Democrație, noul tău nume este Shari’a!

Un lucru este sigur şi s-a întipărit în mintea tuturor: dictatorul Bashar Al- Assad, decretat inamicul public numărul unu al poporului sirian, atât de însetat de libertate şi democraţie, trebuie să plece!

Preşedintele Barack Hussein Obama s-a grăbit să ia poziţie contra “brutalităţii neobosite” a preşedintelui sirian Bashar al-Assad şi “i-a cerut să se retragă de la putere”. Liga Arabă a cerut şi ea demisia lui Bashar al-Assad, ministrul de externe al Qatarului, Hamad Bin Jasim al- Thani vorbind convingător despre “cedarea puterii pentru organizarea alegerilor şi crearea unui proces transparent al democraţiei”; în Qatar nu se organizează alegeri libere, iar Şhari’a este legea fundamentală a ţării, aşa că Hamad Bin Jasim al –Thani ar fi spânzurat dacă, prin absurd, şi-ar dori şi în ţara sa “crearea unui proces transparent al democraţiei”. Ayman Al-Zawahiri, fostul adjunct al lui Osama Bin Laden, actualmente şef al organizaţiei teroriste Al-Qaida, a cerut “leilor sirieni” răsturnarea regimului anti-islamist canceros de la Damasc, “care sufocă libertatea oamenilor din Siria”. Uniunea Europeană recurge şi ea la noi sancţiuni împotriva Siriei, pentru a slăbi rezistenţa regimului de la Damasc şi a stopa represiunile la care sunt supuşi protestatarii.

Aşadar: Barack Hussein Obama, Ayman Al-Zawahiri şi Al-Qaida, Liga Arabă şi Uniunea Europeană, împreună contra dictatorului de la Damasc, cântând în cor pe aceeaşi voce pentru instaurarea democraţiei şi a libertăţii într-un loc în care existenţa despotismului este la fel de normală ca prezenţa nisipului în deşert! Consens total! Incredibil, nu?

În timpul acesta, mass-media internaţională – acest “ecou înşelător al opiniei publice”, cum ar spune şi azi, şi cu câtă dreptate, marchizul De Custine – tună şi fulgeră, în marea ei majoritate, contra “măcelarului de la Damasc” ce a ucis 7000 de protestatari într-un an de zile. Nimeni nu-i numără însă pe cei 2000 de membri ai forţelor de ordine care, uluitor, au murit în timp ce trăgeau în protestatarii paşnici! Două mii de neinstruiți care s-au împușcat singuri!

Este clar că puţini sunt cei preocupaţi să-şi pună întrebări, dornici să afle ce se întâmplă de fapt, împotrivindu-se astfel dezinformării şi manipulării. În realitate, fundamentaliştii suniţi sirieni, sprijiniţi de aliaţii lor – contează mai puţin că ei sunt wahabiţii saudiţi, salafiştii şi Fraţii Musulmani egipteni sau teroristul Ayman Al-Zawahiri, fost şef al Jihadului Islamic Egiptean – îi vor înlătura de la putere, după aproape jumătate de secol, pe ereticii alauiţi. Prin urmare, democraţia atât de des invocată în ultimul timp, atunci când este vorba despre viitorul poporului sirian, nu are nici o legătură cu teocraţia islamică sunită ce va fi instaurată în Siria cu sprijinul democraţiilor occidentale, în frunte cu Statele Unite.

Dar cine sunt alauiţii?

Eretici ai Islamului – dispreţuiţi, persecutaţi şi demonizaţi din această cauză – alauiţii s-au refugiat în văile şi pe pantele munţilor neospitalieri care se înalţă între frontiera libaneză şi turcă. Aici, triburile alauite au trăit la limita subzistenţei, izolate de restul ţării, victime permanente ale persecuţiilor politice şi religioase, condamnate la pedeapsa veşnică de către o fatwa dată în urmă cu 800 de ani! Spaţiul sirian a fost controlat timp de secole, cu despotism tipic oriental, de către oligarhia sunită, alauiţii fiind supuşi unui tratament chiar mai rău decât cel aplicat celorlalte minorităţi: creştini ortodocşi armeni, druzi, evrei, şi kurzi.

Erau vremuri când numai un nebun ar fi putut gândi că aceşti paria ai societăţii vor coborî din munţii lor pentru a cuceri puterea la Damasc. Însă, în 1920, teritoriul sirian a intrat sub mandat francez, Franţa înfiinţând Teritoriul Autonom Alauit, fidelă politicii sale de protejare a minorităţilor, cu scopul contrabalansării influenţei politico-economice a puternicei majorităţi sunite.

În anii 50, trădătorii şi apostaţii Islamului, alauiţii, s-au hotărât să beneficieze de reculul în lumea arabă a religiei islamice în faţa naţionalismului şi a marxismului, pentru a accede la putere după lovitura de stat din martie 1963. Îl aveau în fruntea lor pe generalul Hafez Al-Assad, a cărui forţă fizică era egalată doar de un instinct politic ieşit din comun, combinat cu o inteligenţă remarcabilă. Acesta a beneficiat în copilărie, ca mulţi alţi alauiţi, de grija pe care ocupanţii francezi o acordau minorităţilor siriene: şcolarizare şi propulsarea celor dotaţi în posturi din administraţie şi armată.

Membru al Partidului Socialist Baas încă din timpul liceului, Hafez al-Assad a fost pe rând: şef al armatei aerului, ministru al apărării, pentru ca, în 1971, să ajungă preşedintele Siriei. “Ereticul” jurud alauit Hafez Al-Assad, în fruntea statului sirian majoritar sunit! Astfel i-au interpretat prezenţa pe “tronul” Siriei, la începutul anilor 80, fundamentaliştii islamici ce începuseră “să-şi ridice capul”, dornici să-i redea lui Allah puterea pierdută temporar în favoarea unui naţional-socialism de sorginte marxistă.

Deloc întâmplător, la un an după ce Anwar el-Sadat – “trădătorul” ce a negociat pacea cu duşmanul numărul unu al lumii arabe, Israel – a fost asasinat de către membri ai Jihadului Islamic egiptean, Frăţia Musulmană (cea mai puternică organizaţie sunită din lumea musulmană) s-a hotarat să-i aplice alauitului Hafez Al-Assad lovitura de graţie; azi, ca şi atunci, dictatorul egiptean Hosni Mubarak a fost înlăturat şi urmează acum a primi lovitura finală tiranul sirian, Bashar Al-Assad.

Pe 2 februarie 1982, Fraţii Musulmani sirieni (fraţi gemeni cu Fraţii Musulmani ce azi au pus stăpânire pe Egipt) au declanşat revolta în oraşul Hama, transformat într-o veritabilă citadelă sunită; după ce au ucis câteva sute de conducători locali ai partidului Baas, Fraţii Musulmani sirieni au declarat Hama, “oraş eliberat”. Riposta lui Hafez Al-Assad a fost cruntă. Oraşul a fost înconjurat de trupe ale armatei siriene (12.000 de oameni) conduse de Rifaat Al-Assad, fratele preşedintelui, nimeni neputând să-l părăsească. Paraşutiştii, blindatele şi artileria au declanşat atacul, Hama fiind bombardată zilnic timp de 4 săptămâni, asaltul final fiind dat de trupele de elită din garda preşedintelui, vestitele Berete Roşii; numărul morţilor, imposibil de precizat exact, între 10.000 şi 40.000!

La terminarea asediului, Hama arăta ca Stalingradul! Armata siriană a suferit şi ea pierderi grele, pierderi recunoscute pentru prima dată oficial în transmisiunile postului de radio din Damasc. În tot acest timp, în restul Siriei a domnit pacea, liniștea şi ordinea; sindicatele, demnitarii suniţi, populaţia siriană, exprimându-şi fidelitatea faţă de preşedinte şi condamnând acţiunea fundamentaliştilor suniţi. Masacrarea a zeci de mii de oameni în doar o lună s-a desfăşurat în tăcerea asurzitoare a “comunităţii internaţionale”. Azi, din nefericire pentru Bashar Al-Assad, situaţia nu mai este aceeaşi cu cea din vremea tatălui său; şapte mii de morţi într-un an, numărul victimelor fiind contabilizat cu scrupulozitate în fiecare săptămână de către agenţiile de presă, înseamnă mult mai mult decât zeci de mii într-o singură lună. Azi, fundamentaliştii islamici – aflaţi într-o ofensivă de neoprit, ce trece ca un tăvălug peste regimurile autoritare, dar laice, ale Orientul Apropiat, sub privirile binevoitoare şi cu sprijinul complice şi iresponsabil al democraţiilor occidentale – nu mai sunt nevoiţi să recurgă la forţa armelor pentru a pune mâna pe putere; strategia folosită a evoluat odată cu ei.

Disimulându-şi intenţiile – instaurarea dictatorialului cod de legi islamic Şhari’a şi formarea Califatului – în spatele uriaşelor manifestaţii populare paşnice, folosesc mecanismele democraţiei pentru a accede la putere şi a instaura dictatura Islamului; cele mai bune exemple: Tunisia şi Egiptul. În Siria a fost folosit acelaşi scenariu, schimbat, însă, pe parcurs, datorită rezistenţei neaşteptate a puterii de la Damasc, rezistenta susţinută şi de o parte însemnată a poporului sirian. Acum, grupări teroriste puternic înarmate, numite în continuare de presa occidentală “manifestanţi”, acţionează în diverse puncte, în special în zona oraşului Homs. Din rândurile lor, zeci şi zeci de militari francezi şi turci (printre ei şi un colonel al DGSE) au fost făcuţi prizonieri de armata siriană, în timp ce “manifestau paşnic” pentru crearea unui proces transparent al democraţiei!

Au început însă să se audă voci (una dintre ele este a lui Georges Malbrunot de la Le Figaro) care cer ca dezinformarea asupra situaţiei din Siria să înceteze. Cea mai bună dovadă că idealismul ce caracteriza primele zile – când cererile de libertate şi democraţie erau strigate din mii de piepturi – a fost depăşit şi s-a trecut la nivelul următor (revoluţia islamică), este ordinul dat de aşa-zisul Comitet de Coordonare a Revoluţiei din regiunea oraşului Homs, de “a se declanşa jihadul”.

Jihad pentru instaurarea democraţiei! Cât de afectat cerebral trebuie să fi ca să crezi aşa ceva? France Catholique anunţa, pe baza informaţiilor primite de la creştinii din diocezele Homs, Hama şi Yabrud, că în ultima lună 230 de creştini au fost ucişi (victime contabilizate tot în contul lui Bashar Al-Assad) de către “manifestanţii” porniţi în căutarea libertăţii şi a democraţiei! Nu mai vorbim de creştinii răpiţi, pentru eliberarea cărora “manifestanţii” cer sume cuprinse între 20.000$ şi 40.000$ de persoană.

Radio Vatican anunţa şi el, pe 25 februarie că, pentru prima dată de la declanşarea conflictului din Siria, a fost atacată o importantă mănăstire catolică. În timpul acesta marea majoritate a creştinilor a părăsit oraşul Homs, oraş în care s-a instaurat “democraţia” jihadului sunit, pentru a se refugia în zonele aflate sub controlul dictatorului Bashar! În această situaţie îndemnul lui Ayman al-Zawahiri, de înlăturare a regimului anti-islamic de la Damasc, se încadrează perfect în peisaj! De altfel, sprijinul acordat de vestitul terorist luptei pentru “democraţie şi libertate”, dusă de fundamentaliştii suniţi sirieni, nu este numai declarativ. O demonstrează recentul atentat cu maşină capcană din Alep, soldat cu 28 de morti şi 200 de răniţi, atentat organizat de aripa irakiană a Al-Qaida; asta potrivit unor experti americani, şi nu televiziunilor franceze şi americane care-l acuzau tot pe Bashar Al –Assad, de parcă acesta ar fi avut vreun interes să-şi măcelărească susţinătorii!

Cotidianul The Times s-a hotărât să încalce şi el “omerta” instaurată în media internatională în legatură cu situaţia reală din Siria, publicând în ediţia din 26 ianuarie un articol care dezvăluie că Arabia Saudită şi Qatar-ul au ajuns la un acord secret privind finanţarea aprovizionării cu armament a opoziţiei siriene, opoziţie ce speră să obţină ajutor (potrivit The Times) din partea ONU şi a NATO, prin instaurarea unei zone de excludere aeriană după modelul irakian şi libian.

Nici administraţia Obama nu stă pasivă, ea fiind, prin intermediul unor înalţi funcţionari de stat americani, în contact direct cu Confreria siriană a Fraţilor Musulmani, încă din luna septembrie 2011. Reprezentanţi ai administraţiei americane au avut în ultimile luni mai multe întâlniri atât cu delegaţii Fraţilor Musulmani sirieni, cât şi cu “lobiştii” acestora din Statele Unite, discuţiile vizând rolul Confreriei siriene după răsturnarea preşedintelui Bashar Al-Assad. Este de subliniat însă că administraţia Obama a evitat să se întâlnească măcar o dată cu reprezentanţii Partidului Reformei, partid ce constituie aripa pro-occidentală a opoziţiei siriene, ce militează pentru un regim democratic pluralist care “să asigure locul importantelor minorităţi alauită, creştină şi kurdă” (loc de altfel asigurat şi de dictatorul Bashar).

Partidul Reformei a atras atenţia că politica Departamentului de Stat va avea consecinţe nefaste pentru viitorul Siriei, datorită sprijinului acordat Fraţilor Musulmani pentru instaurarea unui Stat islamic în locul unei democraţii pluraliste. Pregătindu-se pentru o luptă dură, lungă şi sângeroasă, Bashar Al- Assad şi-a trimis deja familia în Europa. Va rămâne la Damasc, pentru a-i înfrunta pe fundamentaliştii suniţi, sprijiniţi de o anormală alianţă occidentalo-arabă, avându-i ca sprijin pe alauiţi, pe creştini şi pe kurzi- Bachar avand inteligenţa, aşa cum sublinia Renaud Girard în Le Figaro “să acorde cetăţenia siriană la 600.000 de kurzi”.

Istoria se repetă

Revenind la alianţa contra naturii – Statele Unite, Uniunea Europeană, Liga Arabă, Al-Qaida – formată cu scopul înlăturarii unui dictator laic şi a înlocuirii lui cu un regim islamist, mulţi ar fi îndreptăţiţi s-o privească ca pe o premieră; din păcate însă nu este aşa.

În urmă cu 20 de ani, Statele Unite – sub conducerea altui preşedinte socialist, este vorba de Bill Clinton – împreună cu Arabia Saudită şi Iran, au reuşit, datorită sprijinului politic financiar şi militar acordat musulmanilor bosniaci, să transforme Bosnia “din Elvetia Balcanilor în Iranul Balcanilor”. La începutul anilor 90, cetăţenii americani nu ştiau că, în urmă cu alţi 20 de ani, islamistul Alija Izetbegovici scrisese în Mein Kampf-ul său, intitulat “Declaraţia Islamică”, “Nu poate fi nici pace, nici coexistentă între religia islamică şi instituţiile sociale şi politice non-islamice”. Asemeni tuturor celorlalţi lideri islamişti, “civilizatul european” Alija Izetbegovici lua atitudine în favoarea unui stat islamist întins din Maroc până în Indonezia.

Către acest om, ajuns în 1990 şeful de necontestat al nou creatului Partid Musulman al Acţiunii Democratice, şi către fracţiunea musulmană bosniacă s-a îndreptat simpatia sinceră a americanilor, şi nu către “criminalii sârbi”, aflaţi sub conducerea altui dictator – este vorba de Slobodan Miloşevici. Pentru americani, musulmanii bosniaci au devenit, aşa cum remarca Rebeca West, ”poporul lor balcanic favorit, stabilit în inimile lor ca suferind şi inocent, în mod etern masacratul şi niciodată cel care masacrează”. În realitate “inocenţii” musulmani bosniaci – care până la izbucnirea războiului erau extrem de laici, pro europeni şi vajnici susţinători ai unui stat multicultural – s-au transformat brusc, sub influenţa banilor saudiţi şi a imamilor wahabiţi, sprijiniţi fiind de mujahedinii înarmaţi de Iran, în nişte fanatici care-şi decapitau soţiile creştine în faţa tranşeelor ocupate de sârbi pentru a-şi demonstra astfel puritatea credinţei în Allah şi a profetului său.

Prin politica dusă şi datorită faptului că a aprobat ca uriaşe cantităţi de armament iranian să intre în Bosnia, administratia Clinton a contribuit substanţial la apariţia în centrul Europei a unui stat islamist în care dreptul la auto-determinare al minorităţilor sârbă şi croată a fost interzis.

Dacă în 1991 în Bosnia erau 800.000 de croaţi catolici, azi mai sunt doar 440.000; nu mai este nevoie cred să menţionăm numărul sârbilor ortodocşi. În urmă cu câteva zile cardinalul Vinco Pulijici, arhiepiscopul de Sarajevo, vorbea despre epurarea etnică practicată contra catolicilor de către musulmanii bosniaci cu aprobarea tacită a comunităţii internaţionale, musulmanii obligându-i efectiv pe catolici să părăsească ţara. În doar caţiva ani, numai la Sarajevo, Arabia Saudită a construit peste 70 de moschei noi, în timp ce creştinilor le este interzisă ridicarea lăcaşurilor de cult. Şi asta se întamplă în inima Europei! Bill Clinton, cât de frumos sună acest nume în urechile lui Allah!

Ce drepturi vor mai avea minorităţile siriene, fie ca este vorba de alauiţi, druzi şi kurzi sau de creştini, atunci când fundamentaliştii suniţi vor pune mâna pe putere şi vor instaura Şhari’a în Siria? Pe Barack Hussein Obama nu-l preocupă găsirea răspunsului la această întrebare; el este mulţumit că aliaţii săi, fundamentaliştii suniţi din Liga Arabă si teroriştii islamişti din Al-Qaida, îl ştiu deja!

Spre deosebire de mai vârstnicul său tovaraş ideologic, de venerabilul, azi, Bill Clinton, mare amator când era preşedinte, de “relaţii nepotrivite” cu stagiara Monica în Biroul Oval dar şi cu fundamentaliştii islamici în fostul spaţiu iugoslav, “junele” Barack Hussein, atent strunit de frumoasa sa soţie, se mulţumeşte să aibă relaţii nepotrivite numai cu propovăduitorii lui Allah şi ai Califatului islamic din Orient. Alături de el, stă, arc peste timp, secretarul de stat Hillary Clinton, soţia lui Bill, cea care declara de curând la Sofia “…trebuie să dublăm eforturile în afara ONU, cu acei aliaţi şi parteneri care sprijină dreptul poporului sirian de a avea un viitor mai bun”.

E rândul lui Hillary să asigure un viitor “mai bun”, mai “democratic” unui popor; soţul ei a făcut-o deja! Din “paradisul lui Mahomed”, cucernicul teolog sunit Ibn Taymiyyah îşi priveşte cu mulţumire urmaşii (Barack Hussein Obama, Uniunea Europeană, Liga Arabă, Ayman al-Zawahiri şi Al-Qaida) cum, zeloşi, îndeplinesc în numele libertăţii şi a unei “democraţii”, care în lumea musulmană se numeşte Şhari’a, fatwa dată de el în urmă cu 800 de ani contra ereticilor alauiţi.