Vă prezentăm textul The New Shape of the Middle East scris de strategul, analistul geopolitic și autorul american George Friedman, în traducerea lui Cristian Bogatu.
Textul original a fost publicat de publicat de Real Clear World în data de 7 aprilie 2018.

Noua configurație a Orientului Mijlociu

Orientul Mijlociu a căpătat o configurație și structură diferită în ultimii ani. Acest fapt s-a văzut mai bine ca oricând la summit-ul Rusia – Iran – Turcia care a avut loc în ziua de 4 aprilie în Turcia. Acest grup a devenit decisiv pentru redefinirea Orientului Mijlociu. Nu este un grup strâns unit, iar forța lui pare a fi incertă. Totuși pentru moment Statele Unite, puterea anterior definitorie în regiune, sunt marginalizate, proiectându-se o nouă arhitectură.

Alegerea părților

Schimbarea are la bază două evenimente: înfrângerea Statului Islamic în Irak și Primăvara Arabă. ISIS fusese distrusă de trupele SUA și de formațiunile paramilitare șiite. Miliția irakiană nu numai că a fost susținută, ci și în multe cazuri condusă de iranieni care sunt de asemenea șiiți. Când ISIS a fost învinsă, iranienii au obținut un rol dominant în configurarea politicii externe irakiene.

Al doilea eveniment, Primăvara Arabă, a declanșat revolta din Siria în care majoritatea populației sunnite a contestat regimul alevit de la Damasc. A urmat un război civil brutal cu implicarea unei avalanșe de facțiuni sunnite – de la ISIS la al-Qaida – și cu facțiuni prooccidentale luptând între ele și, totodată, împotriva regimului. Războiul a atras forțele ruse și iraniene de partea aleviților și forțele americane în încercarea de a forma o coaliție eficace, moderată. Turcii, ostili aleviților, au așteptat momentul potrivit.

Cu toate că nu avea un interes foarte mare în Siria, Rusia a intervenit pentru a demonstra că e capabilă să aplice forța militară și poate modela evenimentele de la distanță. Iranienii, pe de altă parte, au fost aliați de mult timp cu aleviții și au avut o prezență substanțială în Liban prin clientul lor Hezbollah, care a luptat de partea regimului Assad. Intervenția Moscovei a creat un interes comun pentru Rusia și Iran.

Turcii, fiind sunniți, au sprijinit partea adversă, opusă regimului Assad. Guvernul turc a devenit din ce în ce mai islamist după ce a supraviețuit unei tentative de lovitură de stat în 2016, așa că s-a alăturat în mod natural rezistenței sunnite, dar la fel de important e că vede în Iran un rival regional. Istoria turcă e marcată de numeroase conflicte cu Rusia, în timpul Războiului Rece turcii fiind aliați apropiați cu americanii împotriva Sovietelor. Relațiile cu Rusia au devenit mai încordate mai ales după ce Turcia a doborât un avion rusesc de vânătoare cu reacție, despre care a declarat că i-a violat spațiul aerian. În cele din urmă, turcii au fost atrași în Siria din cauza conflictului de lungă durată pe care l-au avut cu kurzii, a căror mișcare de independență este considerată la Ankara o amenințare la adresa integrității teritoriale a Turciei.

Aceasta ar fi trebuit să facă din SUA și Turcia aliați; ambele l-au vrut pe Assad eliminat și ambele considerau Rusia și Iranul drept rivali. Dar SUA se afla într-un proces de schimbare dramatică de strategie. În timpul și după Războiul Rece, strategia SUA a fost de a utiliza mijloace economice și politice pentru a îndrepta lumea și, ori de câte ori eșua, folosea în mod direct puterea militară. De la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și, odată cu declinul puterii britanice în regiune, SUA au devenit o prezență definitorie în Orientul Mijlociu, cu implicare militară periodică. După 9/11, implicarea militară altădată periodică a devenit permanentă, și pentru un deceniu și jumătate, Statele Unite au luptat în operațiuni militare ample. La nivel global, o asemenea activitate militară constantă era de neconceput. Chiar mai rău, în Orientul Mijlociu activitatea lor militară s-a dovedit a fi ineficientă, războiul din Irak desfășurându-se fără un scop clar, strategic și realizabil.

În mod inevitabil, SUA au depus eforturi susținute de clarificare a politicii lor externe și de definire a intereselor. Reprimarea terorismului a fost unul dintre scopurile lor, dar utilizarea de forțe militare compuse din numeroase divizii, rezultând în mii de victime, nu s-a dovedit a fi o soluție ideală. SUA și-a redus prezența militară directă și, prin urmare, în Irak de exemplu, prezența Iranului a fost mai decisivă pe plan politic decât a americanilor. SUA a ajuns să se bazeze pe kurzi pentru promovarea intereselor americane. Prin urmare, atunci când urma să se formeze o coaliție anti-Assad în Siria, SUA s-au aliat în mod firesc cu comunitățile kurde de la hotarul Turcia-Siria.

Hotărârea de a-și reduce prezența în Orientul Mijlociu n-a fost irațională, dar a avut consecințe. Caracterul coaliției americanilor i-a făcut să aibă relații încordate cu Turcia, plasând SUA la marginea evenimentelor din Siria. Indiferent de preocupările pe care le are Turcia în legătură cu Iran și cu Rusia pe termen lung, aceste preocupări au fost eclipsate de alianța americano-kurdă de la hotare, iar alianța americano-turcă a devenit tot mai tulburată.

Cooperare de moment

În sfârșit, viitorul Siriei a contat cel mai mult pentru țările ce împart aceeași regiune. Turcia împarte hotarul cu Siria și a luat notă de extinderea milițiilor kurde și de experiența de luptă acumulată în nordul Siriei. Iranul este angajat într-o luptă crâncenă dintre șiiți și sunniți și a văzut în Siria o oportunitate pentru a-și consolida influența. Între străini, războiul i-a dat Rusiei oportunitatea de a se repoziționa ca putere importantă. Statele Unite s-au implicat pentru a distruge ISIS și a opri Iranul, dar în mare măsură din obișnuință. Numai printr-un efort de reflecție SUA au recunoscut că interesele lor în Siria sunt limitate. Aparenta stângăcie a americanilor are de a face nu atât cu competența, cât cu curentele de redefinire a strategiei SUA, care au prins contur odată cu dezlănțuirea războiului din Siria.

Cu SUA ținându-se la distanță, cele trei puteri rămase se întâlnesc pentru a examina următoarele etape din Siria. Pe termen lung, cooperarea nu este durabilă. Turcii vor să limiteze puterea rusească la Marea Neagră și în Caucaz. Iranienii țin minte ocupația sovietică a Iranului de Nord în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și îi tratează pe turci drept rivali. Iranul de asemenea încearcă să-și sporească influența în regiune, fapt ce nu e văzut cu ochi buni nici de Rusia și nici de Turcia.

Nimeni nu se lansează însă, momentan, într-o cursă pe termen lung, deoarece momentan toți au interese comune. Rușii vor să fie văzuți drept egalii Americii, iranienii își propun să umple golul lăsat de americani, iar turcii doresc ca SUA să înceteze să-i susțină pe kurzi. Nu există o înțelegere comună a ceea ce se întâmplă de fapt în Siria – acesta e lucrul pe care ei încearcă să îl înțeleagă – în afară de faptul că SUA, chit că își retrag forțele armate din regiune, rămân totuși puterea față de care trebuie să te poziționezi.

Raționalizarea unei strategii de mare putere pe termen scurt produce rezultate bizare. Blocul ruso-turco-iranian este un exemplu relevant în acest sens.

PRELUAT DIN   Real Clear Politics