În continuarea articolului de ieri, vă prezentăm, în exclusivitate pentru ILD, un fragment din memoriile lui Camil Demetrescu în care fostul Director al Cifrului – Victor Rădulescu Pogoneanu – îi cere prietenului său – Camil Demetrescu – „să treacă cu vederea peste răspunderea celor care au adoptat o atitudine nedemnă la proces”.
Pentru a nu schimba contextul stabilit de autor, am păstrat şi unele detalii oarecum insolite care nu sunt legate strict de Victor Rădulescu Pogoneanu.
NB: Textul este protejat de drepturi de autor.
Notă Emil Oprişanu
4 XI 1978
(vezi „le Procès de l’ancien Parti National Paysan,… Bucarest 1947”, pag. 74-84)
Straniu, trist, cutremurător de scurt este acest mesagiu ultim, prin care mi-anunţă propria-i moarte, bietul Emil! Mesagiu cum n-am mai primit şi nici auzit vreodată!
Cuprinde în el şi pune capăt la trei episoade care s-au urmat în viaţa noastră. Colegialitate şi încredere corecte în primul, urâtă atitudine publică în al doilea, zguduitoare apropiere în ultimul.
1) Colaborator general al grupului nostru din momentul înlocuirii mele de la conducerea serviciului Cifrului prin numirea lui în acel post în iunie 1945 – cred – a adus reale servicii prin legătura asigurată cu grupul Gafencu al românilor liberi de la Conferinţa de Pace de la Paris, precum şi informarea noastră continuă despre schimbul de telegrame cifrate al Ministerului. Dintre care, unele chestiuni, le aduceam la cunoştinţa anglo-saxonilor, care figurau şi ei în comisia de armistiţiu;
2) Când a avut loc desfiinţarea, de fapt, a independenţei ţării, prin procesul Neamului (formula nu-mi aparţine, ea este a lui Aurelian Bentoiu, care i-a spus-o mamei când s-a dus să-l angajeze. N-a refuzat, dar i-a arătat că procesul era deja judecat!), spre surprinderea noastră şi spre vibranta mea indignare, omul Oprişanu a căzut şi a făcut declaraţii ruşinoase într-un proces imoral, dându-mi, la cererea preşedintelui, o canalie care voia să evite pentru el puşcăria, un certificat de imoralitate în moravuri şi incapacitate în meserie, aşezându-se astfel în categoria martorilor de care trebuie să-ţi fie ruşine;
3) În timpul detenţiunii noastre la Sighet – 15 august 1951 – 31 martie 1953 – (Victor Rădulescu Pogoneanu, Radu Niculescu Buzeşti şi cu mine) într-o zi oarecare, VRP – Pichi m-a rugat ca, în cazul când aş ajunge într-un post de răspundere, să trec cu vederea peste răspunderea celor care au adoptat o atitudine nedemnă la proces. Să nu fiu necruţător, să nu uit condiţiunile în care s-a desfăşurat procesul şi ancheta sub perdeaua unor prea evidente forme, de menajare, în public, destinate propagandei, să nu uit că şi prietenii noştri care n-au putut rezista au făcut cu anii deja închisoare, să nu uit, că în alte condiţii, normale acelea, ei toţi ar fi fost nişte oameni cumsecade. Pe scurt, să uit eu. Era vorba de Emil Oprişanu şi de Florin Roiu.
Omul care mă ruga era bolnav, întins în pat şi cvasi paralizat, numai piele şi os, rasat, părul castaniu deschis spre blond, ochii albaştri, cu privirea care nu mai era metalică. Ca să nu mă înmoi, am răspuns imdeiat că am o memorie prea bună ca să uit, că nu voi plăti nimic decât cu dispreţ, dar că de reintegrat nu pot făgădui nimic fără să obţin iertarea pentru Roiu a Floricăi (Spirescu n. red.) şi a lui Ţincu, care au făcut închisoare numai datorită lui, care i-a denunţat ca să arate că „s-a îndreptat”. Pentru ăştia nu pot ierta în numele lor! Hai, pentru Emil, el n-a făcut decât să vorbească!
– Camile, gândeşte-te că voi sfârşi în închisoare şi că-mi menţin rugămintea către tine! Tu nu ştii cât de grea a fost situaţia lui Emil. El aşa, arestat, în anchetă, nevasta l-a părăsit imediat, cei doi copii mici erau îngrijiţi de omul lui de serviciu – fosta lui nevastă, mama copiilor, murise. Bunicii de ambele părţi muriseră şi ei! Îţi dai seama? Este foarte neomeneşte să-l condamni! Nu suntem supraoameni, Camile! Nu se poate! Iar bietul Roiu, vai şi de capul lui, era să facă carieră şi în ce dezastru a intrat! Eliza Petrăchescu venea zilnic să-i aducă de mâncare.
A propos de Roiu, şi de deşteptul de Ionel, la începutul anchetei, în flăcări, că bolnavul Pogoneanu nu va putea rezista şi că magnificul Roiu, în schimb, va putea rezista”.
– „Bine, Pichi!” am încheiat discuţia.
După încă doisprezece ani, în domiciliu forţat, la satul nou – Valea Călmăţui – Rubla, în Bărăgan, m-am reîntâlnit, pe o potecă în porumbişte cu Oprişanu, faţă în faţă. Eu plecasem de la finul său Sandu Botez, iar el se ducea acolo. Cu un bunăziua ne-am depăşit după ce ne-am strâns mâinile. Dar nu am făcut mai mult de patru paşi, şi m-a strigat din umbră.
„Camile!” M-am întors şi l-am văzut în acelaşi loc spunându-mi „…iartă-mă!” Lacrimi îi curgeau pe obrazul amărât.
„De mulţi ani am făcut-o. Eu te-am iertat.”
„Dar nu mă iert eu!”
„Dragă Emile, nici eu mulţi ani nu te-am iertat. Dar îţi voi reproduce cuvânt cu cuvânt, fără menajament, discuţia în urma cărei am făcut-o. Ai avut un avocat şi un prieten extraordinar. Pe Pichi.”
Şi i-am reprodus fără menajament toată discuţia. De atunci ne-am împrietenit.
Lucrul spus de scrisoare:
„M. Camille Demetrescu, str. Zece Mese 5, Bucureşti, 7031. – 9.03.1978
Dragă Camil, Îţi aduc la cunoştinţă decesul meu.
Adaog o ultimă expresie de afecţiune,
Emil Oprişanu”
![mihaela-barbus[1]](https://inliniedreapta.net/wp-content/uploads/elementor/thumbs/mihaela-barbus1-pydiituedconmrou0twklsfz7egtqhonla40po561c.jpg "mihaela-barbus[1]")
3 Comments
VASILIU MIRCEA PAUL
24 August 2012Un exemplu stralucit al iertarii crestine. Cu aceasta ocazie am primit imboldul necesar pentru a traduce un fragment din Hannah Arendt care-mi sedea de mult ascuns intr-un colt al memoriei. Deoarece cred ca se potriveste vi-l transmit.
CONDITION DE L’HOMME MODERNE Calmann-Levy 1983 pag.304
Cel care a descoperit rolul iertării în afacerile umane a fost Isus din Nazaret. Faptul că a făcut această descoperire într-un context religios, exprimînd-o într-un limbaj religios, nu este o piedică pentru a nu o lua în considerare strict laic. Una din caracteristicile tradiţiei noastre politice… constă în a fi fost întotdeauna extrem de selectivă, excluzînd din sistemul său conceptual un mare număr de experienţe autentic politice, printre care se numără cîteva realmente fundamentale. Fără îndoială printre ele se află anumite aspecte ale doctrinei lui Isus care nu sînt esenţialmente legate de mesajul creştin, ci mai degrabă îşi au originea în viaţa micii comunităţi a discipolilor săi înclinaţi spre sfidarea autorităţilor publice din Israel… Că cineva a conştientizat necesitatea iertării drept corecţie a inevitabilelor prejudicii rezultate din acţiune s-a materializat doar prin cîteva semne rudimentare: principiul roman al menajării învinşilor (parcere subiectis) ― înţelepciune total necunoscută grecilor ― sau dreptul de a comuta pedeapsa cu moartea, probabil tot de origine romană, prerogativă aparţinînd aproape tuturor şefilor de stat din Occident.
Pentru noi esenţialul constă în afirmaţia lui Isus, opusă “scribilor şi fariseilor”: în primul rînd, faptul că numai Dumnezeu singur are puterea de a ierta¹, este fals; în al doilea, această putere nu vine de la Dumnezeu (ca şi cum Dumnezeu ar ierta prin intermediul oamenilor) ci trebuie, din contră, să se petreacă între oameni care, abia apoi, vor putea spera la iertare din partea Domnului.
¹ Acest lucru este spus foarte clar în Luca, 5 : 21-24 (cf. Matei, 9 : 4-6 sau Marcu, 12 : 7-10) unde Isus face o minune pentru a dovedi că “Fiul Omului are puterea de a îndrepta păcatele pe pămînt”, accentul căzînd pe expresia “pe pămînt”. Mai mult decît miracolele, tocmai această insistenţă asupra “puterii de a îndrepta păcatele” îi tulbură pe oameni: “Şi participanţii au început să-şi spună : Cine e acest om care se încumetă să meargă pînă la iertarea păcatelor ?” (Luca, 7 : 49)
Isus continuă într-o manieră şi mai radicală. Conform Evangheliei omul nu se cuvine să ierte fiindcă Dumnezeu iartă; el nu trebuie să “facă la fel”; dar “dacă fiecare din voi nu iartă din tot sufletul” atunci Dumnezeu este cel care “vă va trata la fel²”.
² Matei, 18 : 35 (cf. Marcu 11 : 25) : “Şi cînd staţi cufundaţi în rugăciune… iertaţi pentru ca Tatăl vostru care este în ceruri să vă ierte la rîndu-i ofensele voastre.” Şi încă : “Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, Tatăl vostru din ceruri vă va ierta la rîndul său; dar dacă nu iertaţi oamenilor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta ofensele” (Matei, 6 : 14-15). În toate aceste exemple, puterea de a ierta este în primul rînd o putere omenească : Dumnezeu “ne stinge datoriile la fel cum am procedat noi cu debitorii noştri”.
Evident că raţiunea acestei insistenţe asupra datoriei de a ierta decurge din faptul că “nu ştiu ce fac” şi că această datorie nu este aplicabilă asupra crimelor extreme şi perversităţii, deoarece în acest caz nu ar mai fi fost necesară învăţătura : “Şi dacă de şapte ori pe zi el păcătuieşte împotriva ta şi dacă de şapte ori se întoarce la tine spunînd <>, îl vei ierta³”.
³ Luca, 17 : 3-4. Este important să ne reamintim că cele trei cuvinte-cheie ale textului – aphienai, metanoein şi hamartanein – în greaca Noului Testament au anumite conotaţii pe care traducerea nu le reproduce întotdeauna complet. Sensul originar al lui aphienai este mai degrabă “a trimite înapoi”, “a elibera”, decît “a ierta”; metanoein înseamnă “a-şi schimba parerea” şi – deoarece serveşte la redarea evreiescului shuv – “a se întoarce”, “a relua drumul de la capăt”, mai degrabă decît “a se căi” împreună cu nuanţele emoţionale incluse în acest verb. În fine hamartanein se traduce destul de bine în engleză prin trespass, deoarece semnifică “a lua-o pe un drum greşit” şi “a greşi” mai degrabă decît “a păcătui” (cf. Heinrich Eberling, Griechischdeutsches Wörterbuch zun Neuen Testamente, 1923). Versetul citat ar putea fi tradus astfel : “Şi dacă te prejudiciază… şi… dacă se întoarce la tine spunînd : <>, tu îl vei lăsa în pace”.
Crima şi voinţa de a face rău sînt rare, poate încă şi mai rare decît faptele bune; după Isus, Dumnezeu se va ocupa de ele la Judecata de apoi, care nu joacă absolut nici un rol în viaţa de pe pămînt, ea fiind caracterizată nu de iertare ci de dreapta răsplată (apodounai – Matei, 16 : 27).
VASILIU MIRCEA PAUL
24 August 2012Corectie la nota 3 rindul doi: Sensul originar NU original.
Mihaela Bărbuş
24 August 2012Iata ca si in Adevarul de astazi se deplange despartirea Romaniei de Axa si diplomatii care au contribuit la realizarea Armistitiului sunt numiti tradatori sadea:
…Bietul Mihai Antonescu, şeful lor, li se mărturiseşte până în adâncuri, le destăinuie manevrele sale pentru o înţelegere cu Aliaţii, se zbate să-i convingă de cât e el de patriot. Nu e vorba că ascultătorii – Constantin Vişoianu, Buzeşti, Camil Demetrescu – sunt nişte trădători sadea. E vorba că ei, băieţi veseli (îşi zic La Conspiratorii veseli), luând viaţa în neserios, fără o minimă intuiţie a tăvălugului rusesc în drum spre România, surzi la bătăile sinistre ale orologiului de destin, se prăpădesc de râs, pe ascuns, la sincerităţile lui Mihai Antonescu.
Ierarhic, intre Buzesti si Camil Demetrescu era Radulescu-Pogoneanu.
http://www.adevarul.ro/ion_cristoiu/Punctul_slab_al_Maresalului-_Mihai_Antonescu_7_770992897.html#
Si nu e prima data.
In februarie 2012:
http://www.adevarul.ro/opinii/comentarii/ion_cristoiu/Talk-show-uri_in__puscariile_comuniste_7_649205075.html
…Judecând după cartea lui Camil Demetrescu, opinia generală din închisorile comuniste înclină spre recunoaşterea improvizaţiei absolute care a fost actul săvârşit de conspiratori. De părerea asta sunt nu numai antonescienii, vârâţi în închisori alături de legionari, de ţărănişti şi de liberali, de socialişti şi de regalişti, dar şi cei care au lucrat la împlinirea Loviturii de stat. Fenomenul îşi are cauza în evenimentele care au succedat Actului de la 23 august 1944. Năvălirea barbarilor de la Răsărit asupra României obligate să stea cu mâinile în sân de Armistiţiul proclamat unilateral, anchetarea şi arestarea de-a valma a celor implicaţi în Lovitura de Stat, bolşevizarea totală a ţării au dat naştere unor regrete uriaşe în personalitatea celor care-l răsturnaseră pe Mareşal, acuzaţi acum de a fi provocat prin asta nenorocirile ulterioare. Înainte de a fi avansată în cărţile tipărite postdecembriste, teza Loviturii de Stat catastrofale a fost lansată chiar în închisorile comuniste…
Paragraful de mai sus contine numai minciuni. Cartea lui Camil nu reda “opinia generala” din inchisori. El nu a regretat niciodata 23 august.
In iulie 2012:
Cei care au facut lovitura de stat de la 23 august sunt comparati cu Crin, Ponta si judecatorii lui Ceausescu !
http://www.adevarul.ro/ion_cri…..95835.html
… În încăperea alăturată, stau trăgând cu urechea membrii Camarilei, cei care l-au împins pe Rege la această Lovitură de stat: Ioan Mocsonyi-Styrcea, Grigore Niculescu-Buzeşti, Mircea Ioaniţiu.
Toţi tineri, toţi cinici, toţi fără Dumnezeu.
Nişte golănaşi! …