faţă de criticile de fond. Fiindcă Gross nu polemizează cu faptele incomode. În general, fie le ocoleşte, fie susţine că ele nu schimbă conţinutul problemei, fie răspunde prin insinuări la adresa autorilor acestora.

La prima vedere, numărul victimelor de la Jedwabne n-ar trebui să afecteze judecata morală asupra acestei crime, dar el pune la îndoială destul de clar credibilitatea autorului, ceea ce ar trebui să sugereze îndoieli şi cu privire la alte concluzii ale sale. Lucrări ale IPN au dovedit că acolo au fost ucise aproximativ 300 de persoane, şi nu 1 600, cifra dată de Gross. Dar în ediţiile ulterioare ale Vecinilor autorul lasă fără modificări şi fără comentarii numărul de 1 600 de victime. Aceeaşi atitudine o manifestă şi faţă de constatările unor istorici: Tomasz Strzembosz şi Piotr Gontarczyk.

Analizând documentele anchetei din 1949, care ar fi trebuit să constituie fundamentul judecăţilor lui Gross, aceştia au arătat că el a ignorat numărul copleşitor de mărturii existente care dovedesc rolul determinant al nemţilor în masacrul de la Jedwabne şi, în acelaşi timp, a supraevaluat în mod radical numărul locuitorilor care au luat parte la el. Gross a răspuns că aceste studii „nu conţin nimic ce ar putea schimba teza generală cuprinsă în cartea Vecinii, concluziile de detaliu sau cursul narativ“. Nici nu merită să comentezi aşa ceva.

Uneori, în anumite chestiuni, se poate vedea şi mai clar nu numai partizanatul ideologic, ci şi tratarea instrumentală a destinului unor persoane concrete, care-i slujesc lui Gross numai ca justificare a tezelor sale. De pildă, unul dintre personajele lui negative, prezentat ca o fiară cu chip de om, Czesław Laudański, în realitate nu numai că n-a participat la masacru – era atunci bolnav la pat –, ci, aşa cum susţine un martor, a ajutat evrei în timpul războiului. Gross însă îşi menţine versiunea, citând declaraţii inexistente ale lui Laudański, în timp ce în declaraţiile de care dispunem acesta neagă că ar fi participat la masacru, aducând dovezi în acest sens.

O chestiune similară, deja celebră, este fotografia „hienelor poloneze“, care, conform lui Gross, ar fi săpat după bjuterii scumpe în cimitirul de la Treblinka – fotografie publicată în ultima lui carte, Secerişul auriu. În realitate, aceia erau oameni angajaţi să cureţe ceea ce rămăsese din lagărul morţii. Gross nu s-a sinchisit de greşeala care i-a fost dovedită. Important este că au existat asemenea fapte, spune el. Iar de faptul că a ponegrit persoane reale, care se găseau în acea fotografie, în mod clar nu i-a păsat. Pentru el, aceştia sunt, în mod evident, doar reprezentanţi ai comunităţii poloneze care a comis astfel de fapte.
În cartea sa anterioară, Frica, menită să dovedească participarea poloneză la Holocaust, prezentând victimele evrei care au murit de mâna polonezilor, Gross refuză să analizeze cauzele acestor morţi. Pentru el, evreii sunt, pur şi simplu, persoane de origine evreiască. Astfel, comuniştii şi membrii aparatului represiv sovietic ucişi în luptele cu mişcarea poloneză de rezistenţă, în ciuda faptului că nici ei nu se considerau evrei şi că nu din cauza asta au fost ucişi, constituie din perspectiva lui victime ale antisemitismului polonez.

Citez aceste exemple pentru a arăta că Gross se apropie în mod periculos de o abordare „rasială“ de tip Nürnberg faţă de istoria descrisă. Au murit sau au fost jefuiţi evrei – acele acte au fost săvârşite de polonezi. Identificarea se face pe baza criteriului etnic. Aşa par să rezolve problema Gross şi apologeţii lui. Dacă o carte similară ar fi scris despre existenţa unui grup semnificativ de persoane de origine evreiască în comandamentul UB^[2], pe bună dreptate ea ar fi fost acuzată de antisemitism. Despre felul cum s-au comportat reprezentanţii oficiali ai polonezilor, adică statul polonez subteran sau guvernul în exil, nu aflăm de la Gross. Nu aflăm nici cum au reacţionat reprezentanţii altor naţiuni în circumstanţe similare. Iar această cunoaştere ar trebui să constituie baza acestui tip de analize. Nu în scopul de a relativiza răul, ci pentru a înţelege cât din acesta este, statistic (din păcate), reacţie umană obişnuită, şi cât apasă asupra unei anumite comunităţi.

Istoria lui Gross e sugestivă. Valoroasele sale lucrări anterioare pe tema Poloniei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, inclusiv un martirologiu polonez sub ocupaţia sovietică precum În anul patruzeci, mamă, în Siberia ne-au trimis, au trecut neobservate în SUA. Interes a stârnit abia Deceniul înfricoşător, care aducea în prin-plan opinii, extinse ulterior, cu privire la participarea polonezilor la Holocaust. Recunoaşterea i-a adus-o Vecinii.
Gross nu numai că nu se raportează la critică. Tezele cărţilor sale ulterioare, ignorând faptele, merg tot mai departe în „demascarea“ Poloniei şi a polonezilor. Şi îi aduc noi succese, atât în Polonia, unde Adam Michnik l-a pus alături de Adam Mickiewicz, Słowacki şi Czesław Miłosz (da, nu e glumă), cât şi în forumul internaţional.

Traiectoria lui Gross arată ce anume aduce recunoaştere şi profituri. A scrie despre „curajul şi intransigenţa“ sa în acest context sună, prin urmare, ca o glumă sinistră. Întărirea stereotipului antipolonez în Statele Unite se dovedeşte a fi o activitate profitabilă. Motivele sunt complexe: fie referirea la amintirea despre care am vorbit mai sus a traumei Holocaustului, fie – şi poate deopotrivă – un complex de vinovăţie, funcţionând probabil în subconştientul cercurilor evreieşti americane, pentru indiferenţa lor faţă de ce s-a întâmplat cu fraţii lor de peste ocean, şi care se descarcă prin desemnarea unui ţap ispăşitor (în acest caz, polonezii); fie, de asemenea, sinistra „industrie a Holocaustului“, pe seama căreia un grup de afacerişti fără scrupule încearcă să profite.

Mai presus de toate însă, e vorba de muniţie pentru ideologia de stânga, pentru care atacul asupra Poloniei din timpul războiului este o lovitură dată tradiţiei catolice, ceea ce, de altfel, Gross face în mod direct, afirmând că tradiţia catolică i-a împins pe polonezi la complicitate cu Holocaustul. Tratarea abstractă a experienţelor poloneze, fără referire la experienţele similare din ţările cu o istorie asemănătoare, duce la considerarea evenimentelor tragice din ţara noastră drept un efect al unor atitudini specifice ale locuitorilor săi, şi deci la o mare punere sub acuzare a culturii poloneze.

Strategia celei de-a Treia Republici

De la căderea comunismului, cele mai influente medii formatoare de opinie ale celei de-a Treia Republici ne-au informat că este o greşeală fundamentală să ne ocupăm de trecut, care, chipurile, n-ar avea nici o influenţă asupra prezentului. Reprezentativ pentru această atitudine a fost sloganul electoral victorios al campaniei prezidenţiale a fostului aparatcik al Partidului Comunist, Alexander Kwaśniewski: „Să alegem viitorul“.

Confruntarea cu trecutul comunist ar fi avut consecinţe catastrofale pentru foştii membrii ai nomenclaturii, care au schimbat guvernele totalitare pe dominaţia economică, iar resursele astfel obţinute le-au transformat din nou în participare la puterea politică. Elita poloneză, formată în întregime în timpul regimului comunist, a refuzat, de asemenea, să se confrunte cu istoria sa. Chiar şi acea parte a ei care mai înainte a reuşit să se revolte împotriva orânduirii comuniste şi, de asemenea, acea parte a opoziţiei care provenea din medii de stânga şi care apoi s-a decis să se alieze cu postcomuniştii.

După cum s-a dovedit totuşi, refuzul confruntării cu trecutul era doar parţial. În realitatea politică, la fel ca în oricare alta, este imposibilă funcţionarea fără referire la istorie. Aşadar, pe cât de puţin importantă era pentru mediile formatoare de opinie ale celei de-a Treia Republici jumătatea de secol de comunism, pe atât de fundamentale au devenit cele două decenii de dinainte de război, şi acestea văzute doar prin prisma xenofobiei şi naţionalismului, pesemne dominante atunci, într-o perspectivă absolut anistorică, fără fundalul reprezentat de Europa de atunci, în care astfel de fenomene se manifestau mult mai brutal. De la personalităţile celei de-a Treia Republici auzim că pentru Polonia contemporană nu are nici o importanţă trecutul comunist direct, în schimb fundamentală s-ar dovedi experienţa Naţional-Democrată, care, pare-se, de dincolo de mormânt ar configura astăzi o semnificativă parte a atitudinilor poloneze.

Tradiţia naţională poloneză a devenit o povară şi un obiect de ruşine, iar pedagogia istorică ce ne-a fost aplicată era menită a ne pricinui complexe şi dorinţa de a ne descotorosi de identitatea poloneză, care ar constitui, chipurile, un obstacol în calea „europenizării“ noastre.

Toate aceste acţiuni duc la o reinterpretare profundă a istoriei recente poloneze. Foarte grăitor este aici exemplul lui martie 1968, pe care l-a invocat, de altfel, Finkielkraut.

Campania antisemită pe care au declanşat-o atunci autorităţile comuniste a fost realizată exact conform regulilor prigoanelor comuniste clasice. Trebuia desemnat un duşman colectiv, acesta trebuia dezumanizat, redus la rolul de barieră în drumul către progres, barieră care trebuie într-un fel sau altul să fie eliminată. Astfel de campanii au fost organizate anterior în Polonia împotriva AK, „moşierilor“ sau „chiaburilor“. Una dintre diferenţe, din nou, nu neapărat importantă în acest context, era identificarea etnică şi nu „de clasă“ a victimelor. Campania de atunci s-a datorat în parte unor competiţii din interiorul partidului, şi în parte directivelor de la Moscova, care erau asociate cu schimbarea alianţelor sovietice din Orientul Mijlociu. Schimbările de strategie ale centralei de la Moscova au fost întotdeauna folosite pentru răfuielile interne din cadrul Partidului Comunist local.

Toate campaniile comuniste au aplicat cu un oarecare efect principiul ţapului ispăşitor. Era de aşteptat ca aceia care dispuneau de toate canalele informaţionale oficiale să proiecteze cu destulă uşurinţă agresivitatea societăţii frustrate asupra presupuşilor săi duşmani. Dacă sentimentele antisemite ar fi fost atât de vii în Polonia, atunci efectele unei asemenea campanii ar fi trebuit să fie ca o lovitură de trăsnet. Dar istoria nu consemnează în acea perioadă nici un fel de acţiuni spontane îndreptate împotriva evreilor. Asta nu înseamnă, desigur, că un anumit număr de oameni nu s-au lăsat duşi de sentimentele antisemite oficiale provocate de propaganda masivă şi că în câteva cazuri n-au fost trezite vechi fobii. Cu toate astea, nu există nici un temei pentru a vorbi despre o „campanie antisemită poloneză.“

Dar cu cât trece timpul, cu atât mai mult, mai ales în străinătate, martie 1968 începe să atârne mai puţin asupra comuniştilor, cât asupra polonezilor în general. Când afirmă că antisemitismul a fost ultimul argument prin care comuniştii mai puteau câştiga sprijinul polonezilor, Finkielkraut reflectă nivelul cunoaşterii problemei în Occident. Această idee absurdă, total ruptă de geneza reală a evenimentelor de atunci, este insuflată intelectualilor occidentali de către cercuri din Polonia (de exemplu, Gazeta Wyborcza), care nu prea vor să-şi amintească de faptul că zelosul executant al epurării antisemite din armată a fost prietenul lor, Wojciech Jaruzelski. Responsabilitatea pentru campania din ’68 trebuie luată de pe umerii organizatorilor săi comunişti, spun ei, şi transferată asupra polonezilor ca atare.

În acest tip de manipulări, vechea stângă comunistă şi-a dat mâna cu cea nouă. Căci dacă tradiţia poloneză a fost aşa de rea, atunci „revoluţia“ comunistă de sus în jos ar putea avea o scuză. Sucursala sovietică totalitară care era Republica Populară Polonă devine în această interpretare un experiment social, poate brutal, dar care ar prezenta anumite justificări. Pentru noua stângă, în schimb, este o excelentă justificare pentru lozincile de răfuială cu tradiţia şi uşurează apelul la instituţiile UE, care se grăbesc să le sară în ajutor în lupta împotriva obscurantismului antisemit.

Pentru aceste medii, suflatul în balonul antisemitismului polonez este o metodă ideală.

Crescătoria de antisemitism

Cercurile Gazetei Wyborcza, care la începutul celei de-a Treia Republici au modelat fără rest climatul intelectual al ţării, au pornit încă de la apariţia lor lupta cu antisemitismul polonez: i-au vânat rămăşiţele şi au cerut socoteală pentru el tradiţiei poloneze.
La început se putea considera că-i vorba într-adevăr de o acţiune menită a exorciza demonii ascunşi în moştenirea noastră. Destul de curând însă, această practică a început să ridice din ce în ce mai multe îndoieli. Amintea tot mai mult de principiul stalinist conform căruia, odată cu progresul comunismului, sporeşte şi lupta de clasă. Antisemitismul a devenit bâta cu care, fără nici o justificare, se putea lovi în adversarii politici şi, în acelaşi timp, se putea „demistifica“ istoria poloneză.

Antisemitismul real a funcţionat în cea de-a Treia Republică la marginea marginii vieţii publice şi nici unul dintre politicienii care au încercat să apeleze la el nu a făcut carieră. Dar asta n-a deranjat acţiunea tot mai intensă de combatere a antisemitismului.
Chintesenţa acestei abordări a fost un articol de Sergiusz Kowalski apărut în anul 2000 în Gazeta Wyborcza, „Ei umblă, umblă, strigând Polonia“, în care autorul considera critica postmodernismului şi a relativismului drept o manifestare de antisemitism (literal!), reprezentanţi ai acestuia fiind, tocmai din acel motiv, filozoful Ryszard Legutko şi publicistul Cezary Michalski. Scrisoarea deschisă apărută ca răspuns la acest articol, care protesta împotriva jignirii nedrepte aduse în acest fel unor persoane concrete, a fost comentată în coloanele Wyborczei de Lesław Maleszka. El a explicat că publiciştii dreptei legitimează antisemitismul prin aceea că nu luptă împotriva acestuia, având în vedere că antisemiţii în Polonia se manifestă sub steagul dreptei. Semnatarii scrisorii ar face bine să se apuce de combătut antisemiţii din rândurile lor, în loc să ia apărarea persoanelor acuzate pe nedrept de antisemitism. Conform acestei gândiri, opţiunile politice de dreapta (sau cele atribuite acestora) poartă în sine conotaţii antisemite. Vânătorii antisemitismului din cea de-a Treia Republică tratează această premisă cu mortală seriozitate.

Cealaltă latură a aceleiaşi campanii a fost reducerea istoriei Poloniei la antisemitism. Cele mai reprezentative exemple ale unor astfel de acţiuni au fost articolul lui Michał Cichy publicat în Gazeta Wyborcza în 1993, la aniversarea Insurecţiei Varşoviei, despre crimele pe care insurgenţii le-ar fi comis împotriva evreilor, sau întrebarea fundamentală în jurul căreia se învârtea textul Bożenei Umińska inclus în Res Publica Nowa din 2000 şi care suna astfel: „Oare Stefan Żeromski ar fi dat cu gaz Zyklon B în lagăr?“

În primul text, vina pentru crimele infractorilor şi pentru accidentele tragice era atribuită AK, instituţie care nu numai că n-a avut nimic de-a face cu ele, ci le-a combătut cât a putut; în cel de-al doilea, descrierea – greşită, potrivit autoarei – a sărăciei interbelice şi a singularităţii culturale a evreilor din „Înaintea primăverii“ l-ar pune pe Żeromski în rând cu naziştii.

NB: La ceva timp după publicarea articolului său, Michał Cichy şi-a retras acuzaţiile şi a cerut scuze pentru ele, dar nu e vorba despre un incident izolat, ci de o consecventă politică a redacţiei şi a grupului respectiv, bine ilustrate de acest exemplu extrem.

Această căutare obsesivă a antisemitismului nu poate să nu fie contraproductivă. În primul rând, banalizează fenomenul. Dacă o descriere literară a deosebirii culturale în care, potrivit lui Umińska, nu găsim o doză suficientă de empatie, este pusă pe picior de egalitate cu atitudinea naziştilor, atunci ura ce duce la crime sinistre este atenuată. Dacă o descriere critică a unei anumite comunităţi evreieşti devine totuna cu genocidul, atunci îl despovărăm de oroare pe cel de-al doilea şi distrugem tabuul cu care a fost înconjurat.

În ceea ce-l priveşte, tabloul pictat de Żeromski pare aproape idilic în comparaţie cu prezentarea aceleiaşi comunităţi de către mulţi evrei polonezi, care au descris-o în acelaşi timp nespus mai agresiv. Oare Umińska şi adepţii ei i-ar pune şi pe Julian Tuwim sau Antoni Słonimski în rândurile naziştilor, sau consideră, tot conform principiilor de la Nürnberg, că acestora li se aplică alte criterii?

Ştergerea diferenţei fundamentale dintre sentimentul că ceva este străin, sau chiar antipatia faţă de acel lucru, şi antisemitismul criminal duce la banalizarea acestuia din urmă. În favoarea exonerării antisemitismului lucrează instrumentalizarea sa politică, ce face din el, în mod paradoxal, un viciu minor, sau o alegere, greu de judecat în mod direct – de vreme ce toată dreapta este contaminată cu această meteahnă…

Un element suplimentar al acestui proces este imaginea distorsionată şi părtinitoare a istoriei poloneze, în care motivul central este antisemitismul. Polonezii au tot dreptul să se simtă jigniţi de ea. Dacă, de exemplu, impulsul eroic şi nobil care a fost Insurecţia Varşoviei este acuzat pe nedrept de crime antisemite, iar un clasic al literaturii poloneze atât de sensibil la nedreptatea umană ca Żeromski este acuzat de ură rasială, atunci reacţia nu poate fi decât una de respingere şi agresivitate. Astfel de acţiuni, prin firea lucrurilor, trebuie în mod inevitabil să provoace aversiune faţă de aceia în relaţie cu care polonezii au fost acuzaţi pe nedrept şi să conducă la o renaştere a antisemitismului.

Cărţile părtinitoare ale lui Gross nu încurajează confruntarea cu trecutul, ci apărarea acestuia, care se transformă în atac. Dacă polonezii ca grup etnic sunt făcuţi responsabili pentru toţi reprezentanţii lor, atunci şi ei, tot pe bază etnică, îi vor judeca pe criticii lor. Vor începe să socotească numărul de persoane de origine evreiască din aparatul represiv stalinist al Republicii Populare Polone şi să-i considere drept reprezentanţi ai acelui popor. Revine formula iudeocomunismului.

Iudeocomunismul

Gross, dar şi o mulţime de oameni de bună-credinţă sunt indignaţi de acest termen, prezent în tradiţia europeană şi poloneză de dinainte de război. Cauza apariţiei sale a fost faptul, dificil de contestat, că un grup semnificativ dintre făuritorii comunismului au fost oameni cu rădăcini evreieşti. Dar iniţiatorii termenului „iudeocomunism“ nu s-au limitat la simpla constatare, ci au construit pe baza ei o teorie a conspiraţiei, conform căreia comunismul ar fi un instrument al evreilor pentru a conduce lumea. Această viziune, coexistând cu recunoaşterea autenticităţii „Protocoalelor Înţelepţilor Sionului“, fabricate de Ohrana ţaristă, a servit drept justificare versiunilor celor mai extreme ale antisemitismului, inclusiv celei naziste.

Interpretările aberante nu schimbă totuşi faptul suprareprezentării persoanelor de origine evreiască în mişcarea comunistă, fapt care necesită o explicaţie. Desigur, este vorba de proporţia lor în Partidul Comunist, relativ mic din punct de vedere numeric în prima sa perioadă, când şi numărul membrilor cu origini evreieşti reprezenta un procent mic din întreaga populaţie evreiască.

Putem începe de la constatarea că n-au existat de fapt comunişti-evrei. Aderarea la comunism implica despărţirea de tradiţia şi deci de identitatea evreiască. Iar aceasta era construită pe bază culturală, aşadar, mai înainte de toate, religioasă. Nu evreii au creat comunismul, ci oameni de origine evreiască ce şi-au renegat identitatea. Oameni care doreau să se disocieze de comunitatea lor şi au căutat o ideologie care să le permită să părăsească identificările naţional-culturale, puternice în cazul evreilor. Comunismul a fost instrumentul ideal pentru aceasta. Afilierea la el a implicat o respingere a miezului însuşi al identităţii evreieşti. Pentru marxişti, iudaismul, ca esenţă a înapoierii, era de-a dreptul odios. E destul să cităm lucrarea, clasică pentru această abordare, a lui Karl Marx, Despre problema evreiască, ce ar putea constitui un manual de antisemitism.

Semnificativ este şi faptul că în Rusia Sovietică, în paralel cu răfuiala cu Biserica la începutul anilor ’20, au fost executate atacuri împotriva religiei iudaice: au fost arse sinagogi sau, ca şi în cazul bisericilor, acestea au fost transformate în „case ale ateismului“; au fost ucişi şi deportaţi rabini. La această acţiune au participat în mod activ cei din „Bund“, adică socialiştii evrei, cu care de altfel statul sovietic avea să se răfuiască la scurt timp.

Deşi comunismul n-a avut nimic comun cu tradiţia şi identitatea evreiască, în sens sociologic, el nu putea să nu fie asociat cu evreii. Fenomenul n-a fost însă descris în mod adecvat. Poate că una dintre cele mai interesante lucrări pe această temă este cartea lui Yuri Slezkin Secolul evreiesc.

Analiza insuficientă a acestui fenomen este legată de tabuul provenit din Holocaust. De vreme ce formula iudeocomunismului a fost una dintre justificările acestuia, e teribil de greu să abordezi în mod obiectiv fenomenul care i-a slujit drept pretext şi e foarte dificil să eviţi acuzaţiile de antisemitism din partea comunităţii evreieşti, hipersensibilă în această privinţă – ceea ce e de înţeles. Asta nu justifică însă trecerea cu vederea din raţiuni ideologice a fenomenului, aşa cum o face Gross, pentru care n-avem de-a face decât cu un stereotip antisemit.

Suprareprezentarea evreilor în rândul noilor autorităţi comuniste a fost pentru populaţia locală, poloneză, un fapt evident. Oamenii obişnuiţi nu se ocupă cu analiza atitudinii activiştilor de partid faţă de propria tradiţie şi identitate. Un om de origine evreiască era pentru ei – ca şi pentru Gross – un evreu. Iar participarea evreilor astfel percepuţi la agresiunea sovietică nu putea să nu provoace conflicte. Asta nu reprezintă o justificare pentru crime sau pentru nedreptăţi, dar a arăta aceste lucruri este esenţial dacă dorim să analizăm fenomenul noului antisemitism.

Se dovedeşte, de altfel, că aceste fenomene au consecinţe şi astăzi.

Copiii constructorilor „evrei“ ai comunismului s-au revoltat împotriva acestuia. Victoria competitorilor din partid ai părinţilor lor, a cărei încununare a fost martie 1968, a avut cu siguranţă o contribuţie aici. Dar ar fi totuşi o simplificare nedreaptă să reducem această atitudine la resentimentul legat de pierderea puterii. Revolta a apărut mult mai devreme. Punctul de cotitură a fost 1956, care a dezvăluit falimentul şi reversul utopiei comuniste. Iluziile nu mai puteau continua. Idealiştii comunişti, în majoritatea lor, au început să se îndepărteze de sistem.

Nu este locul aici să analizăm acest proces; în orice caz, aşa-numita generaţie a urmaşilor „iudeocomunismului“ şi-a avut meritele sale incontestabile în lupta pentru libertate şi democraţie în Polonia. Comandourile din martie, în care Michnik a fost o figură dominantă, au constituit o parte importantă a KOR-ului, care a fost cea mai importantă iniţiativă a opoziţiei anterioare „Solidarităţii“.

Toate aceste lucruri s-au schimbat odată cu prăbuşirea comunismului. Michnik, care împreună cu grupul său a primit primul ziar oficial, independent, Gazeta Wyborcza, a trecut la o schimbare de alianţe.

Redactorul şef al Wyborczei a formulat-o fără înconjur. Deja în octombrie 1989 apărea în Wyborcza articolul lui intitulat „Ce fel de Polonie ne dorim“. Autorul susţine acolo că vechile diviziuni dintre comunişti şi anticomunişti s-au încheiat, dar se deschid altele noi, care-i opun pe susţinătorii Poloniei deschise adepţilor Poloniei complexate şi retrograde. Şeful Wyborczei şi adepţii lui vorbeau despre asta, iar atitudinea lor completa în mod clar declaraţiile potrivit cărora tradiţia poloneză are pentru ei un caracter arhaic, naţional-catolic în ediţie naţional-democrată, polonezii fiind caracterizaţi printr-o atitudine xenofobă, antisemită. Prin urmare, ei trebuie „modernizaţi“, adică supuşi unui proces de „transformare“, cumva peste capetele lor. Alianţa cu „partea luminată“ a Partidului Comunist trebuia să apere împotriva pericolului de dreapta, adică obscurantist, după cum considera grupul dominant de intelectuali din capitală. Fosta opoziţie şi fosta nomenclatură comunistă evaluau în mod uimitor de asemănător societatea poloneză, ceea ce deschidea perspectiva unei legături de durată.

Fireşte, această alegere avea motive politice. Postcomuniştii condamnaţi la rolul de vasali – aşa credea aproape toată lumea pe atunci în Polonia, inclusiv ei înşişi – păreau a fi un aliat convenabil împotriva dreptei renăscute. Numai că Michnik şi grupul său se temeau într-adevăr de naţiunea poloneză. Se poate considera că un politician (şi, de altfel, nu numai el) ajunge cu uşurinţă să creadă în temerile de care se foloseşte. În acest caz totuşi, ele par să rezulte şi din condiţionări de mediu social.

Foştii comunişti erau nevoiţi să se confrunte cu răul pe care l-au făcut, sau să-l relativizeze, recunoscând justeţea unei anumite interpretări „modernizatoare“ a Republicii Populare. Cu cât tradiţia poloneză era mai dezavuată, cu cât era mai mult redusă la xenofobie şi antisemitism, cu atât mai mică era vina comuniştilor. Alegerea acestei descrieri (sau, cum se spune astăzi, naraţiuni) a comunismului spre a-i relativiza răul, alegere făcută de grupul provenit, convenţional vorbind, din KPP^[3], a fost adoptată în general de către elite, care s-au constituit în Polonia în timpul Republicii Populare, şi deci poartă în ele păcatul atavic al naşterii din comunism. Această geneză nu trebuia neapărat să conducă la astfel de consecinţe, adică la anumite opţiuni politice, dar în cea de-a Treia Republică ea a devenit o realitate. Grupul Gazetei Wyborcza, înţeles în sens larg, a fost în măsură să stabilească tonul intelectualităţii dezintegrate. L-a ajutat în acest sens puterea fostului aparat comunist, care în noua realitate şi-a păstrat în continuare o influenţă substanţială, a preluat într-o uriaşă măsură afacerile private şi a dominat cercurile cele mai importante. Versiunea Poloniei obscurantiste era, din perspectiva lor, aproape ideală.

Ceea ce scriu este într-o oarecare măsură tabu în cea de-a Treia Republică. De fapt, în afară de antisemiţii reali care cu mândrie explică atitudinile politice prin originea etnică (de faptul că în ţara noastră, din 1956 începând, comunismul a fost deservit doar de polonezi „de rasă pură“ nu se ocupă), nimeni nu face o analiză a grupului, destul de compact, provenit din foştii comunişti, mai ales de origine evreiască. Observaţia lui Jarosław Kaczyński, referitoare la continuitatea specifică a „modernizatorilor“, care doresc să ne europenizeze respingând tradiţia naţională, de la KPP la Wyborcza, a declanşat un scandal. Pe deplin justificata afirmaţie a poetului Jarosław Marek Rymkiewicz, cum că cercul Wyborczei, în ceea ce priveşte problema naţională, este continuatorul gândirii Rosei Luxemburg a dus la tragerea acestuia la răspundere în faţa justiţiei.

Şi se poate constata că această continuitate este izbitoare şi evidentă, deşi nu este necesară, aşa cum demonstrează unele exemple individuale de disidenţă.

Cu deplină responsabilitate putem spune că grupul din jurul Gazetei Wyborcza, înţeles în sens larg, a împiedicat confruntarea polonezilor cu propria lor istorie, inclusiv cu antisemitismul real. Mai mult decât atât, el este responsabil pentru renaşterea acestui fenomen.

Industria combaterii antisemitismului

În măsura în care se putea nutri o teamă teoretică privind renaşterea naţionalismului polonez în momentul căderii comunismului, deja anii următori au dovedit că aceste preocupări nu erau justificate. Pericolul pentru polonezi nu erau pasiunile violente, ci apatia, pe care elitele noi-vechi s-au străduit cu orice preţ s-o menţină şi s-o adâncească. Pentru că o societate pasivă este mai uşor de modelat. Una dintre metodele de inducere a unei asemenea stări este aceea de a-i face pe polonezi să se simtă stânjeniţi, de a-i convinge că sunt inferiori, ceea ce se face în principal prin compromiterea (demistificarea, demitologizarea, deconstrucţia etc.) istoriei lor. Şi acţiunile acestea au avut un impact, aşa cum reiese din autoevaluarea deosebit de scăzută a polonezilor (pe care o arată toate sondajele), unică în contextul Europei, mult mai scăzută decât evaluarea naţiunii noastre făcută de alţi europeni.

Acest lucru n-a schimbat în nici un fel practicile mediilor noastre formatoare de opinie, care continuă să ducă şi să intensifice războiul împotriva (inexistentei) megalomanii poloneze.

În noile condiţii, s-a ivit un nou aliat puternic pentru ideologia modernizării prin imitaţie, cum o numea Zdzisław Krasnodębski. Sunt cercurile de stânga dominante în Europa (şi extrem de influente în lume), care şi-au transferat ponderea activităţii spre cultură, înţeleasă în sens larg.

Polonia n-a trecut încă prin revoluţia contraculturală care a schimbat faţa Europei în ultimii patruzeci de ani. Cel mai mare obstacol în calea acesteia este tradiţia naţională. Din punctul de vedere al avocaţilor acestei revoluţii, trebuie deci discreditate şi distruse exemplele şi modelele poloneze, pentru ca nimic să nu stea în calea asimilării ţării noastre cu partea de vest a continentului trebuie anihilat specificul naţional polonez. Ceea ce deosebeşte ţara noastră de ţările occidentale este lipsa unui stat puternic şi a unei tradiţii în acest sens, care acolo constituie o barieră împotriva dezintegrării societăţilor. În ultima vreme, de altfel, se poate remarca faptul că până şi această tradiţie încetează să mai funcţioneze şi să îndeplinească un rol integrator. În orice caz, de Polonia, trecută printr-o revoluţie culturală, dezmoştenită de tradiţie şi lipsită de autoritatea Bisericii, se va alege praful.

Instituţiile UE fac tot ce pot pentru a aplica Poloniei un astfel de tratament stângist. Ele susţin toate acţiunile de stigmatizare a identităţii noastre, oficial în scopul combaterii xenofobiei, rasismului, patriarhalismului, antisemitismului. Toţi aceşti demoni ai iadului progresist sunt ambalaţi într-un singur complex, al culturii poloneze tradiţionale, patriarhale.
Instituţiile şi personajele generos plătite şi recompensate pentru combaterea acestora, după fiecare nou succes şi fiecare nouă tranşă de numerar, le vor vâna manifestările cu tot mai mare zel. Faptul că societatea, provocată în acest fel, va reacţiona în cele din urmă agresiv nu numai că nu-i sperie, dar chiar îi bucură. Acesta va fi o justificare pentru noi posturi, poziţii, onoruri şi premii.

Combaterea tradiţiei poloneze sporeşte inclusiv succesele internaţionale. Exemplul lui Gross, care ar trebui să fie respins deoarece nu respectă nici un fel de standarde ştiinţifice, şi totuşi face mare carieră, este o dovadă aici. Aceasta se referă, de asemenea, şi la alte fenomene culturale. Pe piaţa internaţională (şi naţională) carieră fac aceia care se răfuiesc cu tradiţia poloneză şi stigmatizează identitatea poloneză. Ştim, de altfel, multe exemple de creatori care, după ani de purgatoriu, atunci când, în cele din urmă, s-au subordonat tonului obligatoriu şi au decis să se lase purtaţi de curentul „demascator“, au fost imediat recompensaţi şi apreciaţi.

Astfel de acţiuni subminează în general reputaţia ţării noastre şi devin, pe termen lung, un factor important al deprecierii ei politice. Dar acesta este ultimul lucru care-i interesează pe „luptătorii împotriva antisemitismului“. Nu le pasă nici de asta, nici de vreun alt fel de consecinţe pe termen lung ale acţiunilor lor. Acestea le aduc cu siguranţă profit.

[1] AK, Armia Krajowa, Armata Naţională, principala mişcare de rezistenţă din Polonia, pe timpul ocupaţiei naziste şi sovietice.

[2] UB, Urząd Bezpieczeństwa, una dintre denumirile purtate de poliţia politică a regimului comunist din Polonia.

[3] KPP, Komunistyczna Partia Polski, Partidul Comunist al Poloniei, denumirea partidului comunist din 1925 până la desfiinţarea acestuia de către Comintern în 1938

Traducere: Anca Cernea

Eseul de mai sus e parte a  volumului de eseuri scrise de Bronislaw Wildstein ce a fost publicat în 2014 de Editura Humanitas în colaborare cu ILD – „Un trecut care se încăpăţânează să nu mai treacă“.  Aici puteți urmări o discuție despre carte între autor – Bronisław Wildstein, Horia-Roman Patapivici, Vlad Russo și Anca Cernea.