Forțele care promovează guvernanța globală reprezintă un actor, roată motrice sau participant serios în politica mondială. Transnaționalismul, sau globalismul, dispune de o ideologie si o bază social-materială. Și, în mod crucial, dispune de o conexiune americană redutabilă.

Ideologia este utopică: visul veșnic de pace și prosperitate mondială în cadrul unui regim global binevoitor. Mai mult, proiectul globalist este bipartizan atât din punct de vedere al ideilor, cât și al instituțiilor.

Democrata Anne Marie Slaughter, care a condus biroul de planificare și elaborare de politici din cadrul Departamentului de Stat în perioada Obama, a declarat că guvernarea globală înseamnă că națiunile vor ceda autoritatea lor suverană instituțiilor supranaționale, în cazurile care necesită soluții globale la probleme globale. Astfel, a stabilit ea, rețelele transnaționale „pot îndeplini multe dintre funcțiile unui guvern mondial – legislație, administrare și adjudecare – fără a lua forma explicită a unui guvern mondial”, creând astfel un stat de drept global.

Republicanul Richard Haass a deținut, sub președintele George H. W. Bush, aceeași funcție în cadrul Departamentul de Stat. Haass este în prezent șeful Consiliului pentru Relații Externe (Council on Foreign Relations). În urmă cu mai bine de un deceniu el a spus că a sosit momentul să „regândim” suveranitatea, argumentând prin faptul că „suveranitatea nu numai că devine mai slabă în realitate, ci și trebuie să devină mai slabă”.

Robert Kagan în 2008, la acea vreme consilier al campaniei prezidențiale a senatorului John McCain, a declarat că „Statele Unite. . . nu ar trebui să se împotrivească, ci să îmbrățișeze o lume în care suveranitatea națională este diminuată și coordonată.”

Baza social-materială a transnaționaliștilor se află în cadrul a numeroase instituții și organizații. De exemplu în cadrul conducerii Națiunilor Unite; în rândul birocraților de la Organizația Mondială a Comerțului, Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială; printre judecătorii de la Curtea Mondială de la Haga, Curtea Penală Internațională și Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Baza socială include cu siguranță conducerea Uniunii Europene (care este un model de guvernare supranațională) și administratorii acesteia din Comisia Europeană, judecătorii de la Curtea Europeană de Justiție și alți oficiali ai UE. Ea include organizații neguvernamentale internaționale (de exemplu Amnesty International, Human Rights Watch, Greenpeace, fundațiile Open Society ale lui George Soros etc.) și îi include pe „Davosiști”, liderii corporatiști mondiali care participă la Forumul Economic Mondial de la Davos, Elveția.

În mod semnificativ, există o prezență americană puternică în cadrul forțelor guvernării globale: fundații majore (Ford, Rockefeller, Carnegie, etc.) și lumea academică americană; Asociația Avocaților din America, care susține deschis „statul de drept global”; și, bineînțeles, lideri ai celor mai importante corporații globale americane. Astfel, vicepreședintele Coca-Cola a remarcat odată: „Noi nu suntem o companie americană.” Știați acest lucru? Așadar Coca-Cola nu este o „companie americană”.

Un director executiv de la Colgate-Palmolive a declarat: „Nu există nicio mentalitate care să pună această țară (Statele Unite) pe primul loc.” Când era o jurnalistă care scria pentru publicația The Atlantic, actualului ministru canadian de externe Chrystia Freeland i-a fost comunicat de către un director executiv american, șef al uneia dintre cele mai mari companii financiare din lume, de fonduri speculative, că pe el nu îl preocupă „secarea resurselor clasei mijlocii americane”. El a spus că, dacă economia globală „ridică patru persoane din China și India” în clasa de mijloc iar între timp „un american este eliminat din clasa de mijloc, atunci acesta nu ar fi un negoț deficitar.” Samuel Huntington a descris acest proces drept „deznaționalizarea” elitelor corporatiste americane.

Și chiar mai semnificativ, statul național american aflat în subordinea administrației Obama a promovat progresivismul transnațional și diminuarea suveranității democratice. Așa cum Obama a declarat Națiunilor Unite în 2016:

Ne-am legat puterea de legile și instituțiile internaționale. . . Sunt convins că, pe termen lung, renunțarea la libertatea de acțiune – nu capacitatea noastră de a ne proteja, ci de a ne lega de regulile internaționale pe termen lung – ne îmbunătățește securitatea.

Proiectul de guvernare globală a fost serios contestat, pentru prima dată, odată cu referendumul Brexit, alegerea lui Donald Trump și ascensiunea naționaliștilor democratici conservatori în tot Occidentul. Se pare că „arcul istoriei” a fost modificat.

Așadar, care este miza acestui conflict între suveranitatea democratică și progresivism transnațional (sau globalism)?

Este vorba despre cele mai vechi întrebări din politică, examinate de Platon și Aristotel: cine ar trebui să conducă și pe ce bază? Cine face regulile după care suntem guvernați? Ce este legitim și ce nu?

Programul pentru Conferința Națională Conservatoare afirmă că, de la căderea zidului Berlinului, mulți conservatori americani “s-au atașat din ce în ce mai mult de viziunea unei ‘ordini liberale globale bazate pe reguli’, care ar aduce pace și prosperitate întregii lumi, în timp ce independența națiunilor se atenuează.”

Așadar, să examinăm această „ordine globală liberală bazată pe reguli”, care a luat avânt după 1989.

După căderea zidului Berlinului, mulți conservatori au îmbrățișat apelul președintelui George HW Bush pentru o „nouă ordine mondială”. Părea să fie o consolidare a victoriei
obținută de Occident în urma războiului rece și, prin urmare, părea să anunțe construirea unei ordini globale Reagan-Thatcher bazată pe extinderea democrației liberale și a piețelor libere.

Dar „regulile” din această ordine globală liberală au început să „evolueze” (așa cum le place academicienilor să spună). În anii 1990 au fost instituite Tratatul ONU al Minelor Terestre și Curtea Penală Internațională de către forțele globaliste (inclusiv de state naționale europene, ONG-uri americane și fundații), îndreptate împotriva intereselor suveranității americane.

Recunoscând în septembrie 2000 această nouă provocare transnațională, John Bolton a descris viitorul conflict dintre „globaliști și americaniști” într-un articol publicat de jurnalul facultății de drept al universității din Chicago. La acel moment, în urmă cu 19 ani, Bolton a avertizat că trebuie să luăm în serios guvernanța globală ca amenințare la adresa suveranității democratice.

Un deceniu mai târziu administrația Obama făcea presiuni asupra statelor naționale democratice, în numele ordinii globale liberale, de a adera la politicile sociale progresiste privind feminismul radical, avortul, LGBT și problemele de gen.

Între timp UE a forțat înlăturarea liderilor aleși democratic din Italia și Grecia și, condusă de Germania, a facilitat migrația în masă din lumea în curs de dezvoltare fără acordul cetățenilor din statele naționale democratice europene. Se observă că „regulile” s-au schimbat, pe măsură ce ordinea globală liberală proiectată de conservatorii Reagan-Thatcher s-a transformat în ordinea transnațională progresivistă a lui Barack Obama și Angela Merkel.

Întrebarea crucială, într-o ordine globală bazată pe „reguli”, este în mod firesc cine face regulile? Suntem constant asigurați verbal de cercurile conducătoare ale politicii externe, dominată de „internaționaliști liberali” autoproclamați (care sunt, în realitate, progresiști ​​transnaționali) – „nu vă faceți griji, americanii și aliații lor democratici vor face regulile.”

Da, este adevărat că elitele americane vor juca un rol major în formarea de „reguli globale”. Prin urmare, ar trebui să aruncăm o privire atentă la ceea ce spun elitele americane.

G. John Ikenberry, profesor universitar la Princeton, specialist în relații internaționale și susținător al guvernării globale, se întreabă cum pot statele naționale “să împace viziunea liberală internațională a unei autorității sporite asupra statului-națiune – în cadrul căreia există o contribuție colectivă și o punere în comun a suveranității – cu democrația liberală internă, bazată pe suveranitatea populară.” El recunoaște că „Aceasta este problema nerezolvată din cadrul proiectului liberal internațional.”

Răspunsul lui Ikenberry este îngropat în mai multe note de subsol din cartea sa Leviatanul Liberal. El îi citează pe Robert Keohane și Joseph Nye, specialiști americani în relații internaționale. Argumentul lor este că nu se poate pune baza pe democrațiile naționale pentru formularea „regulilor” globale, întrucât acestea nu iau în seamă interesele străinilor (Keohane citează explicit Statele Unite și Israel ca mari contravenienți în această privință.)

Având în vedere „limitările” suveranității democratice – a autoguvernării democratice – specialiștii americani în relații internaționale susțin că legitimitatea ordinii bazate pe reguli se află în „comunități epistemice externe” și în „actorii epistemici externi”. Ați priceput? „Actorii epistemici externi”. Cu alte cuvinte, pentru transnaționaliștii americani și experții mondiali în drept internațional, drepturile omului, mediul, echitatea de gen și altele asemenea s-ar bucura de o legitimitate mai mare numai prin crearea de „reguli globale”, spre deosebire de încredințarea acestora oficialilor aleși în mod democratic. Aceasta este o rețetă pentru guvernarea post-democratică.

Fără îndoială, clasa conducătoare americană este crucială pentru succesul proiectului de guvernare globală post-democratică. Datorită puterii statului național american, supunerea Statelor Unite în fața autorității globale trebuie să fie voluntară. Acesta este visul progresiștilor transnaționali americani (inclusiv al elitelor noastre corporatiste) – America să ofere ceea ce ei salută drept „autoritate” în crearea și apoi supunerea față de „regulile” unui regim juridic supranațional.

Acesta este sensul pe care îl înțelege asociația americană a juriștilor atunci când pledează pentru „statul de drept global”. Acest lucru a vrut să-l spună Robert Kagan atunci când a afirmat că Statele Unite „nu ar trebui să se opună, ci să primească cu brațele deschise o lume în care suveranitatea națională este comună și diminuată”.

Acest lucru l-a transmis președintele Bill Clinton atunci când i-a spus omului său de încredere Strobe Talbott că „trebuie să construim un sistem social global” pentru o lume în care America nu mai deține rolul de lider. Talbott a menționat că Clinton a fost „atent să nu transmită” aceste convingeri „în timp ce era în funcție”.

Și tot acest lucru a vrut să-l spună președintele Obama atunci când a declarat Națiunilor Unite, în 2016, că America își va spori de fapt securitatea „prin cuplarea noastră la legile și instituțiile internaționale”, prin „renunțarea la libertatea de acțiune” și prin „aderența noastră la regulile internaționale pe termen lung”. Astfel, în viziunea utopică a transnaționaliștilor, omida americană se transformată în fluturele guvernării globale.

Gândirea conservatoare a ignorat provocarea globalistă timp de decenii. Vestea bună este că administrația Trump ia în serios conflictul dintre suveranitatea democratică și guvernanța globală.

Președintele Trump a menționat suveranitatea națională de mai mult de 20 de ori cu ocazia discursului său din 2017 la ONU. El a început prin a declara „În afacerile externe noi reînnoim principiul suveranității.” El a afirmat că „Succesul nostru depinde de o coaliție de națiuni puternice și independente, care își îmbrățișează suveranitatea pentru a promova securitatea, prosperitatea și pacea.”

În anul următor președintele Trump a declarat Națiunilor Unite:

Națiunile suverane și independente sunt singurele vehicule prin care libertatea a supraviețuit vreodată, iar democrația s-a perpetuat. . . deci trebuie să ne protejăm suveranitatea și prețuita noastră independență. . . Respingem ideologia globalismului și îmbrățișăm doctrina patriotismului.

Secretarul de stat Mike Pompeo, vorbind la Bruxelles, a declarat că „misiunea noastră este să reafirmăm suveranitatea, să reformăm ordinea internațională liberală și dorim ca prietenii noștri să ne ajute și să își exercite de asemenea suveranitatea lor.” Discursul a fost numit „Restabilirea rolului statului națiune în cadrul ordinii internaționale liberale”. Cu alte cuvinte Pompeo a susținut că ordinea globală liberală s-a îndepărtat prea mult de idealul suveranității și trebuie „refăcută”, sau „reformată”.

După câteva luni Pompeo a spus la Institutul Claremont:

Țările din întreaga lume își redescoperă identitățile naționale, iar noi le sprijinim. Le cerem să facă ceea ce este benefic pentru cetățenii lor. Valul surprizelor electorale a ajuns din Marea Britanie în Statele Unite și s-a extins și mai departe, până în Brazilia.

În prezent asistăm la trezirea unui conservatorism de factură națională care a fost latent, dar care a fost mereu alături de noi. Pentru a răspunde la întrebarea pusă în programul conferinței – conservatorismul național nu este un „uzurpator” al conservatorismului politic, ci esențial pentru supraviețuirea, nu numai a conservatorismului, ci a statului național democratic.

Vechea formulă conservatoare care a ignorat, în esență, provocarea pe plan extern a progresismului transnațional – și provocarea pe plan intern a politicilor identitare și multiculturaliste – nu este adecvată pentru a face față amenințărilor contemporane din partea liberalismului global al Stângii progresiste.

Conservatorismul național (în țara noastră l-am putea numi americanism) este necesar pentru a încadra cele două probleme de bază ale timpului nostru: provocarea externă din direcția globalismulului pe care l-am examinat și provocarea internă strâns legată de politicile identitare, multiculturalism, intersecționalitate, corectitudinea politică, justiția socială, tot ce institutul Claremont și mai mulți vorbitori de la Conferința Conservatorismului Național au identificat drept adversarul principal cu care se confruntă națiunea noastră în prezent.

Pe ambele fronturi, extern și intern, suntem acum implicați într-un conflict care va determina nu doar direcția politică, ci existența statului național democratic în America, Marea Britanie, în Occident și în întreaga lume.

John Fonte

PRELUAT DIN   American Greatness