Știu că rănesc profund sentimentele prietenilor mei liberali atunci când afirm că nicio filozofie politică serioasă nu poate lua drept principii fondatoare ideile de „libertate” și „proprietate” – tocmai cele mai iubite de către inimile liberale. Dar, îmi pare rău, lucrurile chiar aşa stau.

Înțeleg prin filozofie politică serioasă aceea care nu este constituită din simple justificări idealiste sau pragmatice pentru acțiuni care sunt inspirate, de fapt, din motive de alt ordin, indiferent dacă acestea sunt ignorate sau ascunse intenționat de către agent.

Misiunea filozofiei politice nu este aceea de a da o aparență de raționalitate unor opțiuni și decizii pre-raționale. Este de a da inteligibilitate întregului domeniu al fenomenelor politice, permițând acțiunilor și deciziilor să aibă o ancorare fermă în realitatea faptelor și în natura lucrurilor. Pentru aceasta, este absolut necesar ca propriile ei concepte să aibă inteligibilitate maximă, astfel încât să nu cadă în eroarea de a explica obscurum per obscurius.

Libertatea, deși limpede și evidentă ca experiență subiectivă, nu se lasă tradusă cu ușurință într-un concept clasificator care poate fi aplicat la varietatea situațiilor de fapt. Noțiunea și chiar experiența libertății sunt în esență scalare și relative. Pe de o parte, este foarte dificil să dai un sens substanțial noțiunii de libertate politică fără să o fi lămurit mai întâi pe aceea a libertății în sens metafizic – o problemă dintre cele mai încurcate. La ce folosește apărarea libertății politice a unei creaturi căreia i se refuză, în același timp, orice autonomie reală? Dacă suntem produse ale mediului, ale condiționării genetice sau ale unui destin prestabilit, este ridicol să ne așteptăm ca simpla adoptare a unor legi să inverseze ordinea factorilor, garantându-ne dreptul de a face ceea ce, de fapt, nu putem face. Îmi amintesc, fără a-mi putea conteni râsul, de o conferință în care filosoful hermeneuticii, Hans-Georg Gadamer, nega orice autonomie a conștiinței individuale, făcându-o să fie efectul pasiv a o mie și unu de factori externi și imediat apoi se plângea de reglementările din Universitatea germană, care nu acordă suficient spațiu libertății de exprimare individuale. În mod evident, el pretindea ca birocrația universității să revoce, prin decizie administrativă, structura realității, așa cum el însuşi tocmai o descrisese.

Pe de altă parte, adesea „libertatea” nu este altceva decât o podoabă retorică folosită pentru a acoperi funcţionarea unui principiu total diferit. Când, cu fața cea mai ingenuă din lume, liberalul proclamă că „libertatea unuia se termină acolo unde începe libertatea celuilalt”, el recunoaște implicit – deși aproape niciodată nu își dă seama de asta – că această libertate este doar marja de manevră lăsată cetățeanului în cadrul rețelei de relații determinate de o anumită ordine juridică stabilită. Prin urmare, principiul fondator este acela al „ordinii”, nu al „libertății”. Acest lucru este suficient pentru a demonstra că „libertatea” nu este niciodată un principiu, ci doar consecința mai mult sau mai puțin accidentală a aplicării unui principiu total diferit.

A se  compara, de exemplu, noțiunea de libertate cu cea de „drept la viață”. Acesta este un principiu universal care nu permite excepții sau limitări de niciun fel. Când ucizi în legitimă apărare sau protejând o victimă care nu se poate apăra, nu „limitezi” validitatea principiului, ci îl aplici în cea mai mare măsură: moartea agresorului apare acolo ca un accident de fapt, care nu afectează în niciun fel principiul, întrucât este impus de circumstanțe în vederea apărarării acelui principiu. Nu se poate face un raționament similar în ceea ce privește „libertatea”. Când limitezi libertatea unuia pentru a o păstra pe cea a altuia, ceea ce aplici nu este principiul „libertății”, ci cel al „ordinii” necesare păstrării multor libertăți relative.

Tot astfel, nu există „proprietate absolută”, întrucât dreptul la proprietate este în esență un drept, deci o obligație impusă terților. Simpla putere de a folosi un lucru nu este proprietate, ci posesie. Proprietatea apare doar în relația socială întemeiată pe „ordine”. Simplul fapt că există proprietăți legitime și ilegitime arată că proprietatea este dependentă de ordine, deci nu este un principiu în sine. Doar în scopul contrastului, închipuiţi-vă dacă ar putea exista un „drept la viață” relativ. Acest drept este un principiu aflat chiar la baza ordinii, care devine dezordine în momentul în care principiul este negat sau relativizat. Nici ordinea în sine, în acest sens, nu este un principiu (în pofida a ceea ce își imaginează apărătorii ei tradiționaliști și reacționari). Chiar dacă, în ierarhia conceptelor, orice ordine se plasează mai presus de „libertate”, ca o garanție a posibilității de a avea libertate indiferent în ce doză, noțiunea de „ordine absolută” rămâne totuşi de neconceput.

Prima datorie a unei filozofii politice serioase este aceea de a-și curăța conceptele de orice contradicție intrinsecă și confuzie categorială. Fără aceasta, orice diagnostic al unei stări de fapt sau orice fundamentare de acțiuni și decizii reprezintă doar un sistem de pretexte retorice concepute pentru a înșela nu numai publicul, ci și pe agentul însuși. Din păcate, cei mai mulți opinatori politici, academici sau jurnalistici, sunt incapabili de aceste distincții, care le par prea abstracte și eterice, în timp ce, printr-o fatalitate inerentă inteligenței umane, nu este niciodată posibilă cuprinderea cognitivă a faptului concret altfel decât prin creșterea gradului de abstractizare a conceptelor utilizate pentru a-l descrie.

„Libertate și ordine„, Diário do Comércio, 15 februarie 2010
Traducere: Anca Cernea.