La invitația Papei Francisc, între 21-24 februarie, președinții conferințelor episcopale din întreaga lume s-au adunat  la Vatican pentru a discuta actuala criză a credinței și a Bisericii; o criză resimțită în întreaga lume în urma dezvăluirilor șocante privind abuzurile săvârșite de către clerici împotriva minorilor. Amploarea și gravitatea incidentelor relatate i-au tulburat profund atât pe preoți, cât și pe laici, și pentru mulți a pus sub semnul întrebării Credința Bisericii ca atare. Trebuia transmis un mesaj puternic și căutat un nou început pentru a face din nou ca Biserica să fie cu adevărat credibilă ca lumină între popoare și forță în slujba luptei împotriva puterilor distrugătoare.

De vreme ce la momentul izbucnirii publice a crizei și în perioada de creștere a acesteia am acționat dintr-o poziție de răspundere, ca păstor, în Biserică, trebuia să mă întreb cu ce aș putea contribui la o repornire, chiar dacă, în calitate de [papă] emerit, nu mai am o răspundere directă. Astfel, după ce a fost anunțată întâlnirea președinților conferințelor episcopale și până în acest moment al adunării ei, am pus pe hârtie câteva note prin care aș putea contribui cu una-două remarci ce ar fi de ajutor în acest moment dificil. Adresându-mă Secretarului de Stat, cardinalul Parolin, și însuși Sfântului Părinte, mi s-a părut potrivit să public acest text în Klerusblatt [o revistă lunară pentru clerici din eparhii bavareze].

Lucrarea este împărțită în trei. În prima parte, încerc să prezint pe scurt contextul social mai larg fără de care această criză nu poate fi înțeleasă. Încerc să arăt că în anii 1960 s-a produs un fenomen teribil la o scală fără precedent în istorie. Se poate spune că în cei 20 de ani dintre 1960 și 1980 s-au prăbușit cu totul vechile norme privind sexualitatea și s-a instalat o anomie față de care s-a încercat să se reacționeze.

În cea de-a doua parte, încerc să evidențiez efectele acestei situații asupra formării și vieții preoților.

În sfârșit, în cea de-a treia parte, aș dori să dezvolt câteva perspective pentru un răspuns adecvat din partea Bisericii.

Benedict XVI

I.

(1) Problema a început cu introducerea copiilor și tinerilor în esența sexualității dispusă și susținută de stat. În Germania, ministrul de atunci al Sănătății, dna. (Käte) Strobel, a comisionat realizarea unui film în care tot ceea ce mai înainte nu era permis a fi arătat în public, inclusiv actul sexual, era de-acum prezentat în scop educațional. Ceea ce inițial era destinat exclusiv educației sexuale a tinerilor a ajuns apoi să fie acceptat, ca de la sine înțeles, drept o posibilitate generală.

De fizionomia Revoluției din ’68 ține și considerarea pedofiliei ca permisă și adecvată.

Efecte similare au fost obținute prin lucrarea “Sexkoffer” publicată de guvernul austriac [un controversat pachet educațional cu materiale privind educația sexuală utilizat în școlile austriece la sfârșitul anilor ’80]. Filmele sexuale și pornografice au devenit apoi ceva obișnuit, ajungând chiar în cinemaografele din gări. Îmi amintesc că am văzut mulțimi de oameni care stăteau la coadă în fața unui mare cinematograf din Regensburg; așa ceva se mai văzuse în trecut numai în vremea războiului, când se stătea la coadă în speranța unei rații suplimentare. Îmi amintesc, de asemenea, cum am sosit în oraș în Vinerea Mare a anului 1970 și am văzut pe toate panourile un poster mare cu două persoane complet dezbrăcate, strâns îmbrățișate.

Printre libertățile pentru care milita Revoluția din 1968 era această libertate sexuală totală, care nu mai accepta nicio normă. Propensiunea pentru violență, care a caracterizat acei ani, este legată strâns de această prăbușire sufletească. Într-adevăr, în avioane nu au mai fost permise filme cu conținut sexual, deoarece în comunitatea mică a pasagerilor izbucneau acte de violență. Pentru că evoluția din domeniul vestimentației provoca de asemenea violență, conducătorii de școli au încercat și ei să introducă o îmbrăcăminte școlară care să facă posibil un climat de învățătură. De fizionomia Revoluției din ’68 ține și considerarea pedofiliei ca permisă și adecvată.

Cel pentru tinerii din Biserică, dar nu numai pentru ei, aceste vremuri au fost foarte dificile sub mai multe aspecte. M-am întrebat întotdeauna în asemenea situație cum se mai puteau apropia tinerii de preoție și o mai puteau accepta, cu toate consecințele ei. Marele colaps al vocațiilor la preoție din anii aceia și numărul foarte mare de laicizări [ieșiri din preoție] au fost consecințe ale tuturor acestor evoluții.

Teologia morală catolică a suferit un colaps.

(2) În același timp și independent de acest fenomen, teologia morală catolică a suferit un colaps, lăsând Biserica fără apărare împotriva acestor schimbări din societate. Voi încerca să evidențiez pe scurt traiectoria acestei evoluții. Până la Conciliul Vatican II, teologia morală catolică s-a fundamentat în mare parte pe legea naturală, Sfânta Scriptură fiind citată doar pentru context ori confirmare. În strădania Conciliului pentru o nouă înțelegere a Revelației, opțiunea pentru legea naturală a fost în mare parte abandonată și a fost cerută o teologie morală bazată în întregime pe Scriptură. Îmi amintesc cum facultatea iezuită de la Frankfurt a pregătit un preot tânăr, foarte talentat (Bruno Schüller), pentru a dezvolta o morală întemeiată integral pe Scriptură. Frumoasa dizertație a părintelui Schüller arată un prim pas spre construirea unei morale bazate pe Scriptură. Părintele Schüller a fost apoi trimis în America pentru continuarea studiilor și s-a întors de acolo cu conștientizarea faptului că morala nu putea fi formulată sistematic doar pe baza Bibliei. A încercat atunci o teologie morală mai pragmatică, fără a putea oferi un răspuns la criza moralei.

În cele din urmă a precumpănit teza că morala este determinată exclusiv de scopurile acțiunii umane. Deși expresia clasică „scopul sfințește mijloacele” nu a fost confirmată chiar în forma ei brută, acest fel de a gândi a devenit decisiv. Prin urmare, nu mai putea exista nimic care să constituie un bine absolut, cu atât mai puțin ceva fundamental rău, ci numai judecăți de valoare relative. Nu mai exista Binele (absolut), ci doar relativ-mai-binele, în funcție de moment și circumstanțe.

Criza fundamentării și prezentării moralei catolice a atins proporții dramatice la sfârșitul anilor ’80 și în anii ’90. La 5 ianuarie 1989, a fost publicată „Declarația de la Köln”, semnată de 15 profesori de teologie catolici. Ea se concentra asupra diferitelor puncte aflate în dispută în relația dintre magisteriul episcopal și rolul teologiei. Acest text, care la început nu a depășit nivelul obișnuit al protestelor, s-a transformat rapid într-un protest zgomotos împotriva Magisteriului Bisericii și a coagulat potențialul de protest global împotriva așteptatelor texte doctrinare ale lui Ioan Paul II.

Papa Ioan Paul al II-lea, care urmărea îndeaproape și cunoștea foarte bine starea teologiei morale, a dispus începerea lucrului la o enciclică menită să repună lucrurile în ordine. A fost publicată sub numele de „Veritatis splendor” în 6 august 1993, provocând reacții vehemente ale teologilor specializați în morală. Înainte de aceasta, „Catehismul Bisericii Catolice” prezentase deja convingător și sistematic morala proclamată de Biserică.

• Puteți citi și Benedict și criticii săi, de Cardinalul Gerhard Ludwig Müller

Nu voi uita niciodată cum renumitul, pe atunci, teolog german specializat în teologie morală Franz Böckle, întors în Elveția natală după pensionare, a anunțat că își va ridica glasul și va lupta cu toate forțele pe care le are contra enciclicii „Veritatis Splendor” dacă aceasta va proclama, așa cum se preconiza, că există acțiuni rele întotdeauna și în orice circumstanțe. Dumnezeu cel milostiv l-a cruțat de punerea în aplicare a angajamentului. Böckle a murit la 8 iulie 1991. Enciclica a fost publicată la 6 august 1993 și includea, într-adevăr, principiul că există acțiuni care nu pot deveni niciodată bune.

Papa era pe deplin conștient pe atunci de greutatea acestei decizii în acel moment, iar pentru acest fragment a mai consultat încă o dată specialiști reputați care nu fuseseră în colectivul de redactare a enciclicei. Știa că nu trebuie să lase vreo îndoială cu privire la faptul că orice calcul moral privind cântărirea binelui trebuie să respecte o graniță ultimă. Există lucruri care niciodată nu pot fi supuse cântăririi. Există valori care nu trebuie niciodată abandonate pentru o valoare mai mare și care depășesc chiar și salvarea vieții fizice. Există martiriul. Dumnezeu este mai mult decât simpla supraviețuire fizică.  O viață obținută cu prețul abjurării lui Dumnezeu, o viață care se sprijină pe o minciună definitivă, este o non-viață. Martiriul este o categorie de bază a existenței creștine. Faptul că martiriul nu mai este moralmente necesar în teoria susținută de Böckle și de mulți alții arată că însăși esența creștinismului este în joc aici.

Cei care-i neagă Bisericii competența supremă de învățătură în domeniul moralei o obligă să tacă chiar acolo unde este în joc granița dintre adevăr și minciună.

Între timp o altă problemă devenise presantă în teologia morală: era acceptată pe scară largă teza că Magisteriul Bisericii ar trebui să aibă competență definitivă [infailibilitate] numai în ceea ce privește credința însăși; în această viziune, problemele referitoare la morală nu ar fi trebuit să intre în sfera de aplicare a deciziilor infailibile ale Magisteriului Bisericii. Există, probabil, ceva corect în legătură cu această teză care merită o discuție ulterioară. Dar există un set minim de de valori morale care este indisolubil legat de principiul fondator al credinței, set de valori care trebuie apărat dacă nu dorim reducerea credinței la o teorie,  ci o recunoaștem în felul cum se raportează ea la viața concretă. Toate acestea evidențiază cât de radicală este punerea la îndoială a autorității Bisericii în materie de morală. Cei care-i neagă Bisericii competența supremă de învățătură în acest domeniu o obligă să tacă chiar acolo unde este în joc granița dintre adevăr și minciună.

Independent de această chestiune, în largi cercuri ale teologiei morale a fost dezvoltată teza că Biserica nu are și nici nu poate avea o morală proprie. În plus, se arăta că toate tezele morale și-ar fi găsit paralele în celelalte religii, și că nu putea exista ceva propriu creștin. Dar întrebarea privind ceea ce este propriu unei morale biblice nu își găsește răspunsul prin aceea că la fiecare propoziție putem găsi undeva ceva paralel în alte religii. Mai degrabă este vorba de întregul moralei biblice, care este, ca atare, nou și diferit de părțil sale luate individual. Învățătura morală a Sfintei Scripturi își are specificitatea ultimă în ancorarea ei în chipul lui Dumnezeu, în credința în Dumnezeul Unic, care s-a arătat în Isus Hristos și a trăit ca om. Decalogul este aplicarea credinței biblice în Dumnezeu la viața omenească. Imaginea lui Dumnezeu și morala țin una de alta, și astfel dau ceea ce este specific și nou în atitudinea creștină față de lume și viața omenească. În plus, Creștinismul a fost descris de la început cu termenul hodós. Credința este un drum, un fel de a trăi. În Biserica veche s-a creat catechumenatul, față de o cultură tot mai demoralizată, ca un spațiu de viață în care se putea învăța ceea ce era nou și specific modului de a trăi creștin, un spațiu, în același timp, ferit de modul de a trăi general. Cred că și astăzi sunt necesare astfel de  comunități catechumenale, pentru ca astfel modul de viață creștin să se poată afirma în specificul său.

În diferite seminare se creaseră clici homosexuale, care acționau mai mult sau mai puțin la vedere și care au schimbat semnificativ atmosfera acolo.

II.
Primele reacții bisericești

(1) După cum am încercat să arăt, procesul îndelung pregătit de disoluție a conceptului creștin de morală a fost marcat de un radicalism fără precedent în anii ’60. Această disoluție a autorității Bisericii privind învățătura morală nu avea cum să nu afecteze diferite zone din Biserică. În contextul întâlnirii președinților conferințelor episcopale din întreaga lume cu Papa Francisc, chestiunea vieții preoțești, precum și cea a seminarelor, prezintă un interes deosebit. În ceea ce privește problema pregătirii pentru slujirea preoțească în seminar, se observă, de fapt, o mare prăbușire față de pregătirea din trecut.

În diferite seminare s-au creat clici homosexuale, care acționau mai mult sau mai puțin la vedere și care au schimbat semnificativ atmosfera acolo. Într-un seminar din sudul Germaniei, trăiau laolaltă candidații la preoție și cei care se pregăteau pentru slujire pastorală laică – „referenți pastorali” [Pastoralreferent]. La mesele luate în comun, seminariștii candidați la preoție și referenți pastorali căsătoriți mâncau împreună, însoțiți uneori de soții și de copiii lor și, ocazional, referenții pastorali cu prietenele lor. Atmosfera din acest seminar nu putea oferi sprijin pentru pregătirea vocației preoțești. Sfântul Scaun știa despre astfel de probleme, fără a fi informat exact despre ele. Ca un prim pas, a fost organizată o Vizită Apostolică a seminarelor din Statele Unite.

Cum criteriile de selecție și numire a episcopilor fuseseră, de asemenea, schimbate după Conciliul Vatican II, și relația episcopilor cu seminarele lor era foarte diferită. Mai presus de toate, un criteriu pentru numirea noilor episcopi era de-acum „conciliaritatea” lor, prin care, bineînțeles, se puteau înțelege lucruri foarte diferite. Într-adevăr, în multe părți ale Bisericii, atitudinile „conciliare” au fost înțelese ca însemnând o atitudine critică sau negativă față de tradiția existentă până atunci, tradiție care trebuia de-acum înlocuită cu o relație nouă, deschisă radical către lume. Un episcop, fost rector de seminar, a dispus ca seminariștilor să le fie arătate filme pornografice, cu intenția de a-i face astfel, chipurile, rezistenți la un comportament contrar credinței.

Erau și unii episcopi – și nu doar în Statele Unite ale Americii – care respingeau cu totul tradiția catolică și care căutau să aducă un soi de „catolicitate” nouă și modernă în eparhiile lor. Poate că merită menționat și că în câteva seminare, și nu erau puține, seminariștii care erau prinși citindu-mi cărțile erau considerați nepotriviți pentru preoție. Cărțile mele erau ascunse precum ascunzi o literatură proastă și se citeau doar pe sub masă.

Vizita Apostolică desfășurată nu a adus și noi perspective pentru că, se pare, diferite puteri și-au unit forțele pentru a ascunde adevărata situație. O a doua Vizită Apostolică a fost decisă atunci, aducând de data aceasta mult mai multe informații, dar a rămas, în ansambu, totuși, fără urmări. Cu toate acestea, față de anii ’70, în mare, situația din seminare s-a îmbunătățit. Și totuși, întărirea vocațiilor preoțești a intervenit doar izolat, deoarece situația generală a evoluat altfel.

(2) Problema pedofiliei, după cum îmi amintesc, a devenit acută abia în a doua jumătate a anilor ’80. Dar ea devenise deja o problemă publică în SUA la acel moment. Episcopii [americani] au căutat atunci sprijin la Roma căci legea canonică, așa cum este redactată în noul Cod Canonic (1983), nu părea să aibă suficientă forță pentru luarea măsurilor necesare.

La început, Roma și canoniștii romani au avut dificultăți în abordarea acestor preocupări; după părerea lor, suspendarea temporară din slujirea preoțească trebuia să fie suficientă pentru a aduce curățire și clarificare. Acest lucru nu putea fi acceptat de către episcopii americani, deoarece preoții rămâneau astfel în slujba episcopului și, prin urmare, puteau fi considerați [încă] asociați direct cu el. Doar cu timpul a început să se contureze o interpretare reînnoită și aprofundată a dreptului penal ce fusese voit redactat în mod flexibil în noul Cod Canonic.

Pe lângă aceasta, exista totuși și o problemă fundamentală în percepția dreptului penal. Numai așa-numitul „garantism” [concepție privind garantarea procedurală extinsă a drepturilor acuzatului] mai era considerat „conciliar”. Aceasta înseamnă că mai presus de orice trebuiau garantate drepturile acuzatului, în așa măsură încât orice condamnare era de fapt exclusă. Ca o contrapondere la opțiunile de apărare, adesea inadecvate, aflate în trecut la dispoziția teologilor acuzați, dreptul lor la apărare prin „garantism” fusese extins atât de mult încât condamnările erau cu greu posibile.

Doar acolo unde credința nu mai orientează acțiunile omului se pot produce asemenea infracțiuni.

Fie-mi îngăduită o scurtă digresiune aici. Având în vedere amploarea abuzului pedofil, a revenit în memorie un cuvânt al lui Isus care spune: „Şi cine va sminti pe unul din aceştia mici, care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui dacă şi-ar lega de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare.” (Marcu 9, 42)

Acest cuvânt în sensul său original nu vorbește despre seducția sexuală a copiilor. În limbajul lui Isus, expresia „unul din aceștia mici” înseamnă credincioșii obișnuiți care pot fi smintiți în credința lor de aroganța intelectuală a acelora care se cred deștepți. Așadar, aici Isus apără bunul credinței printr-o amenințare de pedepsire severă a acelora care îi dăunează. Folosirea modernă a propoziției nu este greșită în sine, dar nu trebuie să-i ascundă înțelesul original. În acest sens, contrar oricărui „garantism”, devine limpede că nu doar dreptul acuzatului este important și necesită protecție. La fel de importante sunt bunurile valoroase precum Credința. O legislație canonică echilibrată, care corespunde mesajului integral al lui Isus, nu trebuie, deci, să fie doar garantistă pentru acuzat, față de care respectul este un bun juridic. Trebuie să protejeze și Credința, care este, de asemenea, un bun juridic important. Așadar, un drept canonic corect întocmit trebuie să conțină o dublă garanție: protecția juridică a acuzatului și protecția juridică a bunului în cauză. Astăzi, această concepție, limpede în sine, este în general respinsă dacă se referă la protecția bunului juridic al Credinței. În accepțiunea legală generală, Credința nu mai pare să aibă rangul de bun care necesită protecție legală. Este o situație alarmantă care trebuie analizată și luată în serios de păstorii Bisericii.

Aș dori acum să adaug scurtelor mele note despre situația formării preoțești din momentul izbucnirii publice a crizei și câteva observații privind dezvoltarea dreptului canonic în această chestiune. În principiu, Congregația pentru Cler are competența judecării infracțiunilor comise de preoți. Dar pentru că acolo „garantismul” domina puternic situațiala la acea vreme, am căzut de acord cu Papa Ioan Paul II că ar fi potrivit ca astfel de infracțiuni să fie de competența Congregației pentru Doctrina Credinței, sub titlul Delicta maiora contra fidem [delicte grave contra credinței]. Această măsură a făcut posibilă, de asemenea, și impunerea pedepsei maxime, adică expulzarea din rândul clerului, care nu ar fi putut fi aplicată prin alte prevederi legale. Aceasta nu a fost o găselniță pentru a putea impune pedeapsa maximă, ci rezultă din importanța Credinței pentru Biserică. De fapt, este important să înțelegem că o purtare atât de greșită a clericilor dăunează în cele din urmă Credinței. Doar acolo unde credința nu mai determină acțiunile omului se pot produce asemenea infracțiuni. Gravitatea pedepsei presupune totuși și o dovadă clară a infracțiunii – acest aspect al „garantismului” rămâne în vigoare. Cu alte cuvinte, pentru a putea impune legal pedeapa maximă este necesar un autentic proces penal. Dar atât eparhiile, cât și Sfântul Scaun au fost copleșite de o astfel de cerință. Am formulat atunci un set minim de proceduri penale și am lăsat deschisă posibilitatea ca Sfântul Scaun însuși să preia procesul dacă eparhia sau administrația mitropolitană nu putea face acest lucru. În fiecare caz, procesul urma să fie revizuit de către Congregația pentru Doctrina Credinței pentru a garanta drepturile acuzatului. În cele din urmă, în Feria IV [adică adunarea membrilor Congregației], am stabilit o instanță de apel pentru a oferi posibilitatea unei căi de atac. Pentru că în cele din urmă toate acestea au depășit capacitățile Congregației pentru Doctrina Credinței și din cauza faptului că lungile întârzieri apărute trebuiau prevenite dată fiind natura crizei în cauză, Papa Francisc a întreprins noi reforme.

Ar trebui, poate, să creăm o altă Biserică pentru ca Lucrurile să fie așa cum trebuie?

III.

(1) Ce trebuie făcut? Ar trebui, poate, să creăm o altă Biserică pentru ca lucrurile să fie așa cum trebuie? Ei bine, acest experiment a avut loc deja și a și eșuat. Doar ascultarea și iubirea pentru Domnul nostru Isus Hristos ne poate arăta calea. Să încercăm, așadar, mai întâi să înțelegem din nou și din interiorul sufletului nostru ceea ce Domnul a vrut și vrea cu noi.

Pentru început aș sugera aceasta: dacă am vrea cu adevărat să rezumăm foarte succint conținutul Credinței așa cum este expus în Biblie, am putea să o facem spunând că Domnul a inițiat o istorie de dragoste cu noi și vrea să cuprindă creația întreagă în ea. Forța de contracarare a răului care ne amenință pe noi și lumea întreagă nu poate să rezide, în cele din urmă, decât în acceptarea de către noi a acestei iubiri. Ea e adevărata forță de contracarare a răului. Puterea răului decurge din refuzul nostru de a-L iubi pe Dumnezeu. Acela care se încrede în dragostea lui Dumnezeu este mântuit. Faptul de a nu fi mântuiți este o consecință a incapacității noastre de a-L iubi pe Dumnezeu. Așadar, calea mântuirii omului constă în a învăța să-L iubească pe Dumnezeu.

Să încercăm acum mai facem un pas în înțelegerea acestui conținut esențial al revelației lui Dumnezeu. Am putea spune apoi că primul dar fundamental pe care Credința ni-l oferă este certitudinea că Dumnezeu există. O lume fără Dumnezeu nu poate fi decât o lume fără sens. De unde provine atunci tot ceea ce există? În orice caz, nu are o rațiune spirituală. Există pur și simplu, cumva, acolo, fără vreun scop ori sens. Nu există atunci nici o măsură a binelui sau răului. În acest caz, doar cel mai puternic decât celălalt se poate afirma. Puterea este atunci singurul principiu. Adevarul nu conteaza, de fapt nu există. Numai dacă lucrurile au o rațiune spirituală, dacă sunt voite și gândite – numai dacă există un Dumnezeu Creator care este bun și dorește binele – poate avea un sens și viața omului.

Existența lui Dumnezeu creator și măsură a tuturor lucrurilor este în primul rând o cerință primordială. Dar un Dumnezeu care nu s-ar manifesta defel pe sine, care nu s-ar face și cunoscut, ar rămâne o prezumție și, prin urmare, nu ar putea determina aspectul vieții noastre. Pentru ca Dumnezeu să fie cu adevărat Dumnezeu în această creație conștientă, trebuie să ne așteptăm ca El să se exprime cumva pe sine. A făcut-o în multe feluri, dar a făcut-o hotărâtor în chemarea lui Avraam, și a dat oamenilor aflați în căutarea lui Dumnezeu direcția care-i duce dincolo de orice așteptare: Dumnezeu Însuși devine creatură, vorbește ca om cu noi, oamenii.

În acest fel, propoziția „Dumnezeu este” devine cu adevărat, în mod definitiv, vestea cea bună, tocmai pentru că El este mai mult decât cunoaștere, pentru că El creează – și este – iubire. A-i face din nou pe oameni conștienți de aceasta este o primă și fundamentală sarcină care ne-a fost încredințată de Domnul.

Cum de-a atins pedofilia asemenea proporții? În cele din urmă, motivul este absența lui Dumnezeu.

O societate fără Dumnezeu – o societate care nu-L cunoaște și Îl tratează ca fiind inexistent – este o societate care își pierde măsura. Sloganul morții lui Dumnezeu a fost inventat în prezența noastră. Ni s-au dat asigurări că o societate în care Dumnezeu moare devine liberă. În realitate, moartea lui Dumnezeu într-o societate înseamnă și sfârșitul libertății, pentru că ceea ce moare este scopul care dă direcție, pentru că dispare sensul care ne dă direcția învățându-ne să distingem binele de rău. Societatea occidentală este o societate în care Dumnezeu este absent din sfera publică și nu mai are nimic de spus. Și de aceea este o societate în care măsura umanului se pierde din ce în ce mai mult. În anumite puncte, din când în când, percepem deodată că ceea ce este rău și distruge omul a devenit pe deplin evident. Acesta este cazul pedofiliei.  Deși fost teoretizată doar cu puțină vreme în urmă ca fiind absolut legitimă, s-a răspândit din ce în ce mai mult. Iar acum descoperim îngroziți că se întâmplă copiilor și tinerilor noștri lucruri care amenință să îi distrugă. Îndeosebi ar trebui să ne cutremure că aceasta s-a putut răspândi și în Biserică și printre preoți.

Cum de-a atins pedofilia asemenea proporții? În cele din urmă, motivul este absența lui Dumnezeu. Chiar și noi, creștinii și preoții, preferăm să nu vorbim despre Dumnezeu, pentru că acest discurs nu pare practic. După șocul celui de-al Doilea Război Mondial, noi, în Germania, ne plasam încă în mod expres Constituția sub Dumnezeu ca principiu călăuzitor. O jumătate de secol mai târziu, nu mai era posibilă adoptarea responsabilității față de Dumnezeu ca principiu călăuzitor în constituția UE. Dumnezeu este privit ca preocuparea partinică a unui grup mic de oameni, nemaiputând sta drept principiu călăuzitor al comunității ca întreg. Această decizie reflectă situația din Occident, unde Dumnezeu a devenit o chestiune privată a unei minorități.

O primă sarcină care trebuie să decurgă din crizele morale ale vremii noastre este ca noi înșine să începem să trăim din nou din Dumnezeu și îndreptați către El. Mai presus de toate, noi înșine trebuie să reînvățăm să-L recunoaștem pe Dumnezeu ca temelie a vieții noastre, în loc să-L lăsăm deoparte ca pe un slogan neadevărat. Nu voi uita niciodată avertismentul pe care marele teolog Hans Urs von Balthasar mi l-a înscris odată într-una din cărțile lui poștale. „Dumnezeul Întreit, Tată, Fiu și Spirit Sfânt, nu trebuie presupus, ci prezentat” [joc de cuvinte:  nicht voraussetzen, sondern vorsetzen: nu  trebuie pre-supus, ci pre-zentat]. Într-adevăr, adesea în teologie Dumnezeu este presupus ca evident, dar în mod concret nu se tratează despre El. Tema Dumnezeu pare atât de ireală, atât de detașată de lucrurile care ne privesc. Și totuși, totul se schimbă dacă nu-L presupunem pe Dumnezeu, ci-L prezentăm. Nu lăsându-L, cumva, în fundal, ci recunoscându-L pe El drept centru al gândurilor, cuvintelor și acțiunilor noastre.

(2) Dumnezeu s-a făcut om pentru noi. Creatura Lui, omul e,ste atât de aproape de inima lui Dumnezeu, încât Dumnezeu s-a unit cu el și a intrat astfel în istoria omenirii cât se poate concret. El vorbește cu noi, El trăiește cu noi, El suferă cu noi și El a luat moartea asupra Lui pentru noi. În teologie, vorbim în amănunt despre aceasta, cu cuvinte alese și gânduri înțelepte. Dar chiar în acest fel apare pericolul să ne facem stăpâni pe Credință, în loc să ne lăsăm înnoiți și conduși de Credință.

Când ne gândim ce este de făcut, este limpede că nu avem nevoie de o altă Biserică croită după planurile noastre. Este necesară în schimb, în primul rând, reînnoirea credinței în Prezența Reală a lui Isus Hristos care ni se dăruiește în Sfînta Taină.

Să ne gândim la aceasta într-un punct central – celebrarea Sfintei Euharistii. Felul în care ne purtăm cu Euharistia nu poate decât să ne îngrijoreze. Conciliul Vatican II s-a concentrat pe bună dreptate pe reașezarea în centrul vieții creștine și ale însăși existenței Bisericii a acestui sacrament al Prezenței Trupului și Sângelui lui Hristos, a Prezenței Persoanei Sale, a Patimii, Morții și Învierii Sale. În parte, într-adevăr, s-a întâmplat aceasta și ar trebui să-i fim foarte recunoscători Domnului pentru asta. Dar predomină, de departe, o altă atitudine. Nu predomină o înnoire a respectului pentru prezența morții și a învierii lui Hristos, ci un fel de a-L trata care distruge măreția Tainei. Declinul participării la celebrarea euharistică duminicală arată cât de puțin noi, creștinii de astăzi, mai știm să apreciem măreția darului prezenței Lui reale. Euharistia este redusă la un simplu gest ceremonial atunci când se consideră de la sine înțeles că politețea impune ca El să fie oferit tuturor celor invitați din rațiuni de rudenie la sărbători familiale sau la ocazii precum nunțile și înmormântările. Felul în care adesea oamenii primesc Sfântul Sacrament în împărtășanie, ca pe ceva firesc, arată că mulți consideră împărtășania ca fiind un gest pur ceremonial. Prin urmare, când ne gândim ce este de făcut, este limpede că nu avem nevoie de o altă Biserică croită după planurile noastre. Este necesară în schimb, în primul rând, reînnoirea credinței în Prezența Reală a lui Isus Hristos care ni se dăruiește în Sfânta Taină.

În discuțiile cu victime ale pedofiliei, am conștientizat to mai puternic această necesitate. O tânără femeie care a slujit ca ministrant la altar mi-a povestit cum preotul, superiorul ei în slujirea la altar, își începea întotdeauna abuzul sexual asupra ei cu cuvintele: „Acesta este trupul meu care se va da pentru tine.” Evident că această femeie nu mai poate auzi cuvintele consacrării fără a resimți din nou toată suferința îngrozitoare produsă de abuz. Da, trebuie să-L implorăm urgent pe Domnul pentru iertare și, în primul rând, trebuie să ne încredem în El și să-L rugăm să ne învețe din nou să înțelegem măreția suferinței Sale, jertfa Sa. Și trebuie să facem tot ce putem pentru a proteja de abuz darul Sfintei Euharistii.

Ideea unei Biserici mai bune, creată de noi înșine, este, de fapt, o propunere a diavolului, cu care vrea să ne îndepărteze de Dumnezeul cel viu.

(3) Și există și Misterul Bisericii. Rămâne de neuitat expresia cu care, acum aproape 100 de ani, Romano Guardini își exprima speranța plină de bucurie, insuflată în el și în mulți alții: „A început un eveniment de importanță incalculabilă; Biserica se trezește în suflete.” Voia să spună că Biserica nu mai era experimentată și percepută doar ca un sistem extern ce intră în viețile noastre, ca un fel de autoritate, ci a început să fie percepută ca fiind prezentă în inimile oamenilor – ca ceva nu doar exterior, ci ceva ce ne mișcă dinăuntru. Cam la o jumătate de secol de la aceasta, reconsiderând acest proces și contemplând ceea ce se petrecea, m-am simțit tentat să inversez fraza [lui Guardini]: „Biserica moare în suflete.” Într-adevăr, astăzi Biserica este îndeobște percepută doar ca un soi de aparat politic. Se vorbește despre ea aproape exclusiv în categorii politice. Până și episcopii își formulează concepția despre biserica de mâine aproape exclusiv în termeni politici. Criza provocată de numeroasele cazuri de abuzuri ale clericilor ne împinge să privim Biserica drept o realitate eșuată, pe care acum noi înșine ar trebui să o luăm din nou în mâini și să o reproiectăm. Dar o Biserică de noi făcută nu poate fi o speranță.

Isus Însuși a asemuit Biserica cu un năvod în care sunt pești buni și răi, care la sfârșit vor fi separați unii de alții de Dumnezeu Însuși. De asemenea, există parabola Bisericii ca un câmp pe care cresc grânele bune semănate de Dumnezeu Însuși, dar și buruienile semănate în secret de „un dușman”. Într-adevăr, buruienile din câmpul lui Dumnezeu, Biserica, sunt peste măsură de vizibile, iar peștii răi din năvod își arată și ei puterea. Cu toate acestea, câmpul rămâne al lui Dumnezeu, iar năvodul – năvodul lui Dumnezeu. Și în toată vremea sunt nu numai buruienile și peștii răi, ci și semințele  lui Dumnezeu și peștii cei buni. A proclama ambele aspecte cu tărie nu este o formă falsificată de apologie, ci un necesar serviciu adus Adevărului.

În acest context, trebuie să mă refer la un text important din Apocalipsa Sfântului Ioan. Diavolul este identificat drept „acuzatorul”, „pârâșul” care, zi și noapte, îi acuză pe frații noștri înaintea lui Dumnezeu (Apocalipsa 12, 10). Apocalipsa Sfântului Ioan preia astfel un gând care constituie miezul din cadrul narativ al Cărții lui Iov (Iov 1 și 2, 10; 42, 7-16). Se spune acolo că diavolul încerca să discrediteze rectitudinea lui Iov ca fiind doar exterioară. Este vorba exact de ceea ce spune și Apocalipsa: diavolul vrea să demonstreze că nu sunt oameni drepți; că toată rectitudinea oamenilor este doar de fațadă. Dacă te-ai putea apropia mai mult de o persoană, atunci aparența dreptății sale s-ar spulbera îndată. Relatarea începe cu o dispută între Dumnezeu și Satana, în care Dumnezeu vorbise despre Iov ca despre un om cu adevărat drept. Iov servește de-acum ca un exemplu pentru a testa cine are dreptate. Îndepărtează tot ce este al lui și vei vedea că nu rămâne nimic din evlavia lui, afirmă diavolul. Dumnezeu îi îngăduie să-l pună la încercare pe Iov, o încercare din care Iov iese cu bine. Acum diavolul merge mai departe și-i spune: „Piele pentru piele! [„Cojoc pentru cojoc”, traduce Biblia ortodoxă] Că tot ce are omul dă pentru viaţa lui. Dar ia întinde-ţi mâna şi atinge-Te de osul şi de carnea lui! Să vedem dacă nu Te va blestema în faţă!” (Iov 2, 4-5) Dumnezeu îi îngăduie diavolului o a doua încercare. Acesta poate să se atingă și de pielea lui Iov. Doar uciderea lui Iov îi este refuzată. Pentru creștini este limpede că acest Iov, care stă în fața lui Dumnezeu ca exemplu pentru întreaga omenire, este Isus Hristos. În Apocalipsă ne este prezentată drama omenirii în întreaga sa amploare. Dumnezeu Creatorul se confruntă cu diavolul care vorbește de rău întreaga omenire și toată creația. El spune, și nu doar lui Dumnezeu, cât mai ales oamenilor: Uitați-vă la ceea ce a făcut acest Dumnezeu. Chipurile, o creație bună. Dar în realitate plină de suferință și scârbă. Această denigrare a creației este într-adevăr o denigrare a lui Dumnezeu. Vrea să demonstreze că Dumnezeu Însuși nu este bun și astfel să ne îndepărteze de El.

Actualitatea lucrurilor despre care ne vorbește aici Apocalipsa este evidentă. Astăzi, acuzația împotriva lui Dumnezeu constă, în primul rând, în caracterizarea Bisericii Sale ca fiind în întregime rea, îndepărtându-ne astfel de ea. Ideea unei Biserici mai bune, creată de noi înșine, este, de fapt, o propunere a diavolului, cu care vrea să ne îndepărteze de Dumnezeul cel viu, printr-o logică mincinoasă de care prea ușor ne lăsăm înșelați. Nu, Biserica nu este formată astăzi doar din pești răi și buruieni. Biserica lui Dumnezeu există și astăzi, iar astăzi este chiar instrumentul prin care Dumnezeu ne mântuie. Este foarte important să opunem minciunilor și jumătăților de adevăr ale diavolului adevărul întreg: Da, există păcat în Biserică și rău. Dar chiar și astăzi există Sfânta Biserică ce este indestructibilă. Astăzi sunt mulți oameni care cred cu smerenie, care suferă și iubesc, oameni în care adevăratul Dumnezeu, Dumnezeul iubitor ni se înfățișează. Și astăzi, Dumnezeu își are martorii Săi (martyres) în lume. Trebuie doar să fim treji pentru a-i vedea și auzi.

Mai mult decât oricând, astăzi Biserica este o „Biserică a Martirilor” și, prin urmare, o mărturie a Dumnezeului celui viu.

Cuvântul martir este preluat din codul de procedură. În procesul contra diavolului, Isus Hristos este primul martor al lui Dumnezeu, primul martir, urmat de atunci de nenumărați alții. Mai mult decât oricând, astăzi Biserica este o „Biserică a Martirilor” și, prin urmare, o mărturie a Dumnezeului celui viu. Dacă privim în jurul nostru și ascultăm cu o inimă trează, azi putem găsi martori peste tot, în special printre oamenii simpli, dar și la nivelurile înalte ale Bisericii, care îl mărturisesc pe Dumnezeu prin viața și suferința lor. Doar lâncezeala inimii ne face să nu ne dorim să-i recunoaștem. Una dintre sarcinile importante și esențiale ale evanghelizării este ca noi să înființăm, pe cât putem, lăcașuri ale credinței și, mai presus de toate, să fim capabili să le putem afla și recunoaște.

Trăiesc într-o casă, într-o comunitate mică de oameni ce descoperă mereu astfel de mărturii ale Dumnezeului celui viu în viața de zi cu zi, pe care mi le arată și mie cu bucurie. A vedea și a afla Biserica vie este o sarcină minunată care ne întărește și ne face să ne bucurăm continuu în Credința noastră.

La sfîrșitul acestor reflecții, aș dori să-i mulțumesc Papei Francisc pentru tot ceea ce face pentru a ne arăta mereu lumina lui Dumnezeu, care nici astăzi nu a dispărut. Mulțumesc, Sfinte Părinte!

Papa emerit Benedict XVI

(traducere realizată de Gelu Trandafir și Anca Cernea)