Toată lumea știe că zilele dinainte de Crăciun sunt cele mai stresante zile ale anului. Toate poftele, toate frustrările, toate nevrozele familiei, toate ranchiunele pe care ritualul muncii de fiecare zi le acoperea se revarsă cu această ocazie, ațâțate de graba de a face cumpărături, de contul pe roșu din bancă, de disputa pentru priorități la vizitele făcute și primite, pentru o mie și una de solicitări ce nu pot fi împlinite, care ne arată, mai mult decât orice dificultate de rutină, ceea ce este în mod intrinsec jenant și dezamăgitor în viața umană.

Conduși de automatismul locurilor comune, mulți subliniază astăzi contrastul dintre agitația lumească și un „spirit al Crăciunului” idealizat, despre care își închipuie că o fi predominat în vremuri mai dulci sau va predomina în societatea perfectă pe care ei visează să o creeze după propriul lor chip și asemănare.

Totuși nimic nu exprimă sensul Crăciunului mai bine decât această enervare, această neliniște, acest întunecată presentiment care precede nașterea lui Hristos.

Este un simbolism etern care se repetă în faptele materiale ale vieții.

Zilele dinaintea Crăciunului sunt zilele uciderii pruncilor nevinovați, ale fugii în pustiu, zilele în care Sfânta Familie bate în zadar din ușă în ușă în căutarea unui adăpost inexistent.

Un Dumnezeu se va naște. Lumea tremură și se grăbește, ca Irod, să încerce să-L omoare.

Nu ar putea fi zile fericite. Sunt cele mai neliniștitoare zile ale anului. Nici măcar Vinerea Mare nu este atât de tristă, deoarece faptul morții vine cu certitudinea Învierii. Dar când un Dumnezeu se va naște, totul este incert. Nașterea unui Dumnezeu este moartea unei lumi – a unei lumi care nu va mai reveni la existență după ce s-a risipit în neant. Și nu se știe încă ce va urma. Orice este posibil aici: cele mai nechibzuite speranțe se alătură celor mai alarmante temeri, în așteptarea a ceva necunoscut, dar care va fi decisiv. Este ora dinainte de răsărit, ceasul lupului: prădătorul din întuneric nu știe încă dacă va vâna sau va fi vânat.

Nașterea unui Dumnezeu este un anunț al Judecății de Apoi. Este de pe acum plâns și scrâșnire a dinților. Umanitatea se agită, încercând în zadar să scape de povara păcatelor sale. Fiecare vrea să se prefacă față de el însuși că totul e bine, că nu se teme de nimic, iar contul său bancar, masa sa îndestulată, familia lui fericită, sunt o garanție împotriva osândirii veșnice.

Chiar atunci când pare că neagă profeția, agitația modernă nu face decât să i se supună și să o confirme.

Totuși eu aș fi ultimul care să văd în alergătura după cadouri doar o distracție în sensul lui Pascal, o fugă de sensul vieții. Ea este, de asemenea, în acest moment incert, afirmarea unei speranțe. Dumnezeul care se va naște ar putea să nu fie judecător, ci mântuitor. Nu o pedeapsă, ci un dar. Nimeni nu poate garanta asta dinainte. Cumpărarea de cadouri în mijlocul chinurilor și grabei lumii este un act de încredere în promisiunea Scripturii. Neștiind încă ce se va întâmpla, suntem dispuși să sărbătorim acel eveniment ca pe un dar. De asemenea, facem rost de darurile pe care avem de gând să le oferim, mici simboluri ale marelui dar divin pe care îl așteptăm.

Dar incertitudinea tot nu se risipește.

Nici chiar atunci când se arată steaua, anunțând nașterea Mântuitorului, nu toată lumea își dă seama ce se întâmplă. La început doar magii și pastorii o înțeleg. Speranța de a fi și noi printre ei este cea care ne face să ne grăbim spre magazine, cumpărând aurul, tămâia și smirna cu care vom arăta că recunoaștem, în cei dragi cărora le aducem daruri, chipul Pruncului-Dumnezeu celui abia-născut.

Fie că știm sau nu, simbolul primordial ne modelează viața, reproducându-se și înmulțindu-se în milioane de case, sub toată agitația lumii care, atunci când pare să îl nege, îl reafirmă în mod suveran.

Zeița istorie, modernitatea, nu poate face nimic împotriva acestor lucruri. Ea nu este decât chipul și asemănarea a ceea ce neagă. La urma urmei, ce ar putea confirma mai deplin răsăritul soarelui decât mișcarea umbrelor care alunecă pe podea?

Oricare ar fi cursul istoriei, Cuvântul care a plăsmuit-o din veac nu va trece.

Original: Espírito de Natal
Traducere: Anca Cernea