Citiți textul de mai jos, scris de ministrul de externe al noii administrații braziliene după inaugurarea oficială a președintelui Jair Bolsonaro, și veți înțelege de ce mediile stângiste de la noi și de aiurea sunt isterizate de schimbarea din Brazilia.

Omul acesta (și împreună cu el președintele și alții din noua administrație) chiar cred în Dumnezeu și nu se sfiesc să proclame acest lucru în public. În ziare și la televizor. Este absolut scan-da-los! Este oare?

Principiul separării statului de biserică înseamnă separarea între două instituții, nu separarea omului de credință. Din păcate ofensiva împotriva creștinismului a devenit atât de ubicuă încât un discurs de genul celui care urmează, venind din partea unui politcian investit într-o funcție oficială, este garantat să provoace, dacă nu aversiune, atunci măcar o oarece senzație de disconfort. Nu vă impacientați, mai ales dacă sunteți o persoană care predică toleranța: acum aveți ocazia să o și profesați.

Istoria prezentată a transformărilor politice braziliene din ultimele decenii are un aer familiar pentru cititorul român. Interesant de comparat privatizarea braziliană din anii 1990, când privatizarea pe scară largă a economiei a fost făcută astfel încât a rezultat un număr masiv de firme de stat, încăpute pe mâna cui trebuia, cu privatizarea efectuată în România în aceeași perioadă. Iar sistemul de favoruri, mite și rotația cadrelor în diverse partide și sub diferite măști este și el imediat recognoscibil.

În rândurile de mai jos Ernesto Araújo se declară un opozant al globalismului. Pentru o mai bună înțelegere trebuie făcută distincția între globalizare și globalism. Prima este un fenomen economic și social care înseamnă circulația liberă, pe vaste întinderi geografice, a capitalului și mărfurilor, a oamenilor și (la fel de important) a ideilor. Trecem printr-o astfel de perioadă, dar nu trebuie uitat faptul că experiența din prezent nu este un fenomen singular în istorie: primul val de globalizare s-a produs în era marilor descoperiri geografice din secolele XV – XVIII, iar al doilea val în perioada consolidării capitaliste din Europa, între sfârșitul secolului XIX și primul război mondial.

Dacă globalizarea este un fenomen cu origini de natură economică și descentralizat (nefiind monopolizat de un actor sau entitate anume, chiar dacă există unii participanți mai puternici și alții mai puțin influenți), în schimb globalismul este un fenomen de natură ideologică și puternic centralizat.

Actorii globalizării sunt distribuiți în entități politice (statele naționale și cetățenii lor), financiare (piețele de capital) și economice (corporații transnaționale de producție și comerț). Actorii globalismului se regăsesc în entități politice supranaționale (cum ar fi ONU și UE) și o clasă transnațională de factură tehnocratică și socialistă.

Globalizarea se sprijină pe capitalism și democrația liberală (în pofida tensiunilor inerente dintre cele trei), în timp ce globalismul derivă din mentalitatea “noi știm mai bine ce e bine pentru voi” și se sprijină pe un set de idei, al elitelor, care disprețuiește cetățeanul și națiunile.

Globalizarea se manifestă ca un joc extins și deschis, cu conflicte, armistiții și reconfigurări (asemeni oricărui sistem viu în evoluție care își găsește, prin acumularea de experiență, starea optimă), la care participă numeroși actori politici și instituționali. Globalismul acționează de sus în jos, prin ucaz, intimidare și excomunicare.

O analogie din ingineria software mi se pare elocventă. Primele decenii de programare pe calculator, cam până în anii 1990, au fost caracterizate de modelul top-down (de sus în jos), cu un modul de decizie care emite comenzi și dirijează în detaliu o suită de module satelit, complet dependente de primul. Acest stil de programare a fost numit spaghetti code și a dus la proliferarea unor programe mamut, foarte greu și costisitor de modificat și întreținut. Începând cu anii 1990 programarea software a depășit perioada de infantilism socialist și a devenit o întreprindere viabilă, prin formularea de principii inginerești solide. A fost adoptat un model de comunicare între module bazat pe interfețe publice clar definite, în spatele cărora modulele își mențin ascunsă logica interioară. În loc de uniformitate monolitică și dirijarea de sus a tuturor detaliilor s-a trecut la dispersarea întregii logici dintr-un program în cadrul unei rețele de unități executabile de dimensiuni reduse și cu autonomie sporită. Modelul piramidal anterior, cu unitatea atoateștiutoare din vărf, a făcut loc unui model distribuit de obiecte relativ independente, care își îndeplinesc sarcina conform propriei logici și comunică numai prin contracte definite de interfețele lor.

Între globalizare și globalism, între autonomie, cooperare și competiție în baza unor interfețe clare și uniunile spaghetti ale Europei și națiunilor unite, ministrul de externe al Braziliei se pronunță pentru prima variantă.

Acum îl profesăm

Ernesto Araújo

“Sunt foarte ingrijorat; a vorbit prea mult despre Dumnezeu”. Așa a declarat un proeminent comentator politic brazilian de televiziune după ce a ascultat discursul victorios al președintelui Jair Bolsonaro în noaptea de 28 octombrie 2018, când sondajele indicau o victorie cu o marjă de 55-45 asupra candidatului marxist Fernando Haddad.

Deci a vorbi despre Dumnezeu ar trebui să fie ceva îngrijorător. Acest lucru e trist, dar brazilienilor nu le pasă. Guvernului Bolsonaro, în care eu servesc ca ministru de externe, nu-i pasă de ceea ce spun sau îi îngrijorează pe chibiți: aceștia nu au habar despre cine este Dumnezeu, sau ce este poporul brazilian și ce-ar dori să ajungă. Îngrijorarea lor este aceea a unei elite pe cale să fie deposedată. Ei se tem că nu mai pot controla discursul public. Ei nu mai pot dicta limitele discursului președintelui, sau ale oricui altcuiva. Ultima barieră a fost îndepărtată: acum putem vorbi despre Dumnezeu în public. Cine și-ar fi putut imagina așa ceva?

De-a lungul anilor Brazilia a devenit o hazna a corupției și disperării. Faptul că oamenii nu mai vorbeau despre Dumnezeu și nu-și rosteau credința în public a fost cu siguranță o parte a problemei. Iar acum, când un președinte discută despre Dumnezeu și își exprimă credința într-un mod profund și sincer, aceasta ar trebui să fie o chestiune problematică? Dimpotrivă. Sunt convins că profesiunile de credință ale președintelui Bolsonaro au fost indispensabile, nu accidentale, pentru victoria electorală și valul de schimbare care a cuprins Brazilia.

Brazilia se confruntă cu o renaștere politică și spirituală, iar aspectul spiritual al acestui fenomen este factorul determinant. Aspectul politic este doar o consecință.

Brazilia a fost supusă, pentru o treime de secol, unui sistem politic compus din trei părți, care au acționat într-un mod din ce în ce mai coordonat. Abia acum ne dăm seama de forma și întreaga amploare a acestei dominații. Mai întâi am avut Mișcarea Democratică Braziliană (MDB), care a preluat țara după ce regimul stabilit în 1964 a predat puterea în mod pașnic în 1985. Inițial o opoziție moderată de stânga față de regim (deși infiltrată de unele elemente de extrema stângă), MDB a preluat conducerea guvernului, a scris o nouă constituție și a devenit un front larg pentru vechea oligarhie, sub o formă mai modernă, urbană, orientată către preocupări sociale. Acest grup și-a însușit arta favorurilor politice și a birocrației, instalându-se ca bază a sistemului. Măsura în care birocrația este capabilă să aloce resurse în economia braziliană – desemnând câștigători și perdanți – a fost întotdeauna uluitoare și în această perioadă a devenit un sistem de guvernare pe deplin dezvoltat, care a înăbușit complet economia.

În anii 1990 s-a manifestat ascensiunea Partidului Social-Democrat (PSD), un vlăstar al MDB cu rădăcini de Stânga, dar mai bine îngrijite, care a început să-i satisfacă pe alegătorii dornici de stabilitate economică după un deceniu și jumătate de administrație defectuoasă și hiperinflație. PSD s-a definit ca un partid al pieței libere, ascunzându-și mai mult sau mai puțin penajul adevărat și agenda sa liberal-culturală, și a navigat pe politici macroeconomice solide pentru a deveni forța dominantă din 1994 până în 2002, păstrând întotdeauna legăturile sale cu cabala politic-birocratică tradițională reprezentată de MDB.

Cea de-a treia ramură a sistemului a apărut la începutul anilor 2000 sub forma Partidului Muncitoresc (PM), o titulatură orwelliană, deoarece muncitorii adevărați sunt rareori văzuți în acest partid condus de intelectuali marxiști, foste gherile de Stânga și membri ai birocrației sindicale. După alegerea lui Luiz Inácio Lula da Silva (cunoscut universal ca Lula) în 2002, PM a capturat și cooptat rapid pârghiile puterii instituite de MDB și PSD în anii anteriori, păstrând mașinăria de servicii contra favoruri creată de MDB și politicile de stabilitate reprezentate de PSD. Concomitent cu acestea PM a reușit să monopolizeze puterea într-o măsură mai mai mare decât predecesorii săi. MDB a devenit partidul subaltern din cadrul coaliției PM, în timp ce PSD a preluat rolul de opoziție îmblânzită, participând la alegerile prezidențiale organizate la fiecare patru ani, în care rolul său a fost de a pierde cu noblețe în fața PM.

PM a dobândit controlul asupra tuturor pârghiilor puterii birocratice, dominând economia prin bănci de investiții publice și companii de stat, și a creat un mecanism desăvârșit al criminalității și corupției. Aproape fiecare afacere, împreună cu fiecare politician local, fiecare instituție culturală, sportivă și educațională – practic aproape toată lumea din Brazilia – au depins de guvernul central pentru supraviețuire și au trebuit să achite tribut în mită, sprijin politic sau amândouă. Modelul a fost atât de reușit încât PM a început să îl exporte în alte țări din America Latină, încercând să creeze și să consolideze o rețea de regimuri de stânga corupte în regiune.

În același timp o agendă de stânga a acaparat rapid societatea braziliană. Promovarea ideologiei de gen, întreținerea artificială a tensiunilor rasiale, înlocuirea părinților de către stat ca furnizor de “valori” pentru copii, infiltrarea mass-mediei, împingerea “centrului” dezbaterii publice foarte departe spre stânga, umilirea creștinilor și preluarea bisericii catolice de ideologia marxistă, impunerea unei anume direcții în artă prin alocarea de fonduri publice în domeniul culturii — în acest fel s-au manifestat politicile noii guvernări.

În acest fel a fost stabilită dominația asupra instituțiilor politice, economice și culturale: printr-un demers totalitar. Acest proces părea indestructibil. Sistemul admitea numai dezbateri despre modul în care putea fi implementat mai bine. Au avut loc câteva dezbateri despre privatizări, dar fără să se ajungă vreodată în miezul mecanismului de corupție. (Marele val de privatizări din anii 1990, condus de PSD, a dus la crearea a 418 companii de stat – comparativ cu cele 14 din SUA – și a unei economii total dependente de finanțări guvernamentale pentru orice proiect serios, iar PSD a jucat sârguincios rolul de partid “neoliberal” care îi fusese alocat de PM).

În ce privește politica externă, sistemul a interpretat perfect partitura globalismului. A contribuit la transferul puterii dinspre Statele Unite și alianțele occidentale către China; a favorizat Iranul; a lucrat neobosit la ridicarea unei noi cortine de fier, socialistă, asupra Americii Latine, prin încurajarea guvernelor sau partidelor de Stânga din Argentina, Venezuela, Ecuador, Bolivia, Chile, Columbia, Peru, Paraguay, Uruguay, Republica Dominicană, Nicaragua, Honduras și desigur Cuba. Toate acestea au avut loc sub privirea blândă a lui Barack Obama, care rareori a ridicat un deget pentru a contracara vreun regim socialist sau islamist de oriunde pe pământ și care l-a descris pe Lula ca fiind “omul meu”. Da, Lula a fost o momâie a globalismului, un individ care a risipit toate finanțele îndreptate spre Brazilia în perioada exploziei comerțului cu resurse naturale – sute de miliarde de dolari – pentru a ajuta regimuri dictatoriale și pentru a-și îmbogăți partidul și pe el însuși. Brazilia a fost într-adevăr o minunată vitrină a globalismului. Pornind de la un sistem tradițional de capitalism de cumetrie, oligarhic, la sfârșitul anilor 1980, țara a trecut printr-un liberalism economic fals în anii 1990, până când a ajuns la globalism sub PM: marxism cultural emanat de un sistem aparent liberal și democratic, realizat prin corupție, intimidare și controlul gândirii.

Un sistem atât de adânc așezat nu se poate reforma vreodată. Va găsi cel mult măști noi pentru a-și prelungi domnia – așa cum au fost cele câteva personaje politice dinafara PM, cu ocazia alegerilor organizate din patru în patru ani. Schimbarea reală poate veni numai dinafara sistemului, din sfera intelectuală și spirituală.

Așadar, ce a dislocat sistemul? Olavo de Carvalho, operațiunea Car Wash și Jair Bolsonaro. De la mijlocul anilor 1990, în paralel cu ascensiunea unui regim ateu și corupt, au început să circule idei noi și neobișnuite prin intermediul cărților și articolelor lui Olavo de Carvalho, un filozof brazilian, poate prima persoană din lume care a văzut globalismul drept rezultat al globalizării economice, care a înțeles scopurile sale oribile și a început să se gândească la cum poate fi contracarat. Timp de mulți ani el a fost singura persoană din Brazilia care a folosit cuvântul “comunism” pentru a descrie strategia PM și tot ce se întâmpla în țară, într-o perioadă în care lumea credea că această denumire era doar un fel de colectivism care murise odată cu Uniunea Sovietică. Nimeni nu își dădea seama de supraviețuirea comunismului sub multe alte măști, mai ales în cultură și în sfera “problemelor globale”. Datorită exploziei internetului și în special datorită revoluției mediilor sociale, ideile lui Olavo au început să răzbată masiv în întreaga țară, ajungând la mii de oameni care fuseseră anterior furajați doar cu mantre oficiale. Aceste idei au rupt zăgazurile și au ajuns la convergență cu punctele de vedere curajoase ale lui Jair Bolsonaro, singurul politician brazilian cu adevărat naționalist din ultima sută de ani, oferindu-i un nivel de sprijin fără precedent la nivel local. Brazilia s-a redefinit brusc ca o țară conservatoare și antiglobalistă. În același timp operațiunea Car Wash, ancheta privind schema de corupție instituită de PM – probabil cea mai mare întreprindere criminală din Brazilia – a avansat și a început să arunce lumină asupra încercărilor PM de a distruge țara și de a uzurpa puterea, demoralizând întreaga bandă de politicieni criminali și rezultând în condamnarea și trimiterea conducătorului la închisoare.
 
Într-o clipită națiunea s-a debarasat de decenii de indoctrinare politică și corectitudine politică și în cele din urmă a ales un lider care conduce și știe unde vrea să ajungă.

Dar povestea este, desigur, mult mai complicată. Totul a conspirat împotriva acestei renașteri naționale. Nu trebuia să se întâmple. Dar la fiecare cotitură, mai ales după protestele masive din 2013, evenimentele sociale, politice și economice au început, în mod misterios, să conlucreze. Denunțurile, destrămările și noile alianțe politice, dezvăluirile despre noi instanțe de corupție, din colțuri nebănuite, și mii de alte piese au început să formeze un contur. Au furnizat țării o nouă libertate – cu întreaga responsabilitate care decurge de aici – sub forma victoriei lui Bolsonaro. A fost oare providența divină care a călăuzit Brazilia prin toți acești pași, reunind ideile lui Olavo de Carvalho cu determinarea și patriotismul lui Bolsonaro? Cred că da.

Detractorii mei m-au făcut nebun pentru credința mea în Dumnezeu și pentru convingerea mea că Dumnezeu se manifestă în istorie – dar nu-mi pasă. Dumnezeu a revenit și națiunea și-a revenit: o națiune cu Dumnezeu, Dumnezeu prin națiune. În Brazilia (cel puțin) naționalismul a devenit vehiculul credinței, credința a devenit catalizatorul naționalismului și ambele au declanșat un val însuflețitor de libertate și noi posibilități. Noi, brazilienii, trecem printr-o extindere enormă a vieții politice – în interiorul Constituției și în afara sistemului îngust și materialist care ne-a ridiculizat și dominat prea mult timp și care este încă atât de puternic în întreaga lume. Acum avem posibilitatea de a fi măreți, prosperi, puternici și în siguranță, înzestrați cu libertate de gândire, de exprimare, de antreprenoriat. Avem posibilitatea de a trăi în mod democratic – prin voința poporului și nu în conformitate cu o colecție de fraze goale. Am trăit prea mult timp într-o lume nominalistă, unde existau numai cuvinte goale; am fost prea mult timp zădărniciți de discursul globalist al Stângii. Acum putem trăi într-o lume în care criminalii pot fi arestați, unde oamenii din toate straturile sociale se pot bucura de toate oportunitățile pe care le merită și unde putem fi mândri de simbolurile noastre și în care putem să ne practicăm credința. Sistemul de control psiho-politic s-a terminat, iar acest lucru este cu adevărat miraculos.

Alastair Campbell, purtătorul de cuvânt al lui Tony Blair, a spus odată despre Marea Britanie: “Noi nu îl profesăm pe Dumnezeu”. Ei bine, în Brazilia, noi Îl profesăm acum.

PRELUAT DIN   New Criterion