Articol apărut pe data de 15 septembrie 2017, înainte de alegerile parlamentare naționale din Germania în acel an.

Candidații la viitoarele alegeri străbat țara de parcă ar fi pe picioroange. Ei vorbesc și promit una și alta, dar criza refugiaților, care îi preocupă pe oameni de doi ani și se află sus de tot pe lista preocupărilor cetățenești, este de obicei ignorată. Așa se face că, dincolo de satisfacția dată de economie, această temă bolborosește asurzitor, dar este neluată în seamă.

Cetățenii îngrijorați sunt supărați mai ales deoarece nu primesc răspuns la întrebările lor urgente. Câți migranți, din culturi străine, va mai accepta Germania? Cum rămâne cu (ne)integrarea celor aproximativ 1,7 milioane de persoane care au solicitat azil din 2014? Care sunt costurile financiare ale oficial proclamatei „culturi a ospitalității” și cine plătește pentru aceasta? Lumea se simte ca în zicala despre elefantul care tronează în mijlocul camerei, dar despre care nimeni nu vrea să vorbească.

Acest lucru este posibil și deoarece acest elefant, chiar dacă prezent în cameră, nu apare la dimensiunea sa reală. Costurile pentru refugiați sunt împărțite în mai multe categorii. Orice persoană care solicită guvernului de la Berlin o sumă totală va fi direcționată către un labirint de statistici și responsabilități. Există tot felul de cifre, dar singura cifră decisivă nu există: cea a tuturor cheltuielilor pentru un grup de oameni clar definit. Pentru o țară în care de altfel totul este contabilizat până la ultimul șurub, așa ceva nu poate fi explicat decât prin teama de cetățeni. Jörg Bogumil, rezident în Bochum și expert în administrația publică, a identificat, de asemenea, și o „lipsă crasă organizatorică și de competență”.

La urma urmei, acestea nu sunt mărunțișuri, ci obligații bugetare uriașe. Numai guvernul federal dorește să aloce pentru refugiați 93,6 miliarde de euro, din 2016 până în 2020. Din moment ce statele federale afirmă că vor fi rambursate cel mult jumătate din costuri, putem estima anual între 30 și 40 de miliarde de euro. Nu este clar dacă sunt incluse și cheltuielile adiționale pentru 180.000 locuri noi de grădiniță, 2.400 de școli primare suplimentare și 15.000 de ofițeri de poliție în plus.

Instanțele administrative solicită 2000 de judecători noi pentru a face față valului de cereri azil, care a crescut de patru ori din 2015, ajungând în prezent la 200.000 de cereri anual. Institutul Robert Koch, la rândul său, arată o creștere drastică a bolilor infecțioase periculoase, cum ar fi tuberculoza sau SIDA, care au pătruns în țară cu valul de refugiați.

Gerd Müller, ministrul dezvoltării, confirmă în mod indirect aceste sume uriașe. Politicianul CSU declară: „Pentru un milion de refugiați, guvernul federal, statele și municipalitățile cheltuiesc 30 miliarde de euro anual. Acești bani ar fi fost mai bine investiți în țările de origine.” Institutul Economiei Germane (IW) a calculat suma de 50 miliarde eruo anual pentru toți refugiații. Institutul Kiel pentru Cercetare Economică calculează până la 55 de miliarde euro pe an.

În comparație: acesta e bugetul pe anul în curs al ministerului federal al transporturilor (27,91 miliarde euro) însumat cu cel al ministerului pentru educație și cercetare (17,65 miliarde euro) și cu cel al ministerului pentru familii, femei, persoane în vârstă și tineri (9,52 miliarde euro). Sau, altfel spus: dacă luăm în considerare calculul ministrului Müller, atunci fiecare persoană care solicită protecție în Germania costă 2500 de euro lunar. Aceasta corespunde sarcinii fiscale a doisprezece salariați medii (3000 de euro pe lună, clasa fiscală III); sau corespunde sarcinii fiscale a cinci persoane singure (necăsătorite, clasa I de impozitare) din această categorie de venituri medii. Pentru un migrant tânăr, neînsoțit, se estimează chiar până la 5000 de euro pe lună.

Între timp, niciun economist sau manager nu afirmă că imigrația în masă este o binecuvântare pentru statul german. Dimpotrivă, din cauza nivelului scăzut al educației migranților, cercetătorul financiar Bernd Raffelhüschen calculează „că fiecare refugiat, pe parcurul vieții sale, costă în medie 450.000 de euro”. La două milioane de imigranți până în 2018, aceasta înseamnă un cost total de 900 miliarde de euro.

Însă cifrele ar putea fi chiar mai mari, din cauza numărului mare de șomeri pe termen lung. Doar 13% dintre refugiați lucrează în prezent și majoritatea sunt doar stagiari sau asistenți. Aceasta deoarece 59% dintre aceștia nu au o diplomă școlară, iar mulți sunt analfabeți.

Prin urmare, perspectivele sunt sumbre. Dar despre acest lucru nu se vorbește în politica germană și în peisajul mediatic german sau, dacă da, atunci foarte pe ocolite și sinuos.

PRELUAT DIN   Neue Zürcher Zeitung