Mâncarea ruşilor a intrat totdeauna în calculele puterii. Acum câteva zile, preşedintele Putin a vorbit de sancţiunile Vestului, calificându-le de „prosteşti şi păguboase”, şi s-a referit şi la „vechiul război dintre Est şi Vest”, spunând că zidul Berlinului nu a căzut, ci doar a fost mutat şi că în viitor Rusia îşi va apăra mai bine opiniile şi interesele. Întâmplătoare sau nu, amintirea „vechiului război dintre Est şi Vest” alături de sancţiuni, sugerează că deşi blocajul actual e oarecum recent, nu este totuşi străin de poverile trecutului.

Agricultura rusă nu a fost lipsită de potenţial şi de oameni pricepuţi, însă au fost destul de rare perioadele în care ruşii au putut să se hrănească convenabil şi în care nu au fost perturbări în comerţul cu alimente. Dificultăţile par a avea legătură cu neîncrederea ruşilor în proprietatea privată sau cu înfrigurarea lor de a imita Vestul, detestându-l în acelaşi timp. O privire asupra trecutului lasă un gust amar, dar poate fi utilă pentru înţelegerea situaţiei.

O emancipare nereuşită

Iobăgia, noţiune inseparabilă de ţarism, a funcţionat în Rusia ca un sistem heterogen, cu diferenţe în funcţie de zona geografică, depărtarea de Moscova, obiceiuri etc. Iobagii, organizaţi în obşti comunale, erau proprietatea nobililor, ai aşezămintelor mănăstireşti sau ai Ţarului şi puteau fi vânduţi singuri, cu familiile lor sau cu tot satul şi pământurile aferente. Din secolul XVII, mănăstirile nu au mai avut iobagi, însă burghezilor li s-a pemis să deţină iobagi pentru industrie. La sfârşitul secolului XVII, iobăgia se asemăna oarecum cu sclavia din Statele Unite. Richard Pipes crede însă că iobagii ruşi erau probabil mai izolaţi de societate decât afroamericanii. Lăsaţi complet în seama administratorilor pământurilor, nu simţeau că sunt parte a statului rus, chiar dacă aveau sentimente de afecţiune (şi teamă) pentru ţar.

Din diverse motive, între care numeroasele răscoale ţărăneşti, înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii şi o anumită dorinţă de modernizare, în 1861, ţarul Alexandru al II-lea a desfiinţat oficial iobăgia. Iobagii au devenit din punct de vedere legal liberi faţă de stăpânii lor. Puteau să aibă proprietăţi, să cumpere pământ din proprietatea fostului stăpân, să se căsătorească cu cine voiau, să facă negoţ, să se judece la tribunal şi să voteze în alegerile locale. Au fost însă nevoiţi să răscumpere pământul (în unele părţi la o valoare mai mare decât cea reală), împrumutându-se de la Stat şi de la fostul stăpân, după care au trebuit să achite timp de mulţi ani datoria, pe care au transmis-o şi urmaşilor lor.

Emanciparea iobagilor a avut loc aproape concomitent cu o reorganizare administrativă locală, astfel încât ţăranii, deşi liberi, rămâneau practic legaţi de glie. Cel puţin în prima fază, foştii iobagi nu au fost împroprietăriţi cu pajişti, esenţiale pentru creşterea animalelor, ci nici cu păduri. În multe părţi nu exista conceptul de transmitere din generaţie în generaţie a unei suprafeţe de pământ delimitate net. Obştea comunală era responsabilă de plata răscumpărării şi putea să redistribuie de la un an la altul loturile de pământ între membrii săi (parcelele de pe lângă gospodăriile familiale erau private).

În pragul Primului Război Mondial, afirmă Pipes, ţăranii ruşi ajunseseră să trăiască în mai multă siguranţă decât fermierii italieni sau irlandezi, însă rămăseseră izolaţi. Erau opuşi modernităţii, dar tradiţionalismul lor nu era un element de stabilitate în societate. Fuseseră prea puţin atinşi de schimbările din viaţa politică, socială şi culturală a ţării. Mujicii erau ataşaţi de gospodăria şi de obştea lor, îi dispreţuiau pe orăşenii care îşi răseseră bărbile şi nu simţeau vreun ataşament faţă de guvern. Mulţi erau creştini cu gândul şi cu fapta şi îl iubeau pe ţar, dar erau numeroşi şi cei care cădeau uşor în ispitele sectelor, magiei, beţiei şi violenţei.

Emanciparea a fost mai degrabă un eşec. Aplicate neuniform şi deseori nedrept, reformele nu au fost înţelese, deci loialitatea ţăranilor faţă de stat nu a fost câştigată, cei mai mulţi rămânând în continuare nemulţumiţi şi ostili modernităţii. Funcţionărimea nu a găsit o rezolvare la înapoierea economică şi la criza instituţională. Nobilii s-au considerat păgubiţi pentru că au rămas fără o parte din pământuri. Pravoslavnicii au considerat că Rusia profundă a fost coruptă de idei decadente occidentale. Reformiştii au fost dezamăgiţi de modestia schimbărilor.

În analiza de geniu pe care Pipes o face despre Revoluţia Rusă, el susţine că „Revoluţia rusă nu a fost un eveniment şi nici măcar un proces, ci o secvenţă de acte perturbatoare şi violente care au avut loc mai mult sau mai puţin simultan, dar au antrenat actori care aveau obiective diferite şi într-o oarecare măsură divergente.” Pipes adoptă punctul de vedre al lui Pavel Miliukov, care considera că în Rusia prerevoluţionară nu se ajunsese la o coeziune între instituţiile Statului şi masele pe care le conduceau acestea. În societatea rusă nu se stabilise ceea ce se poate numi o relaţie funcţională între cetăţeni liberi şi responsabili şi o autoritatea legitimă.

Lipsiţi timp de secole de orice drepturi legale, ţăranii nu se obişnuiseră cu respectul faţă de lege. Percepeau autoritatea ca o forţă prin definiţie arbitrară şi impusă din afară (viziune împărtăşită de altfel şi de ţar şi de administraţia sa). Era vorba de teama de putere, care nu exclude o afecţiune personală faţă de ţar, dar nu de o relaţie între cetăţean şi stat. Dacă voiau să se apere de excesele puterii, recurgeau la viclenii sau răscoale violente, fără să se gândească să apeleze la drepturi morale sau legale. Ţăranii, din care provenea şi grosul armatei şi al muncitorimii, s-au alăturat revoluţiei nu în primul rând pentru că trăiau mizerabil, erau asupriţi şi aderaseră la idei revoluţionare, ci mai degrabă pentru că văzuseră că ţarul era un perdant, că nu mai era personificarea puterii.

Pipes este de părere că „ţăranul era revoluţionar doar într-o singură privinţă: nu recunoştea dreptul de proprietate privată asupra pământului”. Această veche dificultate de a recunoaşte proprietatea a fost decisivă în 1917 pentru că s-a potrivit cu planurile radicalilor: „preponderenţa proprietăţii obşteşti asupra pământurilor în Rusia europeană, alături de moştenirea iobăgiei, a fost fundamentală pentru istoria socială a Rusiei şi a însemnat că, pe lângă un simţ slab dezvoltat al legii, ţăranul avea şi un respect redus pentru proprietatea privată. Ambele tendinţe au fost exploatate şi exacerbate de intelectualii radicali pentru scopurile lor de a-i aţâţa pe ţărani împotriva situaţiei existente”.

Aceşti intelectuali radicali nu avuseseră niciodată responsabilităţi concrete şi nu duseseră nici un proiect la bun sfârşit, erau intoleranţi, neconectaţi la mase şi vulnerabili la „scheme fantastice de reformă socială” (*). Obiectivul lor nu era să schimbe guvernul ca să scoată poporul din mizerie, ci să dizloce rădăcinile sistemului existent pentru a face din Rusia focarul de la care să pornească revoluţia mondială.

Obiectul puterii este puterea

În februarie 1918, bolşevicii au desfiinţat proprietatea asupra pământului şi au interzis vânzarea, transmiterea prin testament şi ipotecarea acestuia. Tot pământul era al statului, însă deciziile privind producţia agricolă erau, teoretic, luate doar de cei care îl lucrau efectiv. Primele experimente cu ferme colective nu au dat rezultate, la ele participând ţărani complet lipsiţi de pământ şi dornici de căpătuire şi orăşeni radicali fără competenţe în domeniu. Nu toate hotărârile bolşevicilor au fost puse imediat în practică, însă alianţa lor cu ţăranii s-a destrămat. Războiul civil a perturbat mult producţia şi a distrus infrastructura, alimentele şi bunurile de bază nu au mai putut fi distribuite, ceea ce a dus la foamete şi epidemii. Pentru a combate foametea, s-au impus cote împovărătoare, care erau colectate fără să se accepte nici un fel de abateri. Dacă nu erau achitate, se confiscau recoltele, inclusiv sămânţa pentru anul următor, animalele, inventarul agricol şi chiar bunurile din gospodării. Din comunităţie care se răsculau sau care nu predau cota, se luau ostatici care erau împuşcaţi dacă nu se achita cota nici după această măsură sau pentru a se „da un exemplu”, cum spunea Lenin. Alegerile aveau loc prin vot deschis, în faţa membrilor sovietului care, cu pistoalele în mână, întrebau votanţii dacă aleg lista partidului comunist.

În 1921, muriseră deja milioane de oameni datorită violenţelor, lipsurilor sau bolilor. Lenin a înţeles că trebuie să relaxeze temporar teroarea şi a lansat Noua Politică Economică. În locul rechiziţionării, s-a introdus un sistem de impozitare a producţiei, ţăranii au putut să vândă produse şi să lucreze cu oameni plătiţi şi producţia a crescut. Cu un important ajutor umanitar dat prin Administraţia Americană de Asistenţă şi Misiunea Nansen s-a putut combate foametea. Această perioadă s-a încheiat însă după moartea lui Lenin, când luptele politice interne de la nivelul conducerii partidului au fost câştigate de Stalin.

După 1928, Stalin a reluat şi amplificat teroarea. Ţinta urii revoluţionare au rămas kulacii (chiaburii). Ţara era stăpânită de teroare, suspiciune şi lipsuri pe care o propagandă delirantă le prezenta ca întruchiparea fericirii şi progresului. Cel puţin cinci milioane de ţărani au fost trimişi în Gulag. Nu au fost închişi sau deportaţi doar cei mai înstăriţi, al căror procent real era mic, ci toţi cei care se opuneau colectivizării, familiile lor, cei care plecau din comunele afectate de foamete sau cei care adunau cereale de pe câmp după recoltă, crescătorii de animale nomazi care nu respectau restricţiile de mişcare, sau cei care păstrau obiceiuri creştine şi oricine era bănuit, cu şi fără motiv, că ar fi avut atitudini ostile. Cel mai criminal (dar nu unicul) experiment de represiune politică prin înfometare rămâne Holodomorul, în urma căruia au murit milioane de ucraineni datorită unei decizii politice conştiente.

Producţia agricolă a scăzut dramatic. În Asia Centrală şi Kazakhstan, numărul de bovine s-a redus de la 7 milioane la 1,6 milioane, iar cel de ovine de la 22 de milioane la 1,7. Sistemul de paşapoarte şi propiska (permis de şedere şi document de înregistrare a deplasărilor), considerat de mulţi o formă de neoiobăgie, a fost folosit în toată perioada sovietică şi nu a fost desfiinţat oficial decât în 1995.

Nicolai Buharin, teoretician şi lider bolşevic preţuit mult de Lenin, apreciat, apoi detestat şi asasinat de Stalin, mărturisea în 1929 unor prieteni că politrucii colectivizitării nu se mai purtau ca oamenii: „în loc să înnebunească, au acceptat teroarea ca o metodă administrativă normală şi au văzut în ascultarea tuturor ordinelor o virtute supremă, … nu mai erau fiinţe omeneşti, ci rotiţe ale unei maşini înfricoşătoare”.

Lîsenkoismul în război cu genetica reacţionară

În domeniul ştiinţelor agricole Stalin a impus câteva decenii o teorie prostească numită lîsenkoism, de la numele lui Trofim Denisovici Lîsenko, un agronom ucrainean mediocru şi insistent care susţinea că Mendel, Weisman şi Morgan sunt promotorii „geneticii reacţionare”. Interpretând fantezist fenomenul de vernalizare (transformare fiziologică a plantelor anuale și bianuale în timpul iernii), Lîsenko ajunsese la concluzia că organismele pot „învăţa”, iar caracterele dobândite prin această „învăţare” se pot transmite, dar nu prin informaţia genetică (în sens clasic), ci prin „orice picătură de viaţă”, de exemplu seva din plante. Teoria a fost apreciată şi a fost introdusă în ortodoxia oficială. (Cei care îi atribuie savantlâcuri lui Stalin cred că lîsenkoismul se potrivea mai bine cu conceptul de legitate a revoluţiei mondiale, ce urma să vină în mod obligatoriu şi nu trebuia să depindă de hazardul permis de darwinism. Stéphane Courtois vede în practica sovietică de a persecuta nu doar „duşmanul poporului”, ci şi pe cei din jurul lui, o gândire apropiată de lîsenkoism. Rudele, colegii, vecinii deveniseră şi ei „duşmani” pentru că „învăţaseră” prin contact să fie reacţionari.)

Kolhoznicii şi deţinuţii din Gulag au fost nevoiţi să urmeze indicaţiile lui Lîsenko şi să practice o agricultură ineficientă ale cărei eşecuri evidente erau acoperite propagandistic. În 1940, un cunoscut biolog rus, Nicolai Vavilov, a avut proasta inspiraţie să susţină public că lîsenkoismul e neştiinţific şi păgubos. A fost condamnat pentru sabotaj cultural, spionaj pentru Marea Britanie, menţinerea legăturilor cu diaspora şi apartenenţă la o organizaţie de dreapta. Arestat împreună cu principalii săi colaboratori, a murit în 1943, într-o celulă fără lumină naturală. În 1948, lîsenkoismul a fost din nou criticat de biologi şi chiar de către un politruc de seamă, Iuri Jdanov, responsabil cu ştiinţa la CC şi totodată fiul puternicului Andrei Jdanov. Tătucul popoarelor şi eroul ştiinţei nu s-a lăsat impresionat de argumente raţionale şi a rămas neclintit de partea lui Lîsenko, care a amintit celor care îl criticau că raportul prezentat de el asupra situaţiei biologiei „a fost examinat de CC al Partidului şi a fost aprobat”! (Orice asemănare cu vreo situaţie actuală este pur întâmplătoare).

Lîsenkoismul a fost impus ca teorie oficială şi în ţările aflate sub influenţa URSS. În China aplicarea sa dogmatică la scară naţională a avut consecinţe dezastruoase (recolte compromise, soluri distruse). În Franţa, poetul Louis Aragon admira în 1948 faptul că „munca întregului popor a fost asociată cu cercetarea ştiinţifică”. Jeanne Levy, care preda la Facultatea de Medicina din Paris, susţinea că tezele lui Lîsenko „provin chiar din principiile materialismului dialectic în care vedem ghidul cel mai eficient pentru gândirea ştiinţifică”. Nici un biolog comunist din Franţa nu s-a opus; unii au tăcut, alţii au crezut sincer în lîsenkoism şi alţii au considerat că trebuie să tacă pentru cauza partidului.

În România, Lîsenko devenise personaj de bancuri – se zvonea că reuşise să facă un altoi din fasole şi trandafiri. De abia spre finalul domniei lui Hruşciov, în 1964, Academia de ştiinţe a refuzat în sfârşit candidatura unui biolog lîsenkoist, în urma unui discurs de bun simţ al tânărului Andrei Saharov. Lîsenko fost „eliberat” ulterior din toate funcţiile academice, fără să înţeleagă vreodată de ce, mai ales că şi-a păstrat toate titlurile şi distincţiile. A lăsat în urmă sa lucrări fără valoare ştiinţifică şi s-a făcut părtaş la blocarea cercetării agricole şi biologice şi la îndepărtarea şi chiar asasinarea unor savanţi capabili.

E de notat că în Programul de arme biologice început în epoca bolşevică nu s-a pierdut vremea cu lîsenkoismul. Reacţionara genetică descrisă de călugărul augustinian Gregor Mendel a fost aplicată la agenţii tifosului, morvei, melioidozei şi antraxului (ultimele trei afectând animalele de fermă), iar o parte din experimente s-au făcut pe prizonierii din lagărul Solovki. Studiul geneticii a fost acceptat în timpul lui Hruşciov şi la Akademgorodok, un centru de cercetare aflat într-o pădure la 30 km de Novosibirsk, în care geniile sovietice din toate domeniile puteau să lucreze într-o atmosferă de relativ mai multă libertate şi (în funcţie de meritele academice) să se bucure de raţii alimentare preferenţiale.

Ghinionul întinează idealurile agriculturii sovietice

După teroarea, minciunile, sacrificiile şi încercările de modernizare din timpul lui Stalin, Hruşciov, care se credea omul agriculturii, a avut iniţiativa cultivării Pământurilor Virgine din Nordul Kazakhstanului şi podişul Altai. Între 1954-1956, peste 30 milioane de hectare au fost semănate de komsomolişti, studenţi, soldaţi etc., ruşi şi ucraineni, unii de abia ieşiţi din lagăre. Lor li s-au adăugat nefericiţii de germani de pe Volga şi de tătari din Crimeea, care nu au fost lăsaţi să se întoarcă în locurile natale nici după 1956 (populaţia locală din Kazakhstan devenind între timp minoritară). În 1956 recolta a fost excepţională, deci s-a mărit numărul de hectare cultivate. Dar ghinionul a lovit din nou. În ciuda eforturilor şi a rezultatelor reale, subliniate de o propagandă pe măsură, proiectul a fost abandonat pentru că solurile s-au deteriorat repede datorită monoculturii şi eroziunii produse de vânturi. Soluţii adecvate pentru transportul şi depozitarea producţiei nu s-au găsit, iar condiţiile de viaţă din regiune au rămas foarte grele. Experimentul a fost un eşec, URRS a continuat să importe alimente şi a mai ratat o ocazie de a depăşi SUA.

În timpul lui Brejnev, învăţământul şi cercetarea biologică s-au redresat după abandonarea lîsenkoismului, dar agricultura a rămas cel mai ineficient sector al economiei sovietice. Cu toate subvenţiile pompate în agricultură, URSS nu a scăpat niciodată de ruşinea cozilor la magazinele de alimente. În 1973, un sfert din producţia agricolă sovietică provenea din parcelele private ale ţăranilor (0,25-0,5 ha) care reprezentau 2% din suprafaţa agricolă totală şi nu mai mult de 20% dacă se includ şi păşunile, aceasta în condiţiile în care o mare parte din pământ era de cea mai bună calitate, existau specialişti capabili, productivitatea şi randamentul crescuseră şi sistemele de exploatare se modernizaseră (nu în ultimul rând prin nesocotirea drepturilor de proprietate intelectuală asupra patentelor „preluate” din Vest).

Birocraţia imensă impusă de regimul stalinist pentru controlul politic a fost redusă puţin, dar insuficient pentru a uşura povara planului centralizat, a preţurilor fixate arbitrar şi a intervenţiilor în treburile zilnice ale agricultorilor. La sfârşitul erei brejneviene sistemul birocratic se limita, cum spune Alain Besançon, la administrarea de rutină a puterii şi securităţii – „nu mai crede în ideologie, dar continuă să-i vorbească limba şi are grijă ca acest limbaj, pe care-l ştie mincinos, să fie singurul care este vorbit, fiindcă reprezintă semnul dominaţiei sale… Intră într-o corupţie generalizată. În popor, membrii său nu mai sunt comparaţi cu lupii, ci cu porcii”.

Tot în această perioadă, ministerul agriculturii a fost implicat, alături de alte structuri, în programul de arme biologice care a fost extins foarte mult după semnarea de către URSS a Convenţiei asupra Toxinelor şi Armelor Biologice (1972). Au fost înfiinţate centre însărcinate oficial cu activităţi de cercetare, producţie şi comercializare de vaccinuri şi seruri obişnuite, şi (neoficial) cu cercetarea, producerea şi stocarea unor de agenţi ce puteau fi folosiţi în scopuri ofensive. Între 1973-1992, s-au produs agenţii febrei aftoase, pestei bovine, pestei porcine africane, psitacozei (o boală a păsărilor), precum şi agenţii unor boli ale plantelor (rugina la grâu, secară, porumb şi arsura orezului). Proiectele aveau denumiri derutante şi o birocraţie complicată pe care probabil că nu le înţelegeau decât cei care coordonau activitatea. Fiecare unitate dispunea de un grup de specialişti în dezinformare, care trebuiau să ascundă activităţile secrete, să supravegheze distrugerea evidenţelor şi a deşeurilor şi să muşamalizeze accidentele.

(*) „Se va creea pe lângă fiecare soviet câte un comisariat al dragostei publice. Fiecare cetăţean sovietic va avea deptul la un bon de dragoste pe zi. Cu acest bon el se va prezenta femeii socializate care va fi obligată să i se pună la dispoziţie, fără vreo opunere şi fără plată, în schimbul bonului eliberat de la comisariat. Ea este liberă în aceeaşi zi de a refuza pe al doilea candidat la însurătoarea de o clipă… Copiii născuţi din aceste împreunări vor aparţine Statului Sovietic care-i va creşte şi îi va îngrji până la vârsta când urmează să fie repartizaţi şcolilor sovietice sau atelierelor după aptitudini. Aceşti copii, neavând nici o afecţiune de familie, vor fi cei mai sinceri sprijinitori ai familiei sovietice, care este Statul Sovietic.„ (Constantin Constante despre iniţiativa unor anarhişti din Samur, martie 1918; Colindând prin Rusia Sovietică, pag. 64 – Ed. Curtea Veche, 2004)

Citiți și partea a 2-a a articolului