Deși China este azi a doua cea mai puternică țară din lume și cea mai redutabilă amenințare cu care s-a confruntat SUA și Occidentul de la sfârșitul Răzbiului Rece; cu toate că forța ei militară, greutatea economică și ambiția globală fac din cea mai populată țară din lume o provocare comparabilă, dacă nu chiar o provocare mai complexă decât a fost Uniunea Sovietică, China nu este un uriaș de trei metri, o figură impozantă cu o forță imensă și un intelect copleșitor.
Regimul comunist de la Beijing se confruntă tot mai multe probleme sistemice grave mai puțin cunoscute: țara îmbătrânește într-un ritm accelerat, e înconjurată de puteri ostile, este de dependentă de actori străini pentru mâncare și energie, perioada tehnocratică a PCC care a permis Chinezi să se dezvolte s-a încheiat și este înlocuită de rigiditatea leninistă a regimului Xi al ultimilor ani.
Despre lucrurile acestea vorbește articolul publicat în martie de Foreign Policy “China Is Not Ten Feet Tall”, tradus parțial mai jos.
Nu am tradus finalul și concluzia articolului, care reprezintă practic politica împăciuitoristă a stângii americane din utimii 12 ani, cea care a făcut din China amenințarea cu care ne confruntăm azi (politică împăciuitoristă ușor atenuată în Administrația Biden).
China nu e un uriaș de trei metri
China, se spune, crește inexorabil și este pe punctul de a depăși Statele Unite. China a devenit cel mai mare motor de creștere economică globală, cea mai mare națiune din punct de vedere comercial și cea mai mare destinație pentru investiții străine. A încheiat acorduri comerciale și de investiții majore în Asia și Europa și folosește Inițiativa Belt and Road – cel mai mare proiect de dezvoltare din secolul XXI – pentru a câștiga o influență mai mare în toate colțurile lumii. Exportă instrumente de supraveghere, încorporează tehnologie în rețelele de comunicații 5G și folosește capabilități cibernetice atât pentru a fura informații sensibile, cât și pentru a modela discursul politic peste hotare.
Transformă greutatea economică și politică în putere militară, folosind fuziunea civil-militară pentru a dezvolta capabilități de ultimă oră și pentru a-și intimida vecinii, inclusiv aliații și partenerii Statelor Unite precum Australia, India și Taiwan. Și acasă, reprimă fără milă peste tot, de la Hong Kong la Xinjiang, fără să acorde atenție criticilor din partea Statelor Unite și a altor guverne democratice.
Printre cei mai dornici furnizori ai acestei linii de mesaj se numără mijloacele de informare în masă afiliate guvernului Chinei. Proiectând siguranță de sine, nu au făcut rabat de la nimic în eforturile lor de a contrasta propriile realizări cu numeroase exemple de disfuncționalități americane. Ei indică imagini cu insurecționiști luând cu asalt Capitoliul SUA și cu cetățeni americani care stau la coadă pentru apă în timpul întreruperilor de curent electric din Texas, ca dovadă a decăderii „democrației occidentale”.
Ei glorifică succesul Chinei în „înfrângerea” COVID-19 și redeschiderea țării, în timp ce Statele Unite și alte țări occidentale încă se luptă pentru a opri răspândirea virusului. „Timpul și avântul sunt de partea noastră”, a declarat președintele chinez Xi Jinping într-un discurs din a cincea plenară a Partidului Comunist, în toamna anului trecut. În ianuarie, Chen Yixin, un oficial de vârf în securitate, a declarat într-o sesiune de studiu a Partidului Comunist Chinez: „Creșterea Orientului și declinul Occidentului au devenit o tendință”.
Sistemele autoritare excelează în a-și etala punctele forte și a-și ascunde slăbiciunile. Dar factorii de decizie politică de la Washington trebuie să fie capabili să facă diferența dintre imaginea prezentată de Beijing și realitățile cu care acesta se confruntă.
Un comentariu de Winston Frederick Sterzel despre sărăcia abjectă despre sărăcia în care încă trăiesc multe milioane de chinezi, probabil sute, în timp ce de la Beijing este declarată “victoria în războiul contra sărăciei extreme” – “un miracol“.
Winston Frederick Sterzel, cunoscut pe Youtube drept SerpentZA, e un sud-african care a trăit 14 ani în China – până în 2019, când a fost nevoit să fugă de represiunea PPCC în SUA.
China este a doua cea mai puternică țară din lume și cel mai redutabil concurent cu care s-a confruntat Statele Unite în ultimele decenii. Totuși, în același timp, și în ciuda numeroaselor defecte vizibile, Statele Unite rămân puterea mai redutabilă în relația SUA-China – și are motive întemeiate să creadă că poate rămâne așa. Față de toate obstacolele cu care se confruntă Statele Unite, cele cu care se confruntă China sunt considerabil mai mari.
În timpul Războiului Rece, secretarul Apărării, James Schlesinger, a avertizat împotriva „sindromului trei metri înălțime”: tendința factorilor de decizie din SUA de a-și considera concurenții sovietici drept figuri impozante cu o forță imensă și un intelect copleșitor. Un sindrom similar s-a impus astăzi în Statele Unite, iar prejudiciile nu sunt doar analitice. Concentrarea asupra punctelor forte ale Chinei fără a ține cont de vulnerabilitățile sale creează anxietate. Anxietatea creează nesiguranță. Nesiguranța duce la reacții exagerate, iar reacțiile exagerate produc decizii proaste care subminează competitivitatea Statelor Unite. O imagine clară despre China este primul pas în direcția unei politici corecte în privința chinei Chinei.
Evaluarea greșită a Regatului Mijlociu
China reprezintă cel mai direct test al politicii externe a SUA din ultimele decenii. De la Războiul Rece, nicio țară nu a contestat în mod serios conducerea SUA în mai multe regiuni ale lumii simultan. Combinația dintre forța militară, greutatea economică și ambiția globală face din China o provocare diferită – și mai complexă – decât reprezenta Uniunea Sovietică în timpul Războiului Rece.
În ultimii ani, Beijingul și-a exprimat clar ambițiile revizioniste. Acesta caută ajustări la distribuția puterii în sistemul internațional, ordinea de securitate în Asia, rolul și atribuțiile instituțiilor internaționale, libera circulație a informațiilor necenzurate peste granițe și natura liberală a ordinii internaționale existente. Vrea ca modelul său politic leninist și modelul economic dirijat de stat să fie acceptate și respectate. A semnalat că nu va accepta niciun fel de contestări la adresa concepției sale asupra propriilor granițe teritoriale sau la gestionarea afacerilor interne. Și a declarat obiectiv național căpătarea statutul de lider mondial într-un număr tot mai mare de tehnologii avansate, de la inteligență artificială la vehicule electrice.
Dar nu este deloc evident faptul că China va parcurge o cale liniară spre realizarea obiectivelor sale. Pentru o măsură exactă a provocărilor pe care China le pune intereselor SUA, punctele forte ale Beijingului trebuie evaluate împreună cu vulnerabilitățile sale. Xi și consilierii săi se confruntă cu un set de provocări la fel de rigid ca aproape oricine altcineva din lume.
Luați în considerare ascensiunea economică aparent de neoprit a Chinei. În realitate, provocările pe termen mediu sunt semnificative. China riscă să îmbătrânească înainte de a se îmbogăți, o societate încărunțită, cu fundamente economice în degradare, care împiedică creșterea. Populația aptă de muncă se micșorează deja; până în 2050, China va trece de la a avea opt muncitori per pensionar, cum e azi, la doi muncitori per pensionar. Mai mult, a epuizat deja majoritatea câștigurilor mari de productivitate care apar odată cu o populație care devine mai educată și mai urbană și care adoptă tehnologiile pentru a face producția mai eficientă.
China rămâne fără sectoare productive pentru a investi în infrastructură, iar creșterea nivelului datoriilor îi va complica și mai mult drumul de creștere. Numai în ultimul deceniu, datoriile Chinei au crescut de mai mult de două ori, de la 141% din PIB în 2008 la peste 300% în 2019. Datoria în creștere va face mai dificil pentru China să-și cumpere drumul de la producția low-end, la producția cu valoare adăugată ridicată, așa cum au făcut Coreea de Sud și Taiwan la niveluri similare de dezvoltare.
Între timp, sistemul politic crește din ce în ce mai sclerotic pe măsură ce puterea devine mai concentrată în jurul lui Xi. Odată renumit pentru competența tehnocratică, Partidul Comunist Chinez devine mai bine cunoscut pentru rigiditatea sa leninistă. Spațiul pentru experimentare în politicile locale pare să se micșoreze, pe măsură tot mai multe decizii se concentrează la Beijing. Structura de decizie de sus în jos a făcut, de asemenea, mai dificilă pentru oficiali revizuirea deciziilor trecute sau să raporteze vești proaste la vârf. Această dinamică a contribuit probabil la reacția lentă la focarul COVID-19 din Wuhan.
Deși conducerea a obținut rezultate notabile în ameliorarea sărăciei extreme, aceasta a devenit și tot mai nerăbdătoare și nedispusă la compromisuri în suprimarea perceputelor amenințărilor la autoritatea sa. Etosul rigid al Beijingului de a-și impune voința în regiunile periferice ale țării, inclusiv, dar fără a se limita la Xinjiang, poate aduce probleme viitoare. Pe plan extern, China se confruntă cu obstacole formidabile în calea ambițiilor sale. Represiunea Beijingului acasă, asertivitatea în străinătate și eforturile de a ascunde detalii inițiale critice în jurul pandemiei coronavirusului au contribuit la creșterea percepției negative în privința Chinei.
Potrivit sondajului Pew din octombrie 2020, punctele de vedere nefavorabile asupra Chinei au atins maxime istorice într-un grup divers de țări. Beijingul se va confrunta, de asemenea, cu tot mai multe constrângeri bugetare în inițiativele sale masive de peste mări în următorii ani, pe măsură ce se confruntă atât cu o economie care încetinește, cât și cu cerințele în creștere din partea unei societăți care îmbătrânește.
Din perspectivă strategică, armata Chinei probabil va rămâne relativ constrânsă în viitorul previzibil în capacitatea sa de a proiecta forță dincolo de periferia sa imediată, darămite să combine proiecția puterii cu influența politică și economică la scară globală – trăsături definitorii ale unei superputeri. China se confruntă cu o geografie extrem de dificilă. Se învecinează cu 14 țări, dintre care patru au arme nucleare și cinci dintre ele au dispute teritoriale nerezolvate cu Beijingul.
Acestea includ o Japonie îmbătrânită, dar bogată, o Indie în ascensiune și naționalistă, o Rusie revanșardă, o Coree de Sud puternică tehnologic și un Vietnam dinamic și hotărât. Toate aceste țări au identități naționale rezistă subordonării față de China sau de interesele sale. Iar Statele Unite mențin o prezență militară constantă în regiune, susținută de acorduri de bază și de acces în țările de la periferia Chinei.
China este, de asemenea, vulnerabilă în ceea ce privește securitatea alimentară și energetică. Îi lipsește suficient teren arabil pentru a-și hrăni populația și importă aproximativ jumătate din petrolul său din Orientul Mijlociu. Într-un conflict, capacitatea navală chineză ar fi insuficientă pentru a împiedica ca Chinei să îi fie tăiat accesul la rezerve vitale. Beijingul depune eforturi ca să remedieze această vulnerabilitate, dar nu există soluții rapide sau ușoare.
Motive pentru încredere
Miscarea bipartidă a Washingtonului din ultimii ani către o abordare dură a Chinei a fost provocată mai ales de Beijing: liderii chinezi au devenit tot mai nerăbdători în agresivitatea lor de a-și urmări ambițiile și s-au bazat tot mai mult pe naționalism, în special pe măsură ce ideologia și performanța economică sunt tot mai puțin surse de coeziune socială. Dar o mare parte din schimbarea atitudinii din Washington a fost, de asemenea, determinată de un sentiment de panică în creștere față de punctele forte ale Chinei, ducând la o criză de încredere americană.
Puteți urmări și povestea fugii de PCC a lui Matthew Tye (laowhy86 pe Youtube), după 10 ani în care a trăit, a muncit, s-a căsătorit și a făcut un copil cu o chinezoaică, în China:
Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.
