De la Curtea Constituțională la Curtea Supremă

În prima parte a acestei serii, unde am descris lupta din anii 2015-2016 dintre guvern și opoziție pentru Tribunalul Constituțional, am explicat în esență mecanismul și cauzele actualei dispute asupra Curții Supreme. Disputa privind Tribunalul Constituțional a fost începută, să reamintim încă o dată, de coaliția PO-PSL, între alegerile prezidențiale și cele parlamentare din 2015, cu un scop clar și cât se poate de antidemocratic: acela de a face ca alegerile parlamentare să devină irelevante. Este greu să nu zâmbești ironic acum, văzându-i pe aceiași oameni, drapați în apărători ai democrației și fluturând textul unei constituții pentru care au de fapt un profund dispreț. Același mecanism a funcționat și în cazul conflictului din jurul Curții Supreme, și chiar tactica opoziției este aceeași – grupuri auto-desemnate, auto-alcătuite, funcționând pe baza unor proceduri create de ele și într-o componență definită tot de ele, se pretind a fi organe constituționale ale puterii judecătorești.

Cine ce este?

Un grup de judecători ai Tribunalului Constituțional nu este Tribunalul Constituțional, dacă emite pronunțări într-o alcătuire care contravine reglementărilor prevăzute de lege. De aceea, guvernul a refuzat, la vremea respectivă, să îi publice „verdictele”. La fel se întâmplă în cazul Curții Supreme. Componența, structura, procedurile și sfera de competență ale acesteia sunt decise de legiuitor, adică de Sejm, nu de Curtea Supremă însăși. Articolul 176.2 din Constituție prevede: „Structura și competența instanțelor de judecată, precum și procedurile în fața instanțelor sunt stabilite prin lege”. Prin urmare, baza legală pentru funcționarea instanțelor, printre care și a Curții Supreme, este creată de Sejm, și nu de instanțele însele, nici măcar de Curtea Supremă, care nu are dreptul să aprobe sau să respingă deciziile puterii legislative în această privință. Nici Tribunalul Constituțional, nici Curtea Supremă nu pot decide singure în ce alcătuire trebuie să se pronunțe. De aici refuzul guvernului de a publica „hotărârile Tribunalului Constituțional”; guvernul avea obligația să se comporte astfel, întrucât acele hotărâri nu erau hotărâri ale Tribunalului Constituțional. O asemenea uzurpare a competenței de către Tribunalul Constituțional nu ar putea fi tolerată într-un stat de drept. Astăzi, aceeași poveste se repetă în legătură cu Curtea Supremă, care s-a considerat competentă să pronunțe asupra legilor Sejm-ului (Legea Curții Supreme îi dă acesteia dreptul de a emite opinii cu privire la legile care se referă la sistemul judiciar, dar nu și pe acela de a se pronunța asupra legalității acestora. O opinie nu este un verdict, ea poate fi acceptată sau respinsă). Hotărârile cu caracter obligatoriu privind constituționalitatea legilor sunt pronunțate de Tribunalul Constituțional, nu de Curtea Supremă.

Separarea celor trei puteri nu înseamnă dominația puterii judecătorești automandatate asupra altor autorități

În lume nu există vreun stat democratic în care instanțele să se aleagă ele singure, să-și stabilească singure atribuțiile, sfera de competență, componența și modul de pronunțare, neîndeplinind voința legiuitorului, adică a parlamentului, ci urzurpându-i acestuia competențele.

Disputa asupra justiției este legată de răspunsul la întrebarea dacă se aplică sau nu articolul 4. din Constituția Republicii Polone: „1. Puterea supremă în Republica Polonă aparține Poporului. 2. Poporul își exercită puterea prin reprezentanții săi sau în mod direct.” Nu scrie nicăieri: „3. Cu excepția puterii judecătorești, care aparține corporației judecătorilor, poporul neavând niciun cuvânt de spus în ceea ce o privește”.

Executivul (Guvernul) este controlat de Sejm sau direct de alegători (Președintele) și de instanțe. Puterea legislativă este controlată direct de alegători și de instanțe, în măsura competenței lor, determinate de Sejm. Cu toate acestea, instanțele își arogă prin uzurpare noi puteri și nu sunt controlate de nimeni, în afară de judecătorii înșiși, din cadrul corporației judecătorești. Practica arată că acest control este ineficient, iar judecătorii nu răspund de fapt în fața nimănui pentru nimic.

A doua întrebare este: „De unde vin judecătorii și de unde ar trebui să vină?” Oare una dintre cele trei puteri în stat, căreia toți cetățenii suntem forțați să i ne supunem, trebuie să se afle în afara oricărui control al cetățenilor și să funcționeze pe baza unei cooptări corporatist-nepotiste, într-un format inițiat prin decizia Consiliului de Stat al Republicii Populare Polone și a cărui fidelitate față de acest sistem s-a verificat în timpul legii marțiale? Pentru că aceasta este situația.

Retorică înșelătoare

Opoziția susține că independența justiției este încălcată prin spargerea monopolului corporativ al judecătorilor, care până în prezent s-a reprodus doar pe baza mecanismului de cooptare descris mai sus. Încălcarea independenței instanțelor judecătorești ar consta în supunerea lor față de suveranitatea democratică a cetățenilor, prin determinarea de către Sejmul Republicii Polone a structurii sistemului de justiție și alegerea persoanelor din organele care de facto desemnează judecătorii și controlează activitatea instanțelor. Din motive propagandistice, opoziția evită în retorica sa formulări care fac referire la rolul Parlamentului Polonez – preferă să vorbească despre rolul politicienilor, ca și cum aceștia ar fi autoproclamați, fără mandat electoral democratic. Judecătorii nu au un astfel de mandat și până acum au fost „mandatați” de propriul mediu corporativ. Expertiza juridică este adusă ca argument aici, dar puterea judiciară nu este aceeași cu „puterea” unui medic asupra unui pacient, sau a unui profesor la o universitate. Este autoritate publică și obligatorie. Putem schimba doctorul sau universitatea atunci când nu suntem mulțumiți de ei; judecătorul – nu.

Nu suntem o „tânără democrație”

Polonia nu este o „tânără democrație”, după cum afirmă Comisia de la Veneția. Democrația franceză este socotită din 1871, iar ultima lovitură de stat a pus-o în pericol în 1961, când comando-urile armatei coloniale din Algeria au debarcat în Corsica. Democrația italiană contemporană este socotită de la răsturnarea lui Mussolini, adică din 1943, cea germană – din 1949, cea portugheză – din 1973, cea greacă – din 1974, cea spaniolă – din 1975. Oare la 30 de ani de la aceste date, numea cineva aceste țări „tinere democrații”? RFG era o „tânără democrație” în 1979? Sau Spania, în 2005? Care au fost tradițiile democratice anterioare ale acestor țări?

Tradiția vechii democrații poloneze și moștenirea regimului comunist

Din 1505, cu excepția perioadelor de ocupație, regula în vigoare în Polonia a fost că, în calitate de cetățeni, ne supunem numai acelor legi pe care le stabilim noi înșine; iar de la statutele lui Sigismund cel Bătrân din 1530 și 1538, regula a fost că ne supunem numai acelor autorități pe care noi înșine le instituim. Judecătoriile din Polonia erau alese și controlate de cetățeni încă de la privilegiul de la Cerekwica-Nieszawa, din 1454. Sejmik-urile (consiliile) locale alegeau fiecare câte patru judecători, iar din acest grup regele numea completele de judecată. În Constituția din 3 mai (1791, n.trad.), judecătoriile și tribunalele, în funcție de rangul lor, erau alese de Sejm (cele centrale) sau de Sejmik-uri (cele locale). Constituția din 1791 este considerată pe bună dreptate momentul în care este introdus în Polonia sistemul separării puterilor, iar cei care susțin că alegerea judecătorilor „de către politicieni” și determinarea structurii și competențelor instanțelor de către legiuitor este o încălcare a acesteia, bat câmpii. Dimpotrivă, este chiar esența ei.

Legiuitorul, adică Sejmul compus din deputați – adică politicieni aleși care decid, așa cum se cuvine într-o democrație, cu majoritatea voturilor – adoptă legi care definesc regulile activității instanțelor, iar acestea judecă pe baza acestor principii și nu încearcă să înlocuiască legiuitorul. Ideea ca judecătorii ar trebui să fie numiți de către trimisul țarului, iar apoi acest grup ar urma să-și numească succesorii pe principii nepotist-corporatiste până la sfârșitul lumii, fără controlul cetățenilor, ar fi fost pe bună dreptate luată în râs de strămoșii noștri și considerată o farsă amuzantă. De ce am lua-o în serios acum? De ce ar trebui să facem o excepție pentru puterea judecătorească și să renunțăm să o instituim noi, ca cetățeni, în favoarea corporației profesionale a judecătorilor, care funcționează pe baza principiului menționat mai sus, al cooptării nepotist-corporatiste la un grup format de către trimișii sovieticilor, pe timpul regimului comunist?

Fie vom fi cetățeni, fie vom fi supuși

Este uimitor faptul că până acum am răbdat o corporație care își însușește „dreptul” de a ne judeca fără niciun control din partea cetățenilor. O corporație selectată de către comuniști și bazată pe un mecanism care îi conservă tocmai acest caracter. În fiecare zi avem dovezi proaspete care arată cât de bolnav este acest sistem. De la neputința de a-i condamna pe criminalii legii marțiale^1., trecând prin „judecători la telefon”^2., instanțe care recunosc existența unor proprietari de case în vârstă de 140 de ani^3., până la achitarea judecătorilor care comit infracțiuni de drept comun^4.. Curtea Supremă a diferențiat recent statutul juridic al cetățenilor polonezi în funcție de apartenența lor profesională, anulând hotărârile pronunțate cu participarea judecătorilor numiți de noul KRS (noul CSM), când acestea se referă la judecători și menținându-le când se referă la cetățenii obișnuiți^5.. Desființarea acestui sistem corporatist este în interesul vital al Republicii. Apărarea sa, pe de altă parte, își găsește o foarte slabă justificare morală și contrazice și cel mai elementar simț al dreptății.

Nu putem să dăm înapoi. Fie guvernează polonezii, fie „casta” și străinătatea. Fie noi, cetățenii, suntem Republica Polonă, fie suntem supuși ai castei „mandarinilor”, care ne guvernează cu de-la-sine putere și fără consimțământul nostru.

traducere: Anca Cernea

Note traducător:

1.Despre crimele Legii Marțiale instaurată în 1981 în Polonia, mai multe detalii găsiți aici: https://inliniedreapta.net/13-decembrie-1981-legea-martiala-din-polonia-o-lista-a-mortilor/ Principalii responsabili ai Legii Marțiale, deci autorii morali ai acestor crime (și nu numai), generalii Wojciech Jaruzelski și Czesław Kiszczak, au scăpat, datorită justiției rămase nelustrate, de pedeapsa cuvenită, cel puțin aici, pe pământ.
S-au tot fofilat prin procese, precum Iliescu prin dosarele Revoluției și Mineriadelor, până au plecat pe lumea cealaltă – Jaruzelski în 2014, Kiszczak în 2015 – fără să fi făcut nici măcar o zi de pușcărie. Ba dimpotrivă, în acest timp s-au bucurat din plin de viață și de tihna uriașelor lor averi și pensii. S-au bucurat inclusiv de apreciere și laude din partea celor mai influente personaje publice și instituții de stat. Adam Michnik, „legendarul” și „emblematicul” (cel puțin pentru ziare.com, adevărul.ro și observatorcultural.ro) îi făcea „oameni de onoare” prin 2000, într-o ediție special dedicată a ziarului condus de el, Gazeta Wyborcza. În 2010, imediat după Smolensk, Bronisław Komorowski, devenit președinte interimar, s-a dus la Moscova, luându-l cu el pe bătrânul general, în delegația oficială.
Jaruzelski a fost acuzat de Institutul Memoriei Naționale (un fel de omolog polonez al CNSAS+IICCMER, dar având și atribuții de procuratură) că a condus o grupare criminală înarmată, care a pregătit și impus în mod ilegal Legea Marțială în Polonia, la 13 decembrie 1981. Într-un alt proces, el a fost acuzat, de asemenea, de a fi comandat masacrul muncitorilor de pe Țărmul Mării Baltice (Gdańsk-Gdynia) în decembrie 1970.
Justiția s-a tot tărăgănat, a tot cerut noi expertize și noi completări la dosar. La cererea apărării, prin 2008, Judecătoria districtuală Varșovia i-a cerut procurorului să-i audieze ca martori pe Margaret Thatcher și Mihail Gorbaciov. Avocații inculpaților, în al 9-lea cer, declarau atunci ziariștilor că li se părea foarte puțin probabil ca Rusia să furnizeze toate informațiile din arhive în legătură cu Legea Marțială din Polonia, așa cum ceruseră judecătorii. Cam așa s-a și întâmplat, că doar asta era ideea.
Cu toate acestea, în 2012 Judecătoria districtuală Varșovia a constatat, în sfârșit, că legea marțială a fost introdusă ilegal de un grup infracțional secret condus de Jaruzelski, pentru a lichida Solidaritatea, pentru a conserva sistemul politic și pozițiile personale ale membrilor grupului în structurile de putere. Dar instanța a decis o condamnare simbolică, de doi ani de suspendare, pentru fostul Ministru de Interne, generalul Czesław Kiszczak.
Cât despre Jaruzelski, în vara lui 2011 expertiza medico-legală stabilise că pentru cel puțin 12 luni generalul nu poate participa la procese, din motive de sănătate – ca urmare, procesele au fost suspendate în mod oficial. La mijlocul anului 2012 o echipă de medici experți de diferite specialități a decis că Jaruzelski nu se mai putea prezenta la procese niciodată. Iar dacă bătaia de joc nu era completă, în vara 2013 sănătatea i-a permis totuși lui Jaruzelski să își sărbătorească zgomotos aniversarea a 90 de ani, printr-un mare bairam la un hotel de lux din capitală, cu musafiri – celebrități din înalta societate, eveniment monden relatat cu nesaț de toate tabloidele, puțin lipsind ca generalul să fie sărbătorit chiar și în Sejm.

2. Este vorba de judecătorul Ryszard Milewski, la vremea telefonului despre care e vorba, 2012, Președintele Judecătoriei de district Gdańsk. Un jurnalist, Paweł Miter, l-a sunat pe Milewski prezentându-se ca fiind „de la Cancelaria Primului Ministru” (pe atunci Donald Tusk), „asistentul lui Tomasz Arabski” (pe atunci Șeful Cancelariei PM), și spunându-i acestuia că sună în legătură cu afacerea Amber Gold.
Amber Gold, unul dintre cele mai mari scandaluri din istoria post-89 a Poloniei, a început ca o structură para-bancară creată de Marcin Plichta, un tânăr care deja avea cazier. Construcția era asemănătoare „Caritas”-ului lui Ioan Stoica. Mii de polonezi, cei mai mulți fiind în vârstă, mai ușor de păcălit, au pierdut în ea tot ce aveau, atrași fiind de promisiunea unui mare câștig. Afacerea însă era mult, muuult mai complicată. A cuprins, printre altele, înființarea, cu banii bieților păcăliți, a unei companii aeriene, „OLT”, care putea să-și permită prețuri mici, de dumping; sunt indicii că planul viza falimentarea companiei aeriene poloneze LOT și preluarea clientelei acesteia de către Air Berlin/Lufthansa (cert este că, pe vremea lui Tusk, LOT era pe butuci, iar acum, de când guvernează „iliberalii” și-a revenit brusc și face concurență serioasă celor mai mari companii internaționale). În afacerea Amber Gold erau implicate personaje importante, precum fiul lui Donald Tusk, Michał, și o mulțime de oameni din anturajul de la Gdańsk al cunoscutului politician european. Poate că și asta explică șocanta incapacitate a organelor Statului de a pune capăt acestei uriașe escrocherii, în ciuda numeroaselor semnale care arătau că ceea ce se întâmpla acolo era mai mult decât suspect. Cercetările nu s-au terminat nici acum. Mai multe detalii, în engleză, găsiți aici: https://polandin.com/38084188/explainer-amber-gold-affair
Atunci când Paweł Miter l-a sunat pe Milewski, Marcin Plichta tocmai fusese arestat, iar avocații lui depuseseră plângere împotriva acestei măsuri. Milewski, la telefon, crezând că vorbește cu un om de la Cancelaria lui Tusk, s-a arătat deosebit de servil și a promis că termenul pentru judecarea acestei solicitări va fi cât mai grabnic. Miter i-a spus că premierul dorește să aibă o discuție cu judecătorii din cazul Amber Gold. Nicio problemă, Milewski, îndatoritor, a promis imediat că va veni la Varșovia cu niște colegi bine aleși, oricând îi va chema Tusk.
Miter a dat publicității înregistrările. Urmarea: Judecătorul Ryszard Milewski nu și-a pierdut job-ul de judecător, doar a fost mutat la Białystok. Jurnalistul Paweł Miter a fost condamnat, în oct 2018, la șapte luni privare de libertate.

3. Așa cum se știe, în timpul celui de-al 2-lea Război Mondial 3 milioane de polonezi de origine evreiască (precum și alte 3 milioane de polonezi creștini) au fost omorâți de germani. Capitala, Varșovia, a fost distrusă aproape complet în urma Insurecției Varșoviei din 1944 – în timp ce Armata Roșie stătea pe malul Vistulei și se uita, așteptând ca nemții să-și termine treaba, ca să intre apoi să „elibereze”, adică să impună regimul comunist. În timpul comunismului, evident, nu s-a mai pus problema ca cineva să-și poată recupera vreo proprietate. Oricum, în urma războiului, la Varșovia au rămas în picioare foarte puține case, iar cei mai mulți dintre proprietarii acestora fuseseră uciși împreună cu întregile lor familii, astfel încât, după 1989, în cele mai multe cazuri, nu mai existau moștenitori care să le poată revendica.
Astăzi, proprietățile imobiliare din centrul Varșoviei, case, terenuri, au ajuns să aibă o valoare uriașă. Așa că s-au găsit „băieți deștepți” care să pună mâna pe ele, știind că pe cele mai multe nu mai are cine să le revendice, și bazându-se pe orbirea justiției (și pe complicitatea primăriei, aflate pe mâna Platformei Cetățenești). Schema, folosită cu succes de multe ori, a fost următoarea: un avocat solicita restituirea unei proprietăți, susținând că reprezintă interesele proprietarului dinainte de război – o persoană în prezent foarte în vârstă, având adică între 120 și 140 ani, după caz, și „al cărei domiciliu actual nu se cunoaște”. Dacă judecătorii se mirau, li se explica faptul că în rândul comunităților Așkenaz este obișnuită o asemenea longevitate. Dar cei mai mulți judecători nici măcar nu s-au mirat. De verificat, oricum nu a verificat nimeni nimic. Așa că justiția decidea retrocedarea, iar primăria se conforma, și mafia prospera, problema se extindea și se complica, în context întâmplându-se și fel de fel de alte lucruri necurate, inclusiv morți violente, cât se poate de suspecte, ale unora care se apucaseră, pe cont propriu, să exploreze chestiunea.

4. De ani de zile presa poloneză, indiferent de orientarea politică, tot scrie despre judecători care produc accidente auto, fiind beți la volan, despre câte un judecător care fură electrocasnice din supermarket, câte o judecătoare prinsă pe când schimba etichetele cu prețuri de pe produsele dintr-un magazin, sau despre vreun alt judecător care, la coadă, la casă, i-a furat unei bătrânici 50 de zloți (50 RON) de sub nas, de pe tejghea, într-o benzinărie. Sunt doar câteva exemple, mai grotești, dar nu sunt singurele. În cele mai multe cazuri, făptașii scapă basma curată, pentru că sunt judecați de câte o comisie formată de colegii din sistem. De ani de zile devenise evident, chiar și pentru aceia care acum urlă împotriva reformei justiției, că acest sistem nu are nicio șansă să se curețe singur de uscături.

5.Dată fiind situația descrisă la #4., actuala majoritate parlamentară, condusă de Partidul Lege și Dreptate, PiS, a continuat, în noul mandat obținut, reforma justiției, așa cum promisese alegătorilor în campania din 2019.
Pe scurt, iată modificările importante introduse recent în sistemul de justiție din Polonia:
– în cadrul KRS (Krajowa Rada Sądownictwa, Consiliul Național al Magistraturii, omologul polonez al CSM, organul care gestionează numirea de noi judecători), puterea legislativă are de acum și ea un cuvânt de spus; numirea propriu-zisă a noilor judecători, pe baza propunerilor KRS, rămâne, ca înainte, privilegiul Președintelui Republicii.
– la nivelul Curții Supreme (omologul polonez al înaltei Curți de Casație și Justiție) au fost introduse pe lângă cele trei camere existente: Camera Civilă, Camera Penală, Camera de Muncă și Asigurări Sociale, încă două: Camera Disciplinară (care îi judecă pe judecători) și Camera de Control Extraordinar și Chestiuni Publice.
Actualul Prim-Președinte al Curții Supreme, Malgorzata Gersdorf, care se opune vehement reformei justiției, a convocat în ianuarie 2020 o ședință cu prietenii ei din cadrul Curții Supreme – are încă destul de mulți, deoarece, cum arătam în acest articol, Curtea Supremă din Polonia este încă un mare Jurassic Park, nefiind atinsă până acum de nicio reformă.
Așadar, D-na Prim-Președinte Gersdorf a invitat la ședința cu pricina, dintre judecătorii celor trei camere „vechi”, numai pe cine a vrut dumneaei și nu a invitat niciun judecător din cele două camere „noi”. Evident, un asemenea „complet” nu este prevăzut nicăieri în legislația privind funcționarea Curții Supreme. Gersdorf le-a pus o întrebare care nici ea nu era, cf. Legii, de competența Curții Supreme, anume dacă noii judecători, numiți în baza propunerii „noului” KRS, au sau nu dreptul să judece („noul” KRS și noile camere ale Curții Supreme au rezultat în urma unor legi, votate de Parlament; constituționalitatea legilor este judecată de Tribunalul Constituțional, nu de Curtea Supremă).
Rezoluția adoptată la faimoasa ședință a fost, pe scurt, cam așa: noii judecători, numiți de Președintele Andrzej Duda în baza propunerilor „noului” KRS, sunt judecători, dar nu au dreptul să judece. Hotărârile luate de ei, sau de completele la care ei au apucat să participe până la momentul rezoluției sunt valabile, dar cele ce aveau să fie pronunțate de atunci încolo, nu vor mai fi. Excepție fac hotărârile Camerei Disciplinare, adică hotărârile care sancționează abateri ale judecătorilor, care sunt anulate toate, adică și retroactiv. De aceea în textul articolului, autorul, Przemysław Żurawski Vel Grajewski, subliniază că, printre alte absurdități și încălcări flagrante ale Constituției și legilor, „hotărârea” astfel obținută de Gersdorf introducea și o diferențiere de tratament între oamenii obișnuiți și tagma judecătorilor.
Aplicarea acestei rezoluții a fost imediat suspendată de către Tribunalul Constituțional. Dar dacă ea ar fi fost aplicată, ar fi aruncat în haos întregul sistem de justiție din Polonia – și probabil că asta era și ideea. Din fericire, mandatul Malgorzatei Gersdorf expiră în martie a.c..